ICCJ. Decizia nr. 267/2008. Civil
| Comentarii |
|
Prin sentința civilă nr. 20990 din 14 noiembrie 2002, Judecătoria Timișoara a respins acțiunea formulată de reclamanta C.F.D., împotriva pârâților Consiliul Local al municipiului Timișoara și Prefectura județului Timiș.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a reținut că reclamanta a depus la Prefectura județului Timiș, la data de 13 martie 2002, o cerere în baza Legii nr. 10/2001, urmând ca aceasta să fie soluționată pe cale administrativă.
în atare situație, cererea adresată instanței, de restituire a imobilului din Timișoara, este inadmisibilă.
Prin decizia civilă nr.643 din 9 mai 2003, Tribunalul Timiș, secția civilă, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței, considerând, pentru aceleași argumente ca și prima instanță, că acțiunea promovată de reclamantă este inadmisibilă.
Prin decizia civilă nr. 3759 din 10 noiembrie 2003 Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a admis recursul declarat de reclamantă împotriva deciziei, a casat decizia și a trimis cauza spre rejudecarea apelului la Curtea de Apel Timișoara.
Pentru a decide astfel, curtea de apel a caracterizat acțiunea reclamantei ca fiind o cerere întemeiată pe dreptul comun, pe deplin admisibilă, în condițiile în care însăși Legea nr. 10/2001, prin art. 46,art. 47 alin. (2) și art. 48, prevede posibilitatea promovării acțiunilor în nulitate, iar potrivit art. 24 alin. (7) din lege, prezenta acțiune nu poate fi caracterizată ca o contestație împotriva deciziei motivate a deținătorului imobilului.
Prin decizia civilă nr. 42 din 28 ianuarie 2004, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a admis apelul declarat de reclamantă, a anulat sentința civilă nr. 20990 din 14 noiembrie 2002 a Judecătoriei Timișoara, a admis acțiunea și, evocând fondul, a constatat că imobilul înscris în C.F. 9368 Timișoara nr.top 15656/1 compus din casă și curte, situat în C. nr. 26, în suprafață de 4.000 mp a trecut în mod abuziv în proprietatea statului de la antecesorul reclamantei, a constatat că reclamanta are calitatea de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii în sensul art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 și l-a obligat pe pârâtul Primarul municipiului Timișoara, ca reprezentant al Consiliului Timișoara, să emită în favoarea reclamantei o decizie motivată care să conțină oferta de restituire în natură sau prin echivalent corespunzătoare valorii imobilului.
Prin decizia nr. 473 din 18 ianuarie 2006, înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, a admis recursul declarat de pârâții Primarul municipiului Timișoara și Consiliul local Timișoara, a casat decizia nr. 3759 din 10 noiembrie 2003 a Curții de Apel Timișoara, decizia nr. 643 din 9 mai 2003 a Tribunalului Timiș și sentința civilă nr. 20990 din 14 noiembrie 2002 a Judecătoriei Timișoara și a trimis cauza spre soluționare la Tribunalul Timiș, ca instanță de fond.
Pentru a decide astfel, înalta Curte a avut în vedere următoarele considerente:
în mod greșit Curtea de Apel Timișoara a caracterizat, printr-o primă decizie dată în speță, că demersul întreprins de reclamantă reprezintă o acțiune în revendicare de drept comun.
Legea nr. 10/2001, intrată în vigoare la 14 februarie 2001, are o aplicațiune generală în materia reparării daunelor produse prin preluarea abuzivă a unor bunuri nemișcătoare, pentru că art. 2 din lege acoperă în concepția legiuitorului sfera tuturor modalităților de preluare abuzivă a imobilelor.
Instanțele au soluționat cauza și cu neobservarea normelor legale care reglementează competența lor după materie.
în cauza dedusă judecății se pune în discuție situația în care lipsește răspunsul persoanei juridice notificate, generată de o conduită imputabilă acesteia, care fie din neglijență fie din rea-voință refuză să răspundă la notificarea făcută de persoana îndreptățită.
