ICCJ. Decizia nr. 8233/2007. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 8233
Dosar nr. 1628/35/200.
Şedinţa publică din 5 decembrie 2007
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 250/c din 10 aprilie 2006, Tribunalul Bihor a admis acţiunea formulată de reclamanţii C.F., T.D.M. şi G.A., prin mandatar C.N., în contradictoriu cu pârâtele Primăria comunei Şuncuiuş, judeţul Bihor şi F. Bihor şi a dispus continuarea procedurii privind acordarea de despăgubiri şi înaintarea dosarelor la Comisia Centrală, de către ambele pârâte, privind imobilele preluate abuziv, înscrise în C.F. 2297 Vadu Crişului şi C.F. 2657 Vadu Crişului.
Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a reţinut că reclamantele au formulat notificare pentru imobilele înscrise în C.F. 2297 şi C.F. 2657 Vadu Crişului, iar Primarul comunei Şuncuiuş, prin dispoziţia nr. 238 din 30 octombrie 2001, a propus acordarea de despăgubiri băneşti numitei C.F., în sumă de 92.000.000 lei, pentru imobilele cuprinse în C.F. 2297.
Pentru imobilele casă şi curte, în suprafaţă de 942 mp, înscrise în C.F. 2297, cu nr.top. 2051 (395 mp) şi nr.top. 2053/7 (547mp) unde sunt amplasate complexul comercial şi brutăria care aparţin de I. şi F. Bihor, precum şi pentru terenul în suprafaţă de 324 mp înscris la nr.top. 2053/8, pe care este construit drumul judeţean 108/1 şi terenul în suprafaţă de 504 mp înscris la nr.top. 2053/9 pe care sunt liniile de cale ferată care aparţin de Regionala C.F. Cluj, petenta C.F. a solicitat despăgubiri băneşti prin cererea nr. 978 din 3 aprilie 2001.
Primarul comunei Şuncuiuş, prin dispoziţia nr. 5 din 3 ianuarie 2002 a revocat dispoziţia nr. 238 din 30 octombrie 2001, cu motivarea că s-au interpretat greşit dispoziţiile art. 36 din Legea nr. 10/2001, deoarece Primăria comunei Şuncuiuş nu administrează nici clădirea şi nici terenul înscrise în C.F. 2297, administrarea acestor clădiri fiind făcută de F. Bihor, care a folosit clădirea, iar după demolare a construit pe teren un nou complex comercial.
S-a mai reţinut, că prin Decizia nr. 41 din 31 ianuarie 1972, Consiliul popular al judeţului Bihor a dezmembrat terenul înscris în C.F. Vadu Crişului cu nr.top. 2053/1 în suprafaţă de 4305 mp, astfel: nr.top. 2053/7 în suprafaţă de 2219 mp; nr. top. 2053/8 în suprafaţă de 324 mp; nr.top. 2053/9 în suprafaţă de 504 mp şi nr.top. 2053/6 în suprafaţă de 1258 mp.
Terenurile înscrise în C.F. 2297 sub nr. top. 2051 (1158 mp) şi parcela cu nr. top. 2053/7 (2219 mp) au fost transmise fără plată C.C. Şuncuiuş, în vederea construirii unei brutării, iar F. a depus la dosar actele care atestă edificarea construcţiilor, mai puţin autorizaţia de construire pe care nu o mai deţine şi autorizaţia de demolare a vechii construcţii.
În baza Legii nr. 10/2001 au fost notificate ambele pârâte. Potrivit deciziei de dezmembrare, suprafeţele de teren pe care sunt construite drumul judeţean şi calea ferată aparţin domeniului public, iar suprafeţele de teren înscrise la nr. top. 2053/7 şi 2051 sunt în administrarea F. Bihor.
Faţă de modificările aduse Legii nr. 10/2001, Primarul comunei Şuncuiuş şi F. Bihor, în calitate de unităţi deţinătoare ale imobilelor, trebuie să continue procedura de acordare de despăgubiri şi să înainteze propunerile Comisiei Centrale, conform art. 16 din Legea nr. 247/2005.
