ICCJ. Decizia nr. 135/2008. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 135/2008
Dosar nr.18228/54/200.
Şedinţa publică din 15 ianuarie 2008
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra cauzei civile de faţă, a reţinut următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Olt, secţia civilă, la 4 noiembrie 2004, reclamanţii G.E.I. şi G.A.E. au chemat în judecată pe pârâta Primăria Slatina, prin primar, pentru ca instanţa, prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună obligarea pârâtei să emită dispoziţie de restituire în natură a imobilului construcţie şi teren aferent situat în Slatina.
În motivarea cererii s-a arătat că imobilul care formează obiectul litigiului a fost dobândit de I.P. prin contract de vânzare-cumpărare la data de 26 ianuarie 1923, şi a fost preluat de stat în baza Decretului nr. 92/1950.
La termenul din 22 noiembrie 2004 a fost „introdus în cauză" Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.
De asemenea, prin cererea înregistrată la 30 decembrie 2004, reclamanţii şi-au completat acţiunea solicitând introducerea în cauză, în calitate de pârât, şi a Ministerului Justiţiei. S-a solicitat obligarea pârâtului să emită dispoziţie de restituire în natură a imobilului construcţie şi teren aferent situat în Slatina, fost sediu al Tribunalului Olt.
În fond după casare, Tribunalul Olt, secţia civilă, a pronunţat sentinţa civilă nr. 1177 din 9 noiembrie 2006 prin care a admis în parte acţiunea şi a obligat Ministerul Justiţiei să emită dispoziţie de restituire în natură pentru reclamanţi a Corpului I clădire şi a terenului în suprafaţă de 799 mp situate în Slatina, judeţ Olt. A fost respinsă acţiunea formulată împotriva Primăriei Slatina şi a Ministerului Finanţelor Publice ca fiind introdusă împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că reclamanţii sunt moştenitorii testamentari ai lui P.R.A. al cărei autor, P.I., a deţinut în calitate de proprietar un imobil pe raza municipiului Slatina, în care a funcţionat Tribunalul Olt iar în prezent funcţionează Oficiul Registrului Comerţului.
Reclamanţii au adresat notificare Prefecturii Olt, comunicată prin executorul judecătoresc la 9 noiembrie 2001, şi prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilului, cuprinzând descrierea imobilului şi actele doveditoare ale dreptului de proprietate al autorului lor. Această notificare a fost comunicată Primăriei Slatina care, la 2 aprilie 2003, cu adresa nr. 6998 a înaintat-o Tribunalului Olt. Deşi a fost adresată unei alte unităţi decât cea deţinătoare, notificarea face dovada deplină a respectării termenului prevăzut în Legea nr. 10/2001.
În lipsa răspunsului la notificare prin decizie, dispoziţie motivată, nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 24 alin. (7) şi (8) din Legea nr. 10/2001 pentru că lipseşte Decizia ori dispoziţia ce trebuie atacată, cei îndreptăţiţi putând cere instanţei judecătoreşti ca persoana juridică deţinătoare a bunului să emită decizie/dispoziţie.
Din concluziile rapoartelor de expertiză rezultă că imobilul clădire compus din Corp I şi suprafaţa de 799 mp se pot restitui în natură.
Apelul declarat de pârâtul Ministerul Justiţiei a fost respins ca nefondat prin Decizia nr. 118 din 26 februarie 2007 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia civilă.
În considerentele hotărârii sale instanţa de apel a arătat că certificatul nr. 42717 din 20 ianuarie 1933 şi autorizaţia nr. 5625 din 23 noiembrie 1925 conţin suficiente elemente de identificare a imobilului solicitat.
Dispoziţiile Legii nr. 10/2001 nu au reglementat situaţia în care unitatea deţinătoare nu răspunde la notificarea formulată, ceea ce constituie una dintre cele mai grave lacune ale Legii nr. 10/2001. Tăcerea legii nu va putea constitui pentru instanţele judecătoreşti un caz de negare de justiţie, tăcerea persoanei investite cu soluţionarea notificării echivalând cu neîndeplinirea obligaţiei corelative a unui drept subiectiv civil, respectiv a dreptului de a cere restituirea imobilelor preluate abuziv, persoanele îndreptăţite putând valorifica acest drept pe calea acţiunilor în justiţie.
