ICCJ. Decizia nr. 1392/2008. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 1392
Dosar nr. 959/112/200.
Şedinţa publică din 3 martie 2008
Asupra recursului civil de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele.
Prin sentinţa civilă nr. 801/F din 17 octombrie 2006 a Tribunalului Bistriţa-Năsăud a fost admisă contestaţia formulată de reclamantul V.V.V. în contradictoriu cu pârâtul Oficiul Judeţean pentru Protecţia Consumatorilor Bistriţa-Năsăud, a fost anulată Decizia nr. 8 din 28 februarie 2006, emisă de pârât şi, în consecinţă, a fost admisă cererea reclamantului şi s-a dispus restituirea în natură către acesta a imobilelor înscrise în C.F. nr. 59, nr.top 1050, compus din teren în suprafaţă de 468 mp, casă cu 7 camere şi dependinţe, potrivit fişei tehnice a imobilului.
A fost obligat intimatul să plătească contestatorului suma de 250 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că, prin sentinţa civilă nr. 288/F/2005 a Tribunalului Bistriţa-Năsăud, menţinută prin Decizia civilă nr. 797/A/2005 a Curţii de Apel Cluj, pârâtul a fost obligat la cererea reclamantului să emită cerere motivată privind restituirea în natură a imobilelor situate în municipiul Bistriţa, înscrise în C.F. 59 Bistriţa, nr.top 1050.
Antecesorii reclamantului au fost proprietarii imobilelor la data preluării abuzive de către stat în baza Decretului nr. 92/1950.
Potrivit certificatelor de moştenitor nr. 42/1991 şi nr. 32/1996, emise de Biroul Notarului Public D.M. s-a reţinut că reclamantul este moştenitorul defunctei P.A., care era singura proprietară a imobilului în litigiu la data naţionalizării, soţul acesteia, coproprietar, fiind decedat.
Prin hotărârile judecătoreşti pronunţate, s-a confirmat îndeplinirea cerinţelor privind depunerea notificării în termenul de 6 luni, precum şi calitatea pârâtului de unitate deţinătoare.
Susţinerea pârâtului ca ar fi făcut investiţii la imobilul în litigiu a fost apreciată ca neîntemeiată, deoarece nu se încadrează în dispoziţiile imperative ale art. 18 din Legea nr. 10/2001, text ce enumără cazurile în care imobilele nu pot fi restituite în natură.
Nerelevantă s-a reţinut şi împrejurarea că prin HG nr. 53/1996, imobilul a fost trecut în administrarea pârâtului, fiind proprietate publică a statului, în Legea nr. 10/2001 nefiind prevăzută o astfel de excepţie în situaţia cererii de restituire în natură.
Şi faptul că imobilul se află pe lista monumentelor istorice, s-a reţinut că nu este impediment pentru restituirea în natură, în condiţiile în care Legea nr. 422/2001 nu prevede o interdicţie pentru restituire în raport cu dispoziţiile Legii nr. 10/2001.
Ulterior pronunţării hotărârii de către instanţa de fond, la data de 7 decembrie 2006, reclamantul a formulat o cerere pentru îndreptarea erorilor materiale, strecurate în cuprinsul sentinţei civile nr. 801/F din 17 octombrie 2006 a Tribunalului Bistriţa-Năsăud, în sensul înscrierii în Coala funciară nr. 59 Bistriţa a dreptului său de proprietate asupra imobilului restituit în natură. Cu aceeaşi ocazie a precizat că în situaţia în care instanţa apreciază că nu este vorba despre o eroare materială, cererea să fie reţinută ca aderare la apelul declarat împotriva acestei hotărâri de către pârât.
Prin încheierea din 4 ianuarie 2007, Tribunalul Bistriţa-Năsăud a respins cererea reclamantului V.V.V. pentru completarea sentinţei civile nr. 801/F/2006 a aceleiaşi instanţe.
S-a reţinut că, deşi prin cererea formulată reclamantul a solicitat înscrierea dreptului său de proprietate în cartea funciară, era deja comunicată hotărârea instanţei de fond la 13 noiembrie 2006, cererea s-a înregistrat la 7 decembrie 2006, după expirarea termenului de declarare a apelului la 28 noiembrie 2006.
