ICCJ. Decizia nr. 2550/2008. Civil
| Comentarii |
|
La data de 21 august 2006, F.F. a formulat contestație la executare silită împotriva titlului executoriu nr. 7996 din 8 august 2006 emis de M.A.P.D.R., Agenția Domeniilor Statului, în baza contractului de arendă încheiat la data de 8 august 2002, vizând exploatarea suprafeței de 17,5 ha. teren arabil, situat în extravilanul comunei Vânjuleț, județul Mehedinți.
învestită în primă instanță, Judecătoria Drobeta Turnu-Severin, prin sentința civilă nr. 4430 din 24 octombrie 2006 și-a declinat competența în favoarea Curții de Apel București, cu motivarea că, în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 45 din O.U.G. nr. 51/1998 și respectiv ale art. 1 alin. (2) din O.U.G. nr. 64/2005, pârâta Agenția Domeniilor Statului, fiind instituție implicată în procesul de privatizare.
Soluția vizând declinarea competenței materiale a fost menținută de Tribunalul Mehedinți, secția civilă care, prin decizia nr. 1411/R din 27 noiembrie 2006, a respins ca nefondat recursul contestatorului, reținând aplicațiunea în cauză a acelorași dispoziții vizate de prima instanță care, atrag competența curților de apel.
Prin încheierea din 14 martie 2007, Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, a scos cauza de pe rol în vederea repartizării ei uneia din secțiile civile, cu motivarea că obiectul litigiului derivă din executarea contractului de arendă nr. 236 din 8 august 2002, încheiat între Agenția Domeniilor Statului, în calitate de arendator și F.F., în calitate de arendaș.
Cum, se mai arată, contractul de arendă este un contract civil, conform Legii nr. 16/1994, aceasta atrage și competența "funcțională" de soluționare a cauzei, de către secția civilă a Curții de Apel București.
Prin sentința nr. 21 din 29 mai 2007, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis contestația la executare și în consecință a anulat formele de executare silită efectuate în baza contractului de arendă nr. 236 din 8 august 2002, reținând în esență că în cauză nu s-a făcut dovada unei creanțe certe, astfel încât executarea silită pornită pentru o creanță al cărui cuantum nu poate fi stabilit cu certitudine, atrage nulitatea actelor de executare.
în cauză, a declarat recurs în termen legal Agenția Domeniilor Statului care, invocând generic temeiul prevăzut de art. 304 C. proc. civ. și respectiv art. 3041C. proc. civ., critică hotărârea dată în primă instanță, după cum urmează:
- în mod greșit s-a procedat la admiterea contestației, în condițiile în care, cel în cauză nu deține o hotărâre judecătorească, care să înlăture caracterul cert, lichid și exigibil al creanței A.D.S., caracterul executoriu al titlului invocat de pârâtă fiind dat de dispozițiile art. 6 al Legii nr. 16/1994;
- instanța a omis să se pronunțe asupra excepției inadmisibilității contestației la executare, raportat la dispozițiile art. 46 din O.U.G. nr. 51/1998, republicată;
- pe fondul cauzei, prima instanță a reținut greșit că incertitudinea creanței prevăzută în actul de executare se datorează lipsei mențiunii anului agricol pentru care trebuia să se facă plata redevenței, această apreciere fiind făcută cu interpretarea greșită a clauzelor contractuale;
- s-a apreciat greșit asupra obligației și respectiv, cuantumului cheltuielilor de judecată;
Recursul urmează a se admite însă în limitele și pentru considerentele ce succed:
în acord cu dispozițiile art. 159 pct. 2 C. proc. civ., competența materială sau de atribuțiune este absolută, o instanță judecătorească superioară neavând dreptul de a soluționa o cauză dată în competența unei instanțe de grad inferior și nici invers.
Fiind de ordine publică, aceasta poate fi invocată de oricare din părți, de procuror sau de instanță, din oficiu, inclusiv în faza controlului judiciar.
în speță, se constată că în mod greșit, cu încălcarea normelor de competență materială, Curtea de Apel București a reținut prezenta cauză spre soluționare în primă instanță, textele legale invocate ca atrăgând această competență, fiind greșit interpretate.
