ICCJ. Decizia nr. 755/2007. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 755.
Dosar nr. 42179/3/2007
Şedinţa publică din 8 noiembrie 2007
Asupra recursului civil de faţă:
Prin cererea înregistrată la data 8 decembrie 2006, reclamanta Direcţia Generală de Paşapoarte a chemat în judecată pe pârâtul A.L., solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună restrângerea dreptului la liberă circulaţie pe o perioadă de cel mult 3 ani, cu motivarea că pârâtul a fost returnat din Franţa, la 30 septembrie 2006, în baza Acordului de readmisie încheiat de România cu această ţară şi că îi sunt aplicabile dispoziţiile art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005.
Prin sentinţa civilă nr. 103 din 17 ianuarie 2007, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a, a respins acţiunea formulată de reclamanta Direcţia Generală de Paşapoarte, reţinând, în esenţă, că cererea este neîntemeiată, deoarece simpla neîndeplinire de către un resortisant al unui stat membru a formalităţilor privind intrarea, circulaţia şi şederea străinilor nu este de natură să constituie în sine o condiţie care ameninţă ordinea publică şi securitatea publică, şi nu poate prin ea însăşi să justifice o măsură de expulzare şi detenţie temporară în acest scop.
După aderarea României la Uniunea Europeană, s-a apreciat că cererea trebuia examinată prin prisma ansamblului normelor ce constituie ordinea juridică instituită la nivelul Uniunii Europene pe care România, ca stat membru, începând cu 1 ianuarie 2007, trebuie să o respecte.
Potrivit art. 27 alin. (1) din Directiva 2004/38/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 29 aprilie 2004, „statele membre pot restrânge libertatea de circulaţie şi de şedere a cetăţenilor Uniunii şi a membrilor lor de familie, indiferent de cetăţenie, pentru motive de ordine publică, siguranţă publică sau sănătate publică".
Or, nerespectarea condiţiilor prevăzute de legea unui alt stat referitoare la dreptul de şedere pe teritoriul acestuia a unui cetăţean român, nu este de natură a limita exerciţiul dreptului la liberă circulaţie al pârâtului.
Prin Decizia civilă nr. 276 din 7 mai 2007, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta Direcţia Generală de Paşapoarte, reţinând următoarele:
La data returnării pârâtului, România nu era stat membru al Uniunii Europene, totuşi era parte ratificantă a Convenţiei Europene a Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale ale Omului, iar la data pronunţării hotărârii devenise deja membru al Uniunii Europene, dreptul comunitar aplicându-se, de la data de 1 ianuarie 2007, tuturor situaţiilor în curs de desfăşurare, neepuizate din punct de vedere al consecinţelor juridice până la acea dată.
În această situaţie, critica apelantei-reclamante în sensul că Directiva 2004/38/CE nu s-ar aplica, a fost apreciată ca neîntemeiată.
Aceste elemente au completat motivarea instanţei de fond, constituindu-se în argumente suplimentare ale netemeiniciei acţiunii, consideraţiile primei instanţe privitoare la prevalenţa dreptului comunitar fiind apreciate ca juste.
În consecinţă, s-a concluzionat că hotărârea primei instanţe este temeinică şi legală, iar, potrivit dispoziţiilor art. 296 C. proc. civ., instanţa de apel a respins apelul declarat de reclamanta-apelantă.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta Direcţia Generală de Paşapoarte din Ministerul Internelor şi Reformei Administrative, care, fără să invoce vreun motiv de recurs a arătat, în esenţă, că pârâtul a fost returnat din Franţa la data de 30 septembrie 2006, în baza acordului de readmisie aprobat prin HG nr. 278/1994, iar autorităţile române au luat act de măsura autorităţilor franceze, fără a putea cenzura măsura dispusă în baza unui act normativ încheiat de cele două ţări.
Temeiul acţiunii l-a constituit prevederile art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005, cu modificările şi completările ulterioare, text care stabileşte ca unică condiţie necesară pentru luarea măsurii restrângerii exercitării dreptului la libera circulaţie, returnarea dintr-un stat cu care ţara noastră are încheiat acord de readmisie.
Art. 52 din Legea nr. 248/2005 prevede că „până la data aderării României la Uniunea Europeană, în cazul returnării unui cetăţean român în baza unui acord de readmisie încheiat de România şi un stat membru al Uniunii Europene, măsura restrângerii dreptului la liberă circulaţie în străinătate, instituită în condiţiile art. 40, trebuie să se refere la teritoriile tuturor acestor state, cu excepţia celor cu privire la care persoana în cauză face dovada că are drept de intrare", urmând ca ulterior acestei date măsura să se aplice doar pentru statul din care a fost returnat, în cazul de faţă Franţa.
