ICCJ. Decizia nr. 1152/2008. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 1152
Dosar nr. 6774/3/2008
Şedinţa publică din 21 februarie 2008
Asupra recursurilor de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Primarul General al municipiului Bucureşti a emis dispoziţia nr. 1119 din 10 iulie 2003, prin care, în temeiul Legii nr. 10/2001, a restituit în natură numitei F.Ş. imobilul situat în Bucureşti, compus din construcţie-garaj şi terenul în suprafaţă de 311,69 mp, exceptând apartamentele vândute în baza Legii nr. 112/1999 prin contractele nr. 1314/1996 şi nr. 4914/1999 cu cotele aferente de teren în suprafaţă de 156,31 mp
La 18 decembrie 2003, G.A. şi P.C. au chemat în judecată pe F.Ş., Primarul General al municipiului Bucureşti şi SC A. SA cerând să se constate nulitatea absolută a dispoziţiei mai sus descrise şi că sunt titularele dreptului de preemţiune la „vânzarea garajului şi a restului de teren aferent curţii pe care se află calea de acces comună la garaj şi la intrările în apartamentul cumpărat, ca utilităţi accesorii folosinţei apartamentului".
Motivând acţiunea reclamantele au susţinut ca stare de fapt că parte din întreg imobilul de la nr. 20 le-a fost vândută în temeiul Legii nr. 112/1995 prin contractul nr. 1314 din 28 noiembrie 1996 (apartamentul nr. 1 formând corpul A al clădirii de locuit, terenul aferent în suprafaţă de 104,42 mp şi cota indiviză de 55,25 % din terenul folosit drept cale de acces de la poartă la intrarea în apartament şi la garaj, alee de acces la privinţa de la subsol şi cel ocupat de canalizare şi conductele de alimentare cu apă), că altă parte a fost vândută prin contractul nr. 4914 din 20 ianuarie 1999 numitei T.S., iar o altă parte face obiectul dispoziţiei a cărei nulitate absolută s-a cerut a fi constatată.
Ca motive de nulitate absolută a dispoziţiei atacate reclamantele au invocat pe de o parte regimul juridic al imobilului dat de art. 18 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 10/2001 stabilit prin hotărâre judecătorească intrată în puterea lucrului judecat, care nu permitea restituirea bunului în natură, iar pe de altă parte faptul că dispoziţia de restituire include o porţiune de teren din proprietatea reclamantelor, dispoziţia încălcând concomitent şi prevederile legale imperative din legislaţia referitoare la urbanism.
Ca urmare, reclamantele se consideră a avea drept de preemţiune la cumpărarea părţii din imobil care excede proprietăţii lor şi a vecinei T.S. şi care, efect al nulităţii absolute a dispoziţiei de restituire, reintră în proprietatea statului.
T.S. a intervenit în cauză în interes propriu, cererea de intervenţie având acelaşi obiect şi aceeaşi motivare ca şi acţiunea mai sus descrisă.
După parcurgerea unui prim ciclu procesual, cauza a fost soluţionată în primă instanţă de către Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, care, prin sentinţa civilă nr. 1565 din 28 noiembrie 2006, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantelor şi intervenientei în interes propriu şi a respins în consecinţă cererile deduse judecăţii de către aceste persoane.
Apelul declarat de reclamantele G.A. şi P.C., precum şi cel declarat de intervenienta T.S. au fost respinse ca nefondate prin Decizia nr. 159 A din 14 iunie 2007 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală.
În esenţă, instanţele au hotărât că acţiunea reclamantelor a fost calificată de către instanţa supremă în anteriorul ciclu procesual ca fiind contestaţie în înţelesul art. 24 din Legea nr. 10/2001 împotriva dispoziţiei emise de primar, astfel că, în raport cu asemenea obiect, reclamantele, terţi fiind faţă de raportul juridic dintre F.Ş. şi emitentul dispoziţiei atacate, nu au calitate procesuală activă.
Pentru identitate de raţiune impusă de finalitatea cererii de intervenţie, şi aceasta din urmă a fost calificată identic cu cererea reclamantelor, cu acelaşi efect în plan procesual.
G.A. şi P.C. au declarat recurs comun, iar T.S. a declarat recurs separat împotriva deciziei instanţei de apel solicitând modificarea acesteia în sensul admiterii apelurilor, desfiinţării sentinţei date de tribunal şi trimiterea cauzei la Tribunalul Bucureşti în vederea judecării ei în fond.
Primele recurente au invocat cazurile de recurs prevăzute la pct. 5, 7 şi 9, iar ultima pe cele de la pct. 7, 8 şi 9 ale art. 304 C. proc. civ.
În esenţă, reclamantele au imputat instanţelor că au înţeles greşit conţinutul deciziei nr. 6200 din 8 iulie 2005 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care, în realitate, a stabilit numai instanţa competentă să judece acţiunea pe care au introdus-o în justiţie, fără a o califica în sensul reţinut prin hotărârile supuse acum controlului de legalitate.
Ca urmare, în opinia reclamantelor, instanţele au calificat greşit cererea lor ca fiind o contestaţie întemeiată pe prevederile fostului art. 24, devenit art. 26, din Legea nr. 10/2001, deşi reclamantele au investit justiţia cu o cerere având ca obiect aprecierea asupra legalităţii dispoziţiei atacate.
Asemenea greşeală şi modul contradictoriu de redactare a deciziei date în apel au fost încadrate de recurente în cazurile de recurs enunţate.