Curtea de Apel Cluj, secţia civilă, prin Decizia nr. 104/A din 11 aprilie 2007 a admis în parte apelul pârâtului Oficiul Judeţean pentru Protecţia Consumatorilor Bistriţa-Năsăud împotriva sentinţei civile nr. 801/F din 17 octombrie 2006 a Tribunalului Bistriţa-Năsăud, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a obligat pârâtul să emită decizie privind restituirea în natură a imobilului înscris în C.F. nr. 59 Bistriţa, nr.top 1050, menţinând celelalte dispoziţii ale hotărârii.
A fost respinsă ca nefondată cererea de aderare la apel formulată de reclamantul V.V.V.
Instanţa de apel a reţinut în esenţă că, Tribunalul Bistriţa-Năsăud prin sentinţa civilă nr. 288/F din 15 martie 2005 a admis în parte acţiunea reclamantului V.V.V. şi a obligat pârâtul Oficiul Judeţean pentru Protecţia Consumatorilor Bistriţa-Năsăud să emită decizie motivată cu privire la cererea de restituire în natură a imobilului, situat în Bistriţa, înscris în C.F. nr. 59 Bistriţa, nr.top 1050, compus din teren în suprafaţă de 468 mp şi casă cu 7 camere şi dependinţe, hotărâre rămasă definitivă prin Decizia civilă nr. 797/A din 23 septembrie 2005 a Curţii de Apel Cluj.
Obligat fiind să emită decizie motivată cu privire la cererea de restituire în natură, pârâtul, prin Decizia nr. 8 din 28 februarie 2006 a respins cererea de restituire în natură a imobilului, situat în municipiul Bistriţa.
Soluţionând contestaţia reclamantului împotriva deciziei emise de pârât, tribunalul a dispus direct restituirea în natură a imobilului înscris în C.F. nr. 59 Bistriţa, nr.top 1050, constând în teren în suprafaţă de 468 mp şi casă compusă din 7 camere şi dependinţe.
Instanţa de apel a reţinut că, dacă s-a ajuns la concluzia că se impunea anularea deciziei emise de pârât şi restituirea imobilului în natură, tribunalul trebuia să îl oblige pe pârât să emită o decizie de restituire în natură şi nu să dispună el direct restituirea imobilului în natură.
În acest sens, invocând dispoziţiile art. 25 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, republicată, se reţine că trebuia respectată această procedură, deoarece Decizia sau, după caz, dispoziţia de aprobare a restituirii în natură a imobilului face dovada proprietăţii persoanei îndreptăţite asupra lui, având forţa probantă a înscrisului autentic şi constituie titlu executoriu pentru punerea în posesie după îndeplinirea formalităţilor de publicitate imobiliară.
Prin urmare, în cazul restituirii în natură a imobilelor ce fac obiectul Legii nr. 10/2001, s-a reţinut că titlul de proprietate îl constituie Decizia sau dispoziţia de restituire în natură, emisă de unitatea juridică deţinătoare, şi nu hotărârea judecătorească.
Prin modalitatea adoptată a fost rezolvată şi solicitarea reclamantului din cererea de aderare la apel, acesta având posibilitatea să-şi intabuleze dreptul de proprietate asupra imobilului.
În ceea ce priveşte celelalte critici din apel, s-a reţinut că toate sunt neîntemeiate, pentru următoarele considerente:
Pârâtul este unitate deţinătoare şi entitate investită cu soluţionarea notificării, aspect stabilit cu autoritate de lucru judecat în raport de dispoziţiile legale şi prin sentinţa civilă nr. 288/F din 15 martie 2005 a Tribunalului Bistriţa-Năsăud.
Pârâtul are personalitate juridică şi are înregistrat în patrimoniul său, „indiferent de titlu cu care a fost înregistrat bunul care face obiectul litigiului", conform capitolului II din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001.
Chiar dacă pârâtul deţine imobilul cu titlul de administrare, este abilitat prin lege să emită dispoziţie de restituire în natură, fără să fie necesară introducerea în cauză a Ministerului Finanţelor Publice.
Imobilul în litigiu nu este exceptat de la restituirea în natură pe motivul că ar face parte din domeniul public de interes local.