Potrivit art. 25 din Constituţie, condiţiile exercitării dreptului la liberă circulaţie se stabilesc prin lege, iar potrivit art. 17 din Constituţie, cetăţenii români aflaţi în străinătate se bucură de protecţia statului român, dar în acelaşi timp trebuie să-şi îndeplinească obligaţiile ce le revin.
Prevederile art. 38 din Legea nr. 248/2005, modificată şi completată prin OG nr. 5/2006, reglementează una dintre obligaţiile ce trebuie respectate de către cetăţenii români aflaţi în străinătate.
Măsura dispusă de art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005, se circumscrie situaţiilor expres şi limitativ prevăzute de art. 53 din Constituţie, respectiv apărarea securităţii naţionale şi a ordinii publice, având în vedere că problema controlului migraţiei ilegale din România spre statele europene prezintă interes atât pe plan intern, cât şi extern.
În acelaşi timp Legea nr. 248/2005, completată şi modifică prin OG nr. 5/2006, asigură implementarea atât a prevederilor constituţionale, a art. 13 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, a art. 12 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, şi art. 2 din Protocolul nr. 4 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că art. 2 alin. (1) din Protocolul nr. 4 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, trebuie interpretat în sensul că orice persoană care se găseşte în mod legal pe teritoriul unui stat are dreptul de a circula în mod liber pe teritoriul acelui stat şi dreptul de a-şi alege în acelaşi mod, pe acelaşi teritoriu, reşedinţa sa, în conformitate cu reglementările legale.
Sintagma „prevăzută de lege", potrivit CEDO, impune numai ca măsură încriminată să aibă o bază legală în „dreptul intern" şi de asemenea, priveşte şi calităţile „legii" în cauză, anume ca ea să fie accesibilă justiţiabilului şi previzibilă în privinţa efectelor sale.
Pe de altă parte, prin Tratatul de Aderare ratificat prin Legea nr. 157 din 24 mai 2005 se prevede o perioadă de tranziţie de 2 până la 7 ani, începând cu 1 ianuarie 2007, la capitolul privind libera circulaţie a persoanelor, astfel că unele state membre pot continua să aplice restricţii pentru cetăţenii noilor state pe o perioadă de 2 ani după aderare.
Unul dintre criteriile de aderare la Uniunea Europeană a fost adoptarea şi transpunerea în legislaţia naţională a acquis -ului comunitar, iar statele candidate la aderare au negociat perioada de tranziţie pentru implementarea acestuia.
Toate cele de mai sus sunt prevăzute în mod explicit în Anexa VII – pct. 2 al Tratatului de aderare, iar art. 2 din Legea nr. 157/2005 prevede că „Parlamentul, Preşedintele României, Guvernul şi autorităţile judecătoreşti garantează ducerea la îndeplinire a obligaţiilor României rezultate din actul aderării şi din prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum şi din celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu".
Analizând recursul, în limita susţinerilor recurentei care fac posibilă încadrarea în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se constată că nu este fondat.
Articolul 38 din Legea nr. 248/2005 prevede posibilitatea luării măsurii restrângerii exercitării dreptului la liberă circulaţie în străinătate, pentru o perioadă de cel mult trei ani, în cazul persoanelor readmise în baza unui acord de readmisie, însă, odată cu semnarea actului de aderare a României, legea internă trebuie interpretată prin raportare la dreptul comunitar, care are prioritate.
Această prioritate este stabilită de art. 148 alin. (2) şi (4) din Constituţia României, potrivit căruia prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum şi celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu au prioritate faţă de dispoziţiile contrare din legile interne, cu respectarea actului de aderare, iar autoritatea judecătorească garantează aducerea la îndeplinire a obligaţiilor rezultate din actul aderării.
Conform dispoziţiilor art. 307 alin. (1) şi (2) din Tratatul instituind Comunitatea Europeană, statele au obligaţia de a lua toate măsurile pentru a asigura compatibilitatea dintre acest tratat şi convenţiile încheiate înainte de data aderării ce au generat drepturi şi obligaţii, iar, faţă de această prevedere, legislaţia comunitară este de imediată aplicare.