Notificarea formulată de reclamanţi a avut drept obiect emiterea unei dispoziţii motivate privind restituirea în natură a imobilului solicitat şi nu emiterea de către persoana juridică deţinătoare a unei dispoziţii indiferent de conţinutul acesteia, instanţele pronunţându-se în cest sens asupra obiectului cu care au fost învestite.
Cum pârâtul nu a răspuns la notificarea privind restituirea în natură a imobilului în litigiu, reclamanţilor li s-a produs o vătămare în exercitarea drepturilor subiective conferite de Legea nr. 10/2001, lege cu caracter reparatoriu, acţiunea acestora în justiţie era pe deplin admisibilă, iar conţinutul dispoziţiei ce trebuia emisă în cadrul procedurii speciale a legii nu este de competenţa exclusivă a persoanei juridice deţinătoare, instanţele nesubstituindu-se unităţii deţinătoare ci dispunând doar obligarea acesteia de a emite Decizia conform solicitării formulate de persoanele îndreptăţite.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâtul Ministerul Justiţiei critica, întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., vizând următoarele aspecte:
În mod greşit instanţa de apel a reţinut că întrucât Ministerul Justiţiei nu a răspuns la notificarea pivind restituirea în natură a imobilului în litigiu, reclamanţilor li s-a produs o vătămare în exercitarea drepturilor subiective conferite de Legea nr. 10/2001, lege cu caracter reparatoriu, acţiunea acestora injustiţie era pe deplin admisibilă, iar conţinutul dispoziţiei ce trebuia emisă în cadrul procedurii speciale a legii nu este de competenţa exclusivă a persoanei juridice deţinătoare, instanţele nesubstituindu-se unităţii deţinătoare ci dispunând doar obligarea acesteia de a emite Decizia conform solicitării formulate de persoanele îndreptăţite.
Art. 21-23 din Legea nr. 10/2001 reglementează procedura administrativă de restituire în natură a imobilelor preluate în mod abuziv, cu titlu sau fără titlu. Contrar celor reţinute de instanţa de apel, procedura administrativă prealabilă prevăzută de Legea nr. 10/2001 nu derogă de la principiul liberului acces la justiţie, faţă de caracterul fără echivoc al dispoziţiilor art. 24.
Dispoziţiile Legii nr. 10/2001 impun parcurgerea unei proceduri administrative prealabile, finalizată cu emiterea unei dispoziţii de către unitatea deţinătoare a imobilului, prin care aceasta decide în legătură cu măsurile reparatorii ce se consideră a fi luate, urmând ca în funcţie de conţinutul acestei dispoziţii persoana îndreptăţită să se adreseze instanţei.
Termenul de 60 de zile de soluţionare a cererii este un termen de recomandare, legea neprevăzând nicio sancţiune pentru nerespectarea lui.
În speţă, Ministerul Justiţiei, în calitate de unitate deţinătoare nu a soluţionat încă notificarea reclamanţilor dar în niciun caz nu se poate reţine că, prin nesoluţionarea notificării reclamanţii sunt lipsiţi, în calitate de persoane îndreptăţite, de posibilitatea de a-şi apăra drepturile recunoscute de lege.
În ipoteza nerespectării procedurii prealabile prevăzute de art. 23 şi 24 din Legea nr. 10/2001, reclamanţii aveau posibilitatea să se adreseze instanţei să se pronunţe numai cu privire la obligarea persoanei juridice deţinătoare să emită dispoziţie motivată privind cererea de restituire şi nicidecum cu privire la conţinutul acesteia care cade în competenţa respectivei persoane. Din modul în care a fost redactat dispozitivul hotărârii, instanţa nu a făcut decât să se substituie unităţii deţinătoare şi să se pronunţe pe fond.
În mod greşit s-a reţinut că reclamanţii au făcut dovada faptului că au depus notificarea, prin executor judecătoresc, la Prefectura Olt, în condiţiile şi în termenul imperativ prevăzute de Legea nr. 10/2001.
Din analiza conţinutului notificării şi a înscrisului intitulat „dovada de primire şi procesul verbal de comunicare" nu rezultă că intimaţii reclamanţi au îndeplinit exigenţele Legii nr. 10/2001, atât în ce priveşte conţinutul notificării cât şi în ce priveşte data la care au fost depuse precum şi procedura de comunicare.
Imobilul nu a fost identificat şi nu a fost comunicat prin intermediul unui executor judecătoresc.
