ICCJ. Decizia nr. 2804/2008. Civil
| Comentarii |
|
Prin sentința nr. 432 din 19 martie 2007 pronunțată în dosarul nr. 38676/3/2005, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins acțiunea reclamanților M.M., C.D. și M.E., în contradictoriu cu pârâta Primăria sectorului 1 București, ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; a respins capătul de cerere formulat de aceiași reclamanți privind revendicarea apartamentelor nr. 4 și 6 din imobilul situat în București, în contradictoriu cu pârâta Primăria municipiului București, prin primarul general, ca fiind îndreptat împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă și a admis, în parte, acțiunea formulată de reclamanți, în contradictoriu cu pârâta Primăria municipiului București, prin primarul general, și, în consecință, a obligat pârâta să restituie în natură reclamanților terenul în suprafață de 68 mp, aferent celor două apartamente din imobilul situat în București, reținându-se că imobilul în litigiu a reprezentat proprietatea reclamanților, conform contractului de vânzare-cumpărare nr. 15067/1949 și a fost preluat de către stat în baza Decretului nr. 92/1950.
Prin decizia nr. 236/A din 11 octombrie 2007, Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, a respins, ca nefondat, apelul declarat de Municipiul București prin primarul general, reținând, în esență, următoarele:
Cererea de chemare în judecată a fost formulată de reclamanți în termenii unei acțiuni în restituirea unei părți din imobilul situat în București, solicitat prin notificarea formulată în baza Legii nr. 10/2001 de către autoarea reclamanților, C.F.
Analizarea cererii reclamanților se face prin prisma legii aplicabile dreptului subiectiv valorificat prin pretențiile deduse judecății, respectiv Legea nr. 10/2001.
Persoana îndreptățită a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001, prevăzută de art. 22 din lege, pentru restituirea în natură a
imobilului, care nu a fost soluționată în termenul prevăzut de art. 25 din lege, și nici într-un termen rezonabil, astfel că persoana îndreptățită are deschisă calea unei acțiuni directe în justiție, cu finalitatea acordării măsurii reparatorii preconizate prin inițierea procedurii speciale.
S-a constatat că imobilul a fost preluat abuziv de către stat și că reclamanții au calitatea de persoane îndreptățite în sensul dispozițiilor art. 2, 3 și 4 din Legea nr. 10/2001.
Instanța de apel, prin decizia atacată a menținut sentința primei instanțe, reținând că nu s-au formulat critici în apel referitoare la temeinicia sentinței, ci doar privind admisibilitatea cererii.
De asemenea, s-a reținut că prima instanță nu a analizat cererea formulată drept o cerere în revendicare și a constatat că excepția invocată prin motivele de apel nu are obiect.
împotriva acestei decizii a declarat recurs Municipiul București prin primarul general, criticând-o pentru nelegalitate, potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
în dezvoltarea criticilor formulate, Municipiul București prin primarul general a arătat că în mod greșit instanța de apel a menținut soluția primei instanțe, prin care a fost obligat să răspundă la notificarea formulată de autoarea reclamanților printr-o decizie/dispoziție motivată, reținând că aceștia au formulat notificarea în temeiul Legii nr. 10/2001, în termenul legal, iar pârâta nu a dat curs acestei notificări.
Astfel, potrivit art. 23 din Legea nr. 10/2001, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare, potrivit art. 22 din lege, unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată asupra cererii de restituire în natură sau prin măsuri reparatorii.
Termenul de 60 de zile pentru îndeplinirea obligației unității deținătoare de a se pronunța asupra cererii de restituire poate avea două date de referință; fie data depunerii notificării, fie data depunerii actelor doveditoare, în raport de data depunerii actelor doveditoare, respectiv odată cu notificarea sau ulterior notificării.
Mai mult, dispozițiile art. 28.1 din H.G. nr. 498/2003, privind Normele Metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, condiționează pronunțarea asupra notificării de existența unei declarații în mod expres că nu mai sunt alte dovezi de prezentat din partea persoanei îndreptățite la restituie.
Analizând recursul, în limita criticilor formulate, întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., instanța constată următoarele:
Prin dispozițiile art. 23 din Legea nr. 10/2001 (art. 25 din legea republicată) s-a stabilit în sarcina unității deținătoare, notificate, obligația de a se pronunța asupra cererii de restituire în natură sau prin măsuri reparatorii, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la depunerea actelor doveditoare.
Termenul pentru îndeplinirea acestei obligații de "a face" se poate proroga numai dacă unitatea deținătoare, în urma analizării actelor doveditoare deja depuse, comunică celeilalte părți, în intervalul de 60 de zile, faptul că documentația depusă este insuficientă pentru fundamentarea deciziei de restituire.
Textul prevede în mod expres că pentru a avea beneficiul acestei prorogări este necesar ca unitatea deținătoare să comunice, în scris, persoanei îndreptățite faptul că fundamentarea și emiterea deciziei de restituire sunt condiționate de depunerea probelor solicitate.
Prin urmare, prorogarea termenului stabilit de lege pentru soluționarea notificării nu operează, de drept, în beneficiul unității notificate, ori de câte ori notificatorul nu precizează că nu mai deține alte probe, așa cum susține recurentul.
Prorogarea fiind condiționată de faptul analizării notificării de către unitatea deținătoare și comunicării, în intervalul de 60 de zile, a faptului că documentația este insuficientă, în prezenta cauză, în mod corect prin decizia atacată s-a menținut soluția primei instanțe prin care instituția notificată, care nu a făcut o asemenea comunicare, a fost obligată să emită dispoziție.
De altfel, dispoziția prevăzută de art. 25 din legea republicată nu a fost emisă nici până la data soluționării căii de atac a recursului.
Pentru aceste motive, instanța, în baza dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., a respins recursul declarat de Municipiul București prin primarul general.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2636/2008. Civil | ICCJ. Decizia nr. 2550/2008. Civil → |
|---|