Curtea de Apel Oradea, prin Decizia civilă nr. 140/A din 20 septembrie 2006, a respins apelurile declarate de reclamanţi şi de pârâta F. împotriva acestei sentinţe, reţinând, în esenţă, că imobilele care fac obiectul pricinii sunt înscrise în C.F. 2297 Vadu Crişului, nr. top. 2051 (casă în Orosztelec demolată şi suprafaţa de 395 mp teren ocupată în prezent de Complexul comercial proprietatea pârâtei F. Bihor) şi C.F. 2657; nr.top. 2053/7 (547 mp teren ocupat de Complexul comercial edificat de pârâta F. Bihor), nr. top. 2053/8 (324 mp teren ocupat de drumul judeţean 108/1) şi nr. top. 2053/9 (504 mp teren ocupat de calea ferată).
Conform Legii nr. 10/2001, reclamanţii s-au adresat cu notificări ambelor pârâte, solicitând acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent atât pentru construcţia demolată, cât şi pentru teren, iar pârâtele, care nu au contestat calitatea acestora de persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii, nu au emis dispoziţii conform acestei legi. Pârâta F. a comunicat reclamanţilor, cu adresa nr. 1147 din 23 mai 2001, că imobilele au fost preluate de stat şi nu de cooperaţie, iar pârâta Primăria Şuncuiuş a emis iniţial dispoziţia din 30 octombrie 2001, care ulterior a fost revocată.
S-a mai reţinut, că reclamanţii au solicitat despăgubiri băneşti, însă Legea nr. 247/2005 prevede o procedură specială pentru acordarea de despăgubiri, iar prima instanţă corect a obligat pârâtele să continue procedura pentru acordarea de despăgubiri.
De aceea, criticile care privesc nestabilirea de către instanţe a cuantumului despăgubirilor, cui incumbă obligaţia de plată şi pentru care imobile se continuă procedura sunt neîntemeiate.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii şi pârâta F. Bihor. Recursul declarat de reclamanţi priveşte şi sentinţa pronunţată de tribunal.
Reclamanţii, invocând art. 304 pct. 6, 7 şi 9 C. proc. civ., au arătat, în esenţă, că prin notificare au solicitat acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, atât pentru construcţia demolată, cât şi pentru teren, iar prin menţinerea în totalitate a sentinţei apelate s-au rezolvat capete de cerere care nu fuseseră formulate prin cererea de chemare în judecată.
S-a mai arătat, că argumentele consemnate în hotărârea atacată sunt contradictorii, deoarece greşit s-a reţinut că s-a solicitat acordarea de despăgubiri băneşti atât prin notificare, cât şi prin acţiune, deşi au fost solicitate măsuri reparatorii prin echivalent.
Recurenţii reclamanţi au mai susţinut că în mod greşit s-a reţinut că, faţă de prevederile art. 16 din Legea nr. 247/2005, soluţia pronunţată de tribunal este legală, deşi aceste dispoziţii nu sunt aplicabile în cauză, pentru că art. 46 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, dispune „Prevederile prezentei legi sunt aplicabile şi în cazul acţiunilor în curs de judecată, persoana îndreptăţită putând alege calea acestei legi, renunţând la judecarea cauzei sau solicitând suspendarea cauzei".
Or, în prezenta cauză acţiunea era în curs de judecată, nu s-a renunţat la judecată şi nici nu s-a cerut suspendarea judecăţii, iar pârâtele au dat dovadă de rea credinţă.
În cauză sunt aplicabile prevederile art. 18 lit. b) din Legea nr. 10/2001, pentru că în expertiza tehnică se precizează că imobilul (construcţie) a fost demolat.
Se mai arată, că art. 1 alin. (2) şi (3) şi art. 10 alin. (10) prevăd faptul că „măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în compensarea cu alte bunuri …. cu acordul persoanei îndreptăţite".
Pârâta F. Bihor, fără să invoce vreun motiv de recurs, a arătat că în mod greşit s-a reţinut de către instanţa de apel că tribunalul a soluţionat implicit excepţiile tardivităţii şi inadmisibilităţii cererii, deşi asupra acestor excepţii prima instanţă nu s-a pronunţat.