Analizând hotărârea atacată, în limitele criticii formulate prin motivele de recurs şi în raport de dovezile administrate în toate etapele procesuale, Înalta Curte a apreciat că recursul nu este întemeiat pentru următoarele considerente:
1. Conform art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare potrivit art. 23 unitatea deţinătoare este obligată să se pronunţe, prin decizie sau, după caz, prin dispoziţie motivată, asupra cererii de restituire în natură.
Expresia folosită de legiuitor elimină orice îndoială în privinţa calificării termenului de 60 de zile. Intervalul de timp pus la dispoziţia unităţii deţinătoare pentru soluţionarea notificării are natura unui termen de decădere, iar nu de recomandare.
Asupra notificării transmise de G.E. unitatea deţinătoare, Ministerul Justiţiei, nu a emis însă nicio decizie sau dispoziţie motivată. în aceste condiţii, conduita culpabilă a persoanei juridice notificate, care nu a răspuns notificării, nu poate afecta interesele persoanelor îndreptăţite şi nici să le lipsească de posibilitatea de a-şi apăra şi valorifica drepturile recunoscute de lege. Procedura soluţionării notificării de către persoana juridică notificată este subsumată exercitării unui drept subiectiv civil şi are un caracter necontencios, dar obligatoriu. In cazul în care această procedură este temporizată, cel vătămat are deschis accesul la jurisdicţia contencioasă, înaintea instanţelor judecătoreşti, pentru a putea fi finalizată.
Instanţele nu au depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti deoarece, faţă de cele mai sus arătate, în situaţia în care unitatea deţinătoare nu soluţionează notificarea, persoana îndreptăţită are deschisă calea procedurii contencioase înaintea instanţelor. Notificarea a avut ca obiect emiterea unei dispoziţii motivate privind restituirea în natură a imobilului solicitat. Or, în procedura contencioasă, instanţele s-au pronunţat exact asupra acestui obiect, suplinind nesoluţionarea notificării în procedura necontencioasă.
2. La fila 86 din dosarul de primă instanţă este depus procesul-verbal nr. 1017 încheiat de executorul judecătoresc la 9 noiembrie 2001, prin care constată comunicarea către Prefectura Olt a notificării transmise de G.E. Această notificare a fost primită de Prefectura Olt, conform filei 87 din acelaşi dosar. Drept urmare, critica privitoare la neîndeplinirea cerinţei de transmitere a notificării prin intermediul executorului judecătoresc este neîntemeiată, fiind respectate cerinţele art. 22 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.
Pe de altă parte, în mod corect au reţinut instanţele de fond, în aplicarea dispoziţiilor art. 22 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora, notificarea înregistrată face dovada deplină în faţa oricăror autorităţi, persoane fizice sau juridice, a respectării termenului prevăzut la alin. (1), chiar dacă a fost adresată altei unităţi decât cea care deţine imobilul, că au fost respectate cerinţele legii şi în privinţa termenului de depunere a notificării. La 7 octombrie 2002 notificarea a fost înregistrată la Primăria municipiului Slatina, după ce, aşa cum rezultă chiar din adresa nr. 6998 din 2 aprilie 2003, fusese adresată Prefecturii Olt;
3. Prin notificare se solicită restituirea în natură a unei „case de locuit construită, plantaţii şi curte" conform actelor anexate respectiv, act de vânzare-cumpărare, plan de construcţii, certificat 1910 din 24 martie 1948, certificat 42717 din 20 ianuarie 1933, autorizaţie 5625 din 23 noiembrie 1925, jurnal 6578/1943, acte de stare civilă.
Aceste acte conţin suficiente elemente de identificare a imobilului solicitat, astfel încât s-a făcut aplicarea corectă a dispoziţiilor art. 22 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
Faţă de cele mai sus arătate, instanţele de fond au făcut aplicarea şi interpretarea corectă a legii materiale incidente în cauză, motiv pentru care nu sunt îndeplinite cerinţele art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Drept urmare, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. recursul va fi respins ca nefondat, cu consecinţa rămânerii irevocabile a hotărârii atacate.
În condiţiile art. 274 C. proc. civ. recurentul căzut în pretenţii va fi obligat la plata cheltuielilor de judecată către intimaţii reclamanţi.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiţiei împotriva deciziei nr. 118 din 26 februarie 2007 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia civilă.
Obligă pe recurent la 8570 lei cheltuieli de judecată către intimaţii reclamanţi G.E.I. şi G.A.E.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 ianuarie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1404/2008. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1111/2008. Civil → |
|---|