Astfel, art. 44 al Capitolului IX din O.U.G. nr. 51 din 15 decembrie 1998, ce reglementează regulile speciale în legătură cu soluționarea litigiilor vizând creanțele neperformante preluate la datoria publică în care A.V.A.S. este parte, dispune că aceste categorii de litigii se soluționează cu respectarea prevederilor acestui capitol, completate în mod corespunzător cu dispozițiile codului de procedură civilă.
Corelativ, art. 45 al aceluiași act normativ prevede că, cererile de orice natură privind drepturile și obligațiile în legătură cu activele bancare preluate de la A.V.A.S., inclusiv cele formulate pentru angajarea răspunderii civile a persoanelor fizice și juridice, altele decât debitorii definiți la art. 38, sunt de competența Curții de Apel în a cărei rază teritorială se află sediul sau, după caz, domiciliul pârâtului și se judecă de urgență și cu precădere.
Or, litigiul de față nu poartă asupra nici uneia din situațiile vizate de textele mai sus invocate, demersul judiciar fiind motivat de obligarea contestatorului la plata sumei reprezentând prețul neachitat al unei concesiuni, cu penalitățile aferente, obligație ce derivă din neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a clauzelor contractului de arendă încheiat la 8 august 2002 cu Agenția Domeniilor Statului.
Tot astfel, potrivit dispozițiilor art. 373 alin. (1) C. proc. civ., hotărârile judecătorești și celelalte titluri executorii se execută de executorul judecătoresc din circumscripția judecătoriei în care urmează să se efectueze executarea ori, în cazul urmăririi bunurilor, de către executorul judecătoresc din circumscripția judecătoriei în care se află acestea.
Alineatul 2 al textului dispune că, instanța de executare este judecătoria în circumscripția căreia se va face executarea, în afara cazurilor în care legea dispune altfel.
Or, capitolul X al O.U.G. nr. 51/1998, ce reglementează reguli speciale în materie, vizând executarea silită, nu cuprinde nicio dispoziție din care să rezulte că s-ar face vreo excepție de la procedura de drept comun, în afară de posibilitatea A.V.A.S. de a-și organiza propriul corp de executori.
Greșit au apreciat instanțele și în legătură cu lipsa caracterului de comercialitate al litigiului.
Distincția prezintă interes avându-se în vedere că demersul judiciar poartă asupra unui titlu executoriu care nu este emis de o instanță judecătorească, situație în care, în cadrul contestației la executare se pot invoca apărări de fond ce urmează a fi examinate, după caz, de o instanță civilă sau comercială, legal investită.
Astfel, în interpretarea dispozițiilor art. 3 C. com., atât doctrina cât și practica judiciară au statuat că are caracter comercial vânzarea, închirierea și respectiv orice transmitere a folosinței bunurilor imobile, dacă acestea fac parte din fondul de comerț, sau dacă sunt destinate unei activități comerciale.
Ca atare, comercialitatea unor astfel de operațiuni este dată de funcția lor economică, respectiv de interpunerea în schimbul bunurilor, caracter ce rezultă din lege, care le consideră fapte de comerț.
în consecință, orice persoană care săvârșește asemenea fapte de comerț intră în raporturi juridice comerciale, guvernate de legile comerciale.
De altfel, natura juridică a actelor și operațiunilor întocmite de către Agenția Domeniilor Statului, rezultă și din interpretarea dispozițiilor art. 4 al Legii nr. 268/2001, potrivit cărora Agenția Domeniilor Statului se înființează ca instituție de interes public, cu caracter financiar și comercial, finanțată din surse extrabugetare, componenta preponderent economică a activității acesteia fiind dată de atribuțiile vizând gestionarea și "exploatarea eficientă" a patrimoniului de stat, al cărui proprietar mandatat este.
Așa fiind, recursul a fost admis și, în acord cu dispozițiile art. 313 teza 3 C. proc. civ., a fost casată hotărârea atacată, cu consecința trimiterii cauzei spre soluționare în fond, instanței competente, respectiv Judecătoria Drobeta Turnu-Severin.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2804/2008. Civil | ICCJ. Decizia nr. 26/2008. Civil → |
|---|