Recurenta susţine aceste excepţii şi arată că, potrivit art. 24 alin. (7) din Legea nr. 10/2001, Decizia de respingere a notificării poate fi atacată în termen de 30 de zile de la data comunicării şi, pentru că notificarea formulată de reclamanţi a fost soluţionată, iar soluţia a fost comunicată prin adresa nr. 1147 din 23 mai 2001, termenul de 30 de zile curgea de la data comunicării acestei soluţii.
A arătat recurenta, că adresa nr. 1465 din 3 iulie 2001 nu conţine Decizia de soluţionare a notificării, fiind o simplă adresă de corespondenţă cu mandatarul reclamanţilor, iar reclamanţii, care prin acţiune au solicitat despăgubiri băneşti, nu au folosit procedura prevăzută de art. 36 din Legea nr. 10/2001.
Recurenta-pârâtă a mai susţinut că în mod greşit a fost admisă acţiunea şi în contradictoriu cu aceasta. Acţiunea vizează terenuri aflate în administrarea ambelor pârâte şi chiar de terţe persoane care nu au fost părţi în proces, iar instanţa nu a arătat care sunt parcelele de teren pentru care fiecare pârâtă trebuie să continue procedura de acordare de despăgubiri.
Deşi expertiza tehnică are mai multe variante privind valorile imobilelor, instanţele nu au stabilit care este varianta reală, proba testimonială a fost respinsă, iar preluarea imobilelor de la foştii proprietari a fost făcută de stat, de la care bunurile au fost apoi preluate de F.
Recurenta a arătat că varianta reclamanţilor privind caracteristicile tehnice ale casei nu se confirmă, că expertul concluzionează că imobilul demolat în anul 1986 nu este acelaşi cu cel menţionat pe harta cadastrală, planşa 23 Vad, elaborată în anul 1984 şi că singura variantă pe care instanţa trebuie să o aibă în vedere la stabilirea măsurilor reparatorii este cea a pârâtei. Măsurile reparatorii nu pot fi acordate de recurentă, pentru că preluarea imobilului s-a făcut de către stat, iar dacă se reţine că are această obligaţie trebuie avută în vedere valoarea de circulaţie a imobilului „casă din Orosztelec" privit ca spaţiu de locuit, actualizată în varianta pârâtei, raportat la momentul preluării de către cooperaţie în anul 1971 (104.300.000 ROL). În privinţa terenului care este proprietatea statului, recurenta nu poate fi obligată la despăgubiri, pentru că aceasta nu poate dispune de un bun care nu îi aparţine.
Pentru considerentele la care ne vom referi în continuare se va respinge recursul declarat de reclamanţi şi va fi admis recursul declarat de pârâta F. Bihor.
Prevederile art. 304 pct. 6 C. proc. civ., invocate de recurenţii-reclamanţi, nu sunt incidente în cauză, deoarece prin păstrarea sentinţei primei instanţe, instanţa de apel nu a acordat ceea ce nu s-a cerut.
În notificările adresate pârâtelor nu se arată în mod expres care sunt măsurile reparatorii solicitate, însă în acţiunea înregistrată la Tribunalul Bihor, la data de 27 iulie 2001, recurenţii-reclamanţi au precizat că solicită ca pârâtele să fie obligate „la măsuri reparatorii prin echivalent sau prin despăgubiri băneşti."
Prima instanţă, constatând existenţa dreptului reclamanţilor la măsuri reparatorii prin echivalent, prin sentinţa pronunţată după data intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005 a aplicat dispoziţiile art. 16 din această lege, cu privire la procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor.
Decizia atacată cuprinde motivele pe care se sprijină soluţia respingerii apelului declarat de reclamanţi, iar reţinerea de către instanţa de apel că au fost solicitate despăgubiri băneşti atât prin notificare, cât şi prin acţiune nu constituie temei pentru modificarea hotărârii, deoarece soluţia pronunţată nu a fost determinată de măsurile reparatorii solicitate prin notificare.
În speţă, nu sunt incidente nici prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Dispoziţiile art. 16 din Legea nr. 247/2005 au fost aplicate corect prin sentinţa tribunalului, păstrată prin Decizia instanţei de apel.
