ICCJ. Decizia nr. 8243/2007. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 8243
Dosar nr. 367/111/200.
Şedinţa publică din 6 decembrie 2007
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 405/C din 16 aprilie 2007, Tribunalul Bihor a respins acţiunea formulată de reclamanta Direcţia Generală de Paşapoarte, în contradictoriu cu pârâtul C.Ş.
Din considerentele sentinţei s-a reţinut că pârâtul a fost returnat de pe teritoriul Franţei, stat membru al Uniunii Europene.
Potrivit art. 52 din Legea nr. 248/2005, până la data aderării României la Uniunea Europeană, măsura restrângerii dreptului la liberă circulaţie în străinătate instituită în condiţiile art. 38, trebuie să se refere la teritoriile tuturor statelor membre ale Uniunii Europene, cu excepţia celor cu privire la care persoana în cauză face dovada că are drept de intrare.
Întrucât la data de 1 ianuarie 2004, România a aderat la Uniunea Europeană, restrângerea dreptului la libera circulaţie a pârâtului ar însemna restrângerea dreptului la circulaţie pe chiar teritoriul României.
Prin Decizia civilă nr. 349/A din 11 iulie 2007, Curtea de Apel Oradea a respins, ca nefondat apelul civil formulat de apelanta-reclamantă, reţinând, în esenţă, următoarele:
În cauză se pune problema interpretării şi aplicării dispoziţiilor legale referitoare la exercitarea unui drept fundamental al cetăţeanului, respectiv a dreptului la libera circulaţie, reglementat de art. 25 din Constituţie, o componentă ce implică dreptul de a părăsi teritoriul României, în scopul de a circula pe teritoriul altor state membre ale Uniunii Europene.
Or, expulzarea dispusă de autorităţile franceze nu este, prin ea însăşi, suficientă pentru ca instanţa română să interzică la rândul ei, dreptul de circulaţie al cetăţeanului său pe teritoriul Franţei, ci trebuie să aprecieze necesitatea restrângerii unui astfel de drept la ordinea juridică în vigoare la momentul aplicării unei eventuale astfel de măsuri.
În prezent, în materia liberei circulaţii a persoanelor având cetăţenia română este aplicabil art. 48 din Tratatul C.E.E., precum şi art. 4 din Directiva 2004/38/C.E.
În prezenta cauză nu sunt îndeplinite condiţiile pentru ca instanţa să ia măsura extremă a restrângerii dreptului la circulaţie a cetăţeanului român potrivit acestor norme, deoarece norma comunitară prevede în mod limitativ doar trei situaţii, care ar permite o astfel de măsură şi anume, afectarea ordinii publice, a siguranţei publice sau a sănătăţii publice.
Împotriva acestei decizii civile a declarat recurs reclamanta Direcţia Generală de Paşapoarte care, fără să invoce vreun motiv de recurs, în esenţă, arată că intimatul a fost returnat din Franţa, la 26 noiembrie 2006, în baza Acordului de readmisie încheiat de România cu această ţară, iar autorităţile române nu pot cenzura măsura referitoare la returnare.
Temeiul acţiunii l-a constituit măsura returnării şi sunt aplicabile prevederile art. 38 lit. a) şi art. 39 alin. (1) din Legea nr. 248/2005.
Arată recurenta, că singura condiţie necesară pentru dispunerea măsurii restrângerii exercitării dreptului la liberă circulaţie este aceea a returnării dintr-un stat cu care ţara noastră are încheiat un acord de readmisie.
Art. 25 din Constituţie prevede că „legea stabileşte condiţiile exercitării acestui drept", ceea ce înseamnă că libertatea circulaţiei cetăţenilor nu este absolută, că trebuie să se desfăşoare potrivit unor reguli şi că aceste reguli sunt stabilite de Legea nr. 248/2005.
Dispoziţiile art. 5 din acest act normativ prevăd obligaţiile cetăţenilor români pe perioada şederii lor în străinătate, iar art. 29 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului stipulează că „În exercitarea drepturilor şi libertăţilor sale, fiecare om nu este supus decât numai îngrădirilor stabilite prin lege, exclusiv în scopul de a asigura cuvenita recunoaştere şi respectare a drepturilor şi libertăţilor altora…".
Aceste îngrădiri sunt stabilite de Legea nr. 248/2005, iar autorităţile române nu pot cenzura legea altui stat sub aspectul dreptului la liberă circulaţie şi al aplicării efective a măsurilor dispuse, aşa cum este măsura returnării.
Recurenta redă conţinutul art. 38 din Legea nr. 248/2005 şi arată că, ţine de opţiunea legiuitorului să instituie anumite cerinţe specifice în care cetăţenii români pot circula în străinătate, iar art. 38 din Legea nr. 248/2005 reglementează una dintre obligaţiile ce trebuie respectate de către cetăţenii români aflaţi în străinătate.