De aceea, legea română trebuie interpretată în raport cu norma comunitară, iar dreptul la liberă circulaţie pe teritoriul statelor membre ale Uniunii Europene este garantat de art. 18 din Tratat, în aplicarea căruia a fost adoptată Directiva 2004/38/CE a Parlamentului European şi a Consiliului, din 29 aprilie 2004.
Acest act normativ este cuprins în anexele protocolului de aderare, care cuprinde condiţiile admiterii în Uniunea Europeană şi care a devenit parte a tratatelor europene.
Potrivit legislaţiei europene în materie, dreptul la liberă circulaţie nu este un drept absolut, însă, conform art. 27 din Directiva 2004/38/CE, restricţionarea libertăţii de circulaţie şi de şedere a cetăţenilor Uniunii şi a membrilor lor de familie se dispune numai pentru motive de ordine publică, siguranţă naţională sau sănătate publică. În alin. (2), textul prevede că măsura trebuie să respecte principiul proporţionalităţii şi să se întemeieze exclusiv pe conduita celui în cauză. Şi art. 6 din Tratatul instituind Uniunea Europeană statuează că drepturile fundamentale sunt respectate, aşa cum sunt garantate de Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale.
Prin urmare, deşi calitatea de membru al Uniunii Europene nu interzice României dreptul de a restrânge libera circulaţie a cetăţenilor săi, restrângerea nu se poate dispune numai pentru faptul că o persoană a fost returnată dintr-un stat cu care România are încheiat acord de readmisie, aşa cum susţine recurenta.
Restrângerea exercitării dreptului la liberă circulaţie trebuie supusă condiţiilor prevăzute de art. 27 din Directiva 2004/38/CE, iar prevederile Legii nr. 248/2005 trebuie interpretate în acord cu legislaţia comunitară, chiar dacă returnarea s-a produs anterior aderării României la Uniunea Europeană, deoarece dispoziţiile dreptului comunitar sunt de imediată aplicare.
Faţă de prevederile anexei VII la Legea nr. 157/2005, nu se poate reţine că a fost suspendată aplicarea art. 27 din Directiva nr. 2004/38/CE, aşa cum susţine recurenta.
Textul invocat priveşte anumite dispoziţii din Directiva 2004/38/CE, care preiau dispoziţiile din Directiva 68/360/CEE şi care nu pot fi disociate de cele din Regulamentul CCEE nr. 1612/1968, a căror aplicare este amânată în temeiul alin. (2)-(5), (7) şi (8). Directiva nr. 68/360/CEE a Consiliului şi Regulamentul (CEE) nr. 1612/1968 au fost însă adoptate pentru eliminarea discriminării bazate pe naţionalitatea lucrătorilor în ceea ce priveşte încadrarea în muncă, remunerarea şi alte condiţii de muncă, şi dreptul acestor lucrători de a se deplasa liber în cadrul Comunităţii pentru a desfăşura o activitate salarială.
Prin urmare, posibilitatea derogării priveşte numai libertatea de a circula şi a locui în cadrul Comunităţii a oricărui resortisant, asigurând „accesul" la încadrarea în muncă şi egalitatea de tratament în exercitarea muncii şi nu, în general, libertatea de circulaţie şi şedere a cetăţenilor.
Or prin restrângerea exercitării dreptului la libera circulaţie al pârâtului în Franţa, aşa cum s-a cerut prin acţiune, i-ar fi încălcat dreptul la liberă circulaţie, deoarece acesta nu ar mai avea posibilitatea să călătorească în Franţa, oricare ar fi scopul călătoriei.
În prezenta cauză, circumstanţele concrete nu justifică admiterea acţiunii, deoarece intimatul a fost returnat din Franţa pentru şedere ilegală, fără să fi fost judecat şi condamnat pentru săvârşirea vreunei fapte penale.
De aceea, faţă de art. 27 alin. (2) din Directiva 2004/38/CE, care prevede că măsura trebuie să respecte principiul proporţionalităţii şi să se bazeze exclusiv pe conduita celui în cauză, prin restrângerea exercitării dreptului la liberă circulaţie a intimatului-pârât doar pe motiv de şedere ilegală în Franţa, nu ar fi respectat principiul proporţionalităţii.
Pentru considerentele expuse, recursul declarat de reclamantă va fi respins.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de reclamanta Direcţia Generală de Paşapoarte împotriva deciziei nr. 276 din 7 mai 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 8 noiembrie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5867/2007. Civil | ICCJ. Decizia nr. 5877/2007. Civil → |
|---|