Potrivit acestui text, în vigoare la data pronunţării sentinţei, notificările care nu au fost soluţionate până la data intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005 se predau pe bază de proces-verbal de predare-primire Secretariatului Comisiei Centrale, însoţite de deciziile/dispoziţiile emise de entităţile investite cu soluţionarea notificărilor, a cererilor de retrocedare sau, după caz, ordinelor conducătorilor administraţiei publice centrale conţinând propunerile motivate de acordare a despăgubirilor.
Cum, în speţă, notificările nu au fost soluţionate până la data intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005, pârâtele nu puteau fi obligate să acorde măsuri reparatorii prin echivalent.
Potrivit art. 26 din Legea nr. 10/2001, republicată, deţinătorul imobilului propune acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, iar procedura după care se acordă aceste despăgubiri este prevăzută în capitolul V din Legea nr. 247/2005.
Articolul 46 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 nu se aplică acţiunilor întemeiate pe prevederile Legii nr. 10/2001 în curs de judecată la data modificării acestei legi prin Legea nr. 247/2005.
Prevederile acestui text (care nu a fost modificat prin Legea nr. 247/2005) sunt aplicabile în cazul acţiunilor în curs de judecată la data de 14 februarie 2001, prin care se urmăreşte redobândirea imobilului preluat abuziv.
Recurenţii au invocat şi prevederile art. 18 lit. b din Legea nr. 10/2001.
Textul priveşte dreptul la măsuri reparatorii, care se stabilesc numai în echivalent atunci când imobilul nu mai exista la data intrării în vigoare a legii, însă procedura stabilirii măsurilor reparatorii este cea prevăzută de art. 16 din Legea nr. 247/2005, iar, în cauză, prin sentinţa tribunalului, păstrată prin Decizia atacată, a fost recunoscută existenţa dreptului acestora la măsuri reparatorii.
Recurenţii-reclamanţi au citat parţial art. 1 alin. (2) şi (3) şi art. 10 alin. (10) din Legea nr. 10/2001, fără să precizeze ce solicită faţă de prevederile textelor menţionate.
Recurenta-pârâtă F. Bihor a susţinut că tribunalul nu s-a pronunţat asupra excepţiilor tardivităţii şi inadmisibilităţii şi că instanţa de apel a reţinut greşit că prima instanţă s-a pronunţat implicit, însă omisiunea instanţei de a se pronunţa în mod expres asupra mijloacelor de apărare nu constituie motiv de recurs, deoarece art. 304 pct. 10 C. proc. civ. a fost abrogat prin art. I pct. 1111 din OUG nr. 138/2000.
Aceste excepţii, reinvocate prin declaraţia de recurs, nu sunt întemeiate.
Excepţia tardivităţii nu este întemeiată, pentru că recurenta nu a soluţionat notificarea printr-o decizie, aşa cum dispune art. 25 din Legea nr. 10/2001, republicată.
Înscrisul având nr. 1147 din 23 mai 2001 este o adresă prin care se comunică recurentei-reclamante C.F. faptul că ar trebui să se adreseze prefecturii, potrivit art. 36 alin. (2) din Legea nr. 10/2001; că terenul a fost primit pentru edificarea unor construcţii noi; că edificarea construcţiilor a fost făcută cu toate autorizaţiile şi evidenţele; că nu există elemente privind demolarea construcţiei de către cooperaţie şi că nu se poate da curs notificării.
Faptul că această adresă ar conţine Decizia Biroului Executiv al F. este comunicat mandatarului reclamanţilor cu adresa nr. 1465 din 3 iulie 2001, iar această comunicare a determinat formularea acţiunii la data de 27 iulie 2001.
Este neîntemeiată şi excepţia inadmisibilităţii, invocată de recurenta-pârâtă F. Bihor. Aceasta a susţinut că s-au cerut despăgubiri băneşti fără să se parcurgă procedura prealabilă cu prefectura, însă prin acţiune s-au cerut măsuri reparatorii prin echivalent sau prin despăgubiri băneşti, iar prin sentinţa tribunalului, păstrată prin Decizia atacată, s-a recunoscut dreptul reclamanţilor la despăgubirile ce se acordă în condiţiile Legii nr. 247/2005.