Măsura dispusă prin art. 38 lit. a) din această lege se circumscrie situaţiilor expres prevăzute de art. 53 din Constituţie, respectiv apărarea securităţii naţionale şi a ordinii publice, având în vedere că problema controlului migraţiei ilegale din România spre statele europene prezintă int0eres atât pe plan intern, cât şi extern. Se precizează, că arătările din expunerea de motive a Legii nr. 248/2005 sunt în acest sens şi că măsura restrângerii dreptului la liberă circulaţie a persoanelor returnate în baza unui acord de readmisie nu încalcă prevederile Constituţiei, sens în care s-a pronunţat şi Curtea Constituţională prin Decizia nr. 855 din 28 noiembrie 2006.
Se arată cum este definită libertatea de circulaţie în art. 2 din Protocolul nr. 4 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi se susţine că sancţiunea impusă de art. 38 din Legea nr. 248/2005 constituie o măsură necesară într-o societate democratică, pentru protejarea drepturilor şi libertăţilor altora şi este justificată de interesul public.
Analizând recursul, în limita susţinerilor recurentei care fac posibilă încadrarea în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se constată că nu este fondat.
Articolul 38 din Legea nr. 248/2005 prevede posibilitatea luării măsurii restrângerii exercitării dreptului la liberă circulaţie în străinătate pentru o perioadă de cel mult trei ani, în cazul persoanelor readmise în baza unui acord de readmisie, însă, odată cu aderarea României la Uniunea Europeană legea internă trebuie interpretată prin raportare la dreptul comunitar, care are prioritate.
Această prioritate este stabilită de art. 148 alin. (2) şi (4) din Constituţia României, potrivit căruia prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum şi celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu au prioritate faţă de dispoziţiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare, iar autoritatea judecătorească garantează aducerea la îndeplinire a obligaţiilor rezultate din actul aderării.
Conform dispoziţiilor art. 307 alin. (1) şi (2) din Tratatul instituind Comunitatea Europeană, statele au obligaţia de a lua toate măsurile pentru a asigura compatibilitatea dintre acest tratat şi convenţiile încheiate înainte de data aderării, care au generat drepturi şi obligaţii. Faţă de această prevedere, legislaţia comunitară este de imediată aplicare, iar legea română trebuie interpretată în raport cu norma comunitară.
Or, dreptul la libertatea de circulaţie pe teritoriul statelor membre ale Uniunii Europene este garantat de art. 18 din Tratat, în aplicarea căruia a fost adoptată Directiva 2004/38/CE a Parlamentului European şi a Consiliului, din 29 aprilie 2004.
Acest act normativ este cuprins în anexele protocolului de aderare, care cuprinde condiţiile admiterii în Uniunea Europeană şi care a devenit parte a tratatelor europene.
Potrivit legislaţiei europene în materie, dreptul la liberă circulaţie nu este un drept absolut, însă, conform art. 27 din Directiva nr. 2004/38/CE, restricţionarea libertăţii de circulaţie şi de şedere a cetăţenilor Uniunii şi a membrilor lor de familie poate fi dispusă numai pentru motive de ordine publică, siguranţa naţională sau sănătate publică. În alin. (2), textul prevede că măsurile luate trebuie să respecte principiul proporţionalităţii şi să se întemeieze exclusiv pe conduita persoanei în cauză. Şi art. 6 din Tratatul privind Uniunea Europeană statuează că drepturile fundamentale sunt respectate, aşa cum sunt garantate de Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale.
Prin urmare, deşi calitatea de membru al Uniunii Europene nu interzice României dreptul de a restrânge libertatea de circulaţie a cetăţenilor săi, restrângerea nu se poate dispune numai pentru faptul că o persoană a fost returnată dintr-un stat cu care România are încheiat acord de readmisie, aşa cum susţine recurenta.
Restrângerea exercitării dreptului la liberă circulaţie trebuie supusă condiţiilor prevăzute de art. 27 din Directiva 2004/38/CE, iar prevederile Legii nr. 248/2005, trebuie interpretate în acord cu legislaţia comunitară, chiar dacă returnarea s-a produs anterior aderării României la Uniunea Europeană, cum este cazul în speţă, deoarece dispoziţiile dreptului comunitar sunt de imediată aplicare.
Aşa cum corect s-a reţinut prin Decizia atacată, măsura care se cere a fi luată faţă de intimat este disproporţionată, în raport cu scopul urmărit şi ar fi încălcat astfel dreptul la liberă circulaţie.
Intimatul-pârât a fost returnat din Franţa pentru şedere ilegală, fără să fie judecat şi condamnat pentru săvârşirea vreunei fapte penale.
De aceea, faţă de art. 27 alin. (2) din Directiva 2004/38/CE, care prevede că măsura trebuie să respecte principiul proporţionalităţii şi să se bazeze exclusiv pe conduita celui în cauză, prin restrângerea exercitării dreptului la liberă circulaţie a intimatului-pârât doar pe motiv de şedere ilegală în Franţa nu ar fi respectat principiul proporţionalităţii cu scopul legitim urmărit.
Pentru considerentele mai sus expuse, recursul declarat de reclamantă va fi respins.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de Direcţia Generală de Paşapoarte din Ministerul Internelor şi Reformei Administrative împotriva deciziei nr. 349 A din 11 iulie 2007 a Curţii de Apel Oradea, secţia civilă mixtă.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 6 decembrie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 8248/2007. Civil. Limitarea exercitării... | ICCJ. Decizia nr. 99/2007. Civil → |
|---|