În ceea ce priveşte calitatea imobilului de „monument istoric reprezentativ pentru patrimoniul cultural local", s-a făcut dovada că este lăsat la momentul actual de către deţinători într-o stare avansată de degradare, încât este nerelevantă situaţia sa istorică.
Faţă de cererea reconvenţională prin care pârâtul a solicitat obligarea reclamantului la plata sumei de 446311 lei, reprezentând contravaloarea investiţiilor efectuate, s-a reţinut că în mod corect instanţa a dispus disjungerea prin încheierea din 10 octombrie 2007, urmând ca cererea să fie judecată separat.
Împotriva deciziei nr. 104/A din 11 aprilie 2007, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia civilă, în termen legal a declarat recurs pârâtul, invocând următoarele critici:
În primul rând se arată că instanţa de apel a ignorat aspectul că imobilul în litigiu este proprietate publică, situaţie în care ar fi trebuit introdus în cauză Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice; mai mult decât atât, nu s-a avut în vedere că este monument istoric reprezentativ pentru patrimoniul cultural local.
Se mai arată că, fiind vorba despre un imobil proprietate publică a statului, recurentul are numai un drept de administrare şi nu putea fi obligat la restituirea în natură.
O ultimă critică vizează obligarea sa greşită la plata cheltuielilor de judecată, în condiţiile în care, prin admiterea apelului a fost schimbată în parte hotărârea instanţei de fond.
Recursul este nefondat.
În cauză nu s-a făcut dovada că imobilul în litigiu este proprietate publică, nefiind inclus în anexele la HG nr. 905/2002, astfel că nu era necesară citarea în cauză a Ministerului Finanţelor Publice pentru Statul Român, nesubzistând cerinţa prevăzută de art. 25 din Decretul nr. 31/1954.
De fapt, nu se contestă că entitatea deţinătoare este recurentul, astfel că potrivit dispoziţiilor art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 ,, ...unitatea deţinătoare este obligată să se pronunţe prin decizie sau, după caz, prin dispoziţie motivată, asupra cererii de restituire în natură", situaţie în care corect pârâtul a fost obligat de către instanţă să emită dispoziţia privind restituirea în natură a imobilului.
Neîntemeiată este şi critică potrivit căreia imobilul ar fi monument istoric, ceea ce ar impune protejarea patrimoniului cultural local, dar o astfel de împrejurare este nedovedită.
Chiar dacă o astfel de situaţie s-ar confirma, restituirea în natură a unui astfel de imobil, ce ar face parte din categoria monumentelor istorice nu este împiedicată prin dispoziţiile Legii nr. 422/2001 privind protejarea monumentelor istorice. Această lege, în cazul restituirii unui bun monument istoric impune persoanei îndreptăţite ca proprietar să ţină seama de anumite aspecte ce nu au relevanţă în cauză pentru a fi evidenţiate.
Şi critica referitoare la greşita obligare a recurentului la plata cheltuielilor de judecată este nefondată.
Este adevărat că recurentul-pârât a fost obligat de către instanţa de fond să plătească reclamantului 250 RON cu titlul de cheltuieli de judecată, ca urmare a admiterii contestaţiei.
Chiar dacă apelul a fost admis numai în parte şi hotărârea instanţei de fond a fost schimbată tot numai în parte, obligaţia pârâtului de a emite decizie privind restituirea în natură a imobilului s-a menţinut, acesta nefiind în situaţia de a-şi exercita obligaţia prevăzută de lege de bună-voie. în asemenea condiţii, se află în culpă procesuală şi corect a fost obligat la plata cheltuielilor de judecată, în conformitate cu dispoziţiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., obligaţie menţinută şi în urma admiterii apelului.
Întrucât criticile formulate de către pârâtul Oficiul Judeţean pentru Protecţia Consumatorilor Bistriţa-Năsăud sunt nefondate, pentru considerentele expuse, recursul declarat de către acesta urmează să fie respins.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de pârâtul Oficiul Judeţean pentru Protecţia Consumatorilor Bistriţa-Năsăud împotriva deciziei nr. 104/A din 11 aprilie 2007, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 3 martie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1653/2008. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1385/2008. Civil → |
|---|