De asemenea, este neîntemeiată susţinerea recurentei că nu are calitate procesuală, deoarece, faţă de prevederile art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, aceasta are calitate de unitate deţinătoare pentru suprafeţele de teren pe care sunt amplasate construcţiile proprietatea sa.
În sensul textului menţionat, prin „unitate deţinătoare" se înţelege orice persoană juridică care deţine, cu orice titlu, imobilele preluate abuziv în condiţiile prevăzute de art. 2 din lege, însă obligaţia recurentei-pârâte există numai pentru imobilele deţinute efectiv de către aceasta.
De aceea, este întemeiată susţinerea recurentei că trebuiau menţionate parcelele de teren pentru care fiecare pârâtă are obligaţia continuării procedurii de acordare de despăgubiri.
În litigiile având ca obiect acordarea de măsuri reparatorii raportul juridic se stabileşte între notificator şi unitatea notificată, iar dacă sunt mai multe unităţi notificate, obligaţia fiecărei unităţi există numai pentru imobilele pe care le deţine.
Prin sentinţa primei instanţe, păstrată prin Decizia atacată, au fost obligate ambele pârâte să continue procedura pentru acordarea de despăgubiri fără să se stabilească pentru care parcele de teren trebuie să continue procedura fiecare dintre pârâte şi căreia dintre ele îi revine obligaţia în privinţa construcţiilor demolate.
Potrivit susţinerilor reclamanţilor şi constatărilor expertului, recurenta-pârâtă deţine suprafaţa de 942 mp teren (395 mp + 547 mp), pe care sunt amplasate Complexul comercial şi brutăria, edificate de UJCC - F. Bihor.
Restul terenului care face obiectul pricinii, în suprafaţă de 828 mp, ocupat de calea ferată şi amenajat ca drum, nu este deţinut de recurenta-pârâtă, iar în privinţa construcţiilor demolate, potrivit art. 32 din Legea nr. 10/2001, notificarea se soluţionează de primarul unităţii administrative în a cărei rază teritorială s-a aflat imobilul şi nu de către recurentă.
Criticile formulate de recurenta-pârâtă care privesc modul de evaluare a construcţiilor nu sunt întemeiate, pentru că prin sentinţa tribunalului nu a fost stabilită valoarea imobilelor, iar pentru construcţii obligaţia soluţionării notificării nu aparţine recurentei.
Pentru considerentele expuse, potrivit art. 304 pct. 9 şi art. 312 C. proc. civ., recursul declarat de pârâta F. Bihor va fi admis, iar Decizia atacată va fi casată în parte.
Va fi admis apelul declarat de pârâta F. Bihor şi va fi schimbată în parte sentinţa apelată, în sensul că această pârâtă va fi obligată să continue procedura şi să înainteze dosarul Comisiei Centrale pentru terenul în suprafaţă de 942 mp ocupat de complexul comercial şi brutărie, iar pârâta Primăria comunei Şuncuiuş, care nu a exercitat căile de atac, pentru celelalte imobile.
Recursul declarat de reclamanţi va fi respins şi vor fi menţinute celelalte dispoziţii ale deciziei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de pârâta F. Bihor împotriva deciziei civile nr. 140 A din 20 septembrie 2006 a Curţii de Apel Oradea, pe care o casează în parte.
Admite apelul declarat de F. Bihor împotriva sentinţei civile nr. 250 C din 10 aprilie 2006 a Tribunalului Bihor, pe care o schimbă în parte, în sensul că obligă această pârâtă să continue procedura pentru acordarea de despăgubiri şi să înainteze dosarul Comisiei Centrale pentru terenul în suprafaţă de 942 mp ocupat de complexul comercial şi brutărie, iar pe pârâta Primăria comunei Şuncuiuş, pentru celelalte imobile.
Respinge recursul declarat de reclamanţii C.F., G.A. şi T.D.M. împotriva aceleiaşi decizii şi a sentinţei civile nr. 250 C din 10 aprilie 2006 a Tribunalului Bihor.
Menţine restul dispoziţiilor deciziei.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 5 decembrie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 8238/2007. Civil | ICCJ. Decizia nr. 8157/2007. Civil → |
|---|