Aceeaşi greşită calificare a cererii sale a fost imputată şi de T.S., care a precizat că Decizia instanţei supreme nu putea produce efecte în privinţa cererii de intervenţie, deoarece nu s-a referit la aceasta şi nu se justifică identitatea de raţiune utilizată de instanţa de apel, în realitate cererea intervenientei având caracterul unei acţiuni de drept comun al cărei obiect constă în constatarea nulităţii absolute a dispoziţiei emise de primar, care ar fi trebuit disjunsă de cererea reclamantelor şi, spre deosebire de aceasta, trebuia să fie judecată în fond.
Asemenea susţinere, precum şi altele referitoare la modul de soluţionare a unei excepţii privind autoritatea lucrului judecat, la cadrul procesual creat prin depunerea unei cereri reconvenţionale de către F.Ş., şi la soluţia dată acelei cereri reconvenţionale, au fost definite ca motive de nelegalitate de natură să justifice admiterea recursului.
Examinând recursurile Înalta Curte constată cele ce succed:
Reclamantele G.A. şi P.C. s-au adresat Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti cu cererea descrisă la începutul prezentelor considerente, iar pârâta F.Ş. a formulat cerere reconvenţională, după care în cauză a intervenit T.S.
Pricina a fost judecată în primă instanţă de Judecătoria sectorului 2 Bucureşti, care, prin sentinţa civilă nr. 1619 din 4 martie 2004, a hotărât că reclamantele nu au calitate procesuală activă în raport cu prevederile art. 19 alin. (3) şi art. 24 pct. 8 din Legea nr. 10/2001, că este inadmisibilă cererea de intervenţie şi că în privinţa unui capăt din cererea reconvenţională operează autoritatea lucrului judecat.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, a pronunţata Decizia nr. 1846 A din 17 septembrie 2004, prin care a admis apelurile declarate în cauză, a admis excepţia necompetenţei materiale a judecătoriei în soluţionarea fondului pricinii, a anulat sentinţa apelată şi a trimis dosarul spre competentă soluţionare în primă instanţă la Tribunalul Bucureşti.
În motivarea hotărârii s-a arătat că judecătoria a soluţionat cauza cu încălcarea prevederilor art. 24 alin. (8) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora competenţa aparţine secţiei civile a tribunalului în a cărei circumscripţie teritorială se află sediul unităţii deţinătoare.
Reclamantele şi intervenienta au atacat cu recurs Decizia de mai sus, în dezvoltarea căruia au susţinut că atât acţiunea cât şi cererea de intervenţie aparţin dreptului comun, având ca obiect constatarea nulităţii absolute a dispoziţiei prin care primarul, în temeiul Legii nr. 10/2001, a restituit în natură un imobil copârâtei F.Ş., arătând în mod expres că nu au ales calea specială reglementată prin art. 24 alin. (8) din Legea nr. 10/2001, adică aceea a contestaţiei pusă la îndemâna doar a anumitor persoane avute în vedere prin aceeaşi lege, precizând că, în opinia lor, dispoziţiile art. 24 alin. (8) din Legea nr. 10/2001 nu sunt incidente în cazul cererilor lor, a căror soluţionare este de competenţa Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti.
Recursurile astfel motivate au fost respinse prin Decizia nr. 6200 din 8 iulie 2005 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, instanţa de recurs hotărând că în mod corect s-a stabilit competenţa Tribunalului Bucureşti faţă de obiectul pricinii şi normele legale aplicabile, fiind incidente dispoziţiile art. 24 alin. (8) din Legea nr. 10/2001, „astfel că nu pot fi primite criticile formulate de recurente în acest sens".
În raport cu cele mai sus arătate, este în afara oricărui dubiu că s-a hotărât cu puterea lucrului judecat asupra naturii, obiectului şi competenţei de soluţionare a cererilor deduse judecăţii în procesul de faţă, ca rezultând din dispoziţiile art. 24 alin. (8) din Legea nr. 10/2001, devenit art. 26 alin. (3) după modificarea şi republicarea legii.
Potrivit acestui text legal dispoziţiile motivate emise în aplicarea Legii nr. 10/2001 pot fi atacate în justiţie (la secţia civilă a tribunalului) de persoana care se pretinde îndreptăţită.
Or, calitatea de persoană îndreptăţită este conferită limitativ prin art. 3 al Legii nr. 10/2001 şi nu include terţii cum este cazul reclamantelor şi intervenientei, care, în ipoteza că li s-ar încălca anumite drepturi, pot ataca în justiţie acele dispoziţii numai pe calea dreptului comun, nicidecum pe calea deschisă de legea specială.
Aşadar, pe deplin legal s-a statuat în Decizia supusă recursurilor de faţă în sensul că, faţă de calificarea dată cererilor din speţă, acestea nu pot fi exercitate de către actualele recurente.
De altfel, toate susţinerile din recursuri referitoare la corecta calificare a cererilor constituie o reiterare inadmisibilă a motivelor recursurilor anterior rezolvate, iar eventuala lor cercetare ar repune în discuţie ceea ce deja s-a judecat prin menţionata decizie nr. 6200 din 8 iulie 2005 a instanţei supreme.
Urmare celor astfel constatate, criticile mai sus arătate nu pot fi primite, iar cercetarea celorlalte, subsecvente fiind, este de prisos, nefiind de natură a avea vreun folos practic, recursurile urmând a fi respinse în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamantele G.A., P.C. şi intervenienta T.S. împotriva deciziei nr. 159 A din 14 iunie 2007 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 februarie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 370/2008. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1975/2008. Civil → |
|---|