O atare conduită culpabilă nu poate să afecteze interesele legitime ale persoanei îndreptățite și nici să o lipsească de posibilitatea de a-și apăra drepturile recunoscute de lege.
Fie că persoana juridică notificată răspunde printr-o decizie sau dispoziție motivată, fie că ea refuză nejustificat să răspundă la notificare, demersul judiciar al persoanei îndreptățite trebuie să i se dea o rezolvare unitară, atât din punct de vedere al judecății de fond cât și din cel al competenței materiale, astfel că în ambele situații competența aparține în primă instanță tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul unității deținătoare, sau după caz, al entității învestite cu soluționarea notificării conform art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.
Rejudecând cauza în fond după casare, Tribunalul Timiș, secția civilă, a pronunțat sentința nr. 3130 din 28 noiembrie 2006, prin care a admis în poarte acțiunea reclamantei și l-a obligat pe pârâtul Primarul municipiului Timișoara la emiterea unei decizii corespunzătoare pentru imobilul situat în Timișoara, respingând în rest solicitările reclamantei și admițând excepția lipsei calității procesuale pasive a instituției Prefectului județului Timiș.
Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul s-a conformat dispozițiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., referitoare la obligativitatea respectării modului în care s-au dezlegat problemele de drept de către instanța de recurs și, în baza art. 22 din Legea nr. 10/2001 a constatat că reclamanta a notificat persoana juridică deținătoare pentru a i se acorda măsuri reparatorii, iar primarul municipiului urmează a verifica îndeplinirea condițiilor de acordare acestora prin dispoziție motivată.
Tribunalul nu s-a pronunțat asupra cererii reclamantei de restituire în natură a imobilului, considerând că procedura administrativă este obligatorie și că instanța de judecată nu se poate substitui pârâtului Primarul municipiului Timișoara.
Prin decizia civilă nr. 224 din 18 aprilie 2007, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a admis apelul declarat de pârât împotriva sentinței, pe care a schimbat-o în tot, respingând acțiunea formulată de reclamantă.
Pentru a pronunța această decizie, Curtea de Apel a reținut următoarele
Din probatoriul administrat în cauză, rezultă că dosarul administrativ nr. 1929 din 13 martie 2001 este incomplet, aspect necontestat chiar de către reclamantă.
Deși reclamantei i s-au solicitat în mai multe rânduri anumite acte în original sau în copie legalizată, aceasta nu s-a conformat, astfel încât și în prezent de la dosarul administrativ lipsește cartea funciară la zi și în original.
Conform dispozițiilor art. 2.4 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, notificatoarei îi revine obligația să facă dovada proprietății și a calității de persoană îndreptățită, fără aceste acte doveditoare Comisia de aplicare a Legii nr. 10/2001 fiind în imposibilitate de a soluționa notificarea petentei.
De asemenea, a mai reținut că potrivit art. 108 alin. (4) C. proc. civ., reclamanta nu-și poate invoca propria culpă.
împotriva deciziei a declarat recurs reclamanta, criticând-o pentru nelegalitate și arătând că în mod greșit au fost aplicate dispozițiile art. 108 alin. (4) C. proc. civ.
Totodată, a mai arătat că, potrivit art. 22 pct. 3 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, a depus la dosar toate actele doveditoare, iar în ceea ce privește anumite acte originale, a depus la dosar fotocopii și și-a manifestat disponibilitatea de a prezenta originalele comisiei de soluționare a notificării.
Intimatul a depus la dosar întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat.
Analizând decizia atacată, înalta Curte constată că aceasta este nelegală, pentru următoarele considerente:
Reclamanta a înregistrat la Primăria municipiului Timișoara o notificare întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, precum și înscrisurile pe care le consideră doveditoare în ceea ce privește pretențiile referitoare la imobilul din Timișoara.
Potrivit art. 25 din Legea nr. 10/2001 republicată, pârâtul este obligat să soluționeze notificarea în termen de 60 de zile de la depunerea notificării sau, după caz, a actelor doveditoare, urmând ca pe baza analizei acestor acte să accepte sau să refuze acordarea de măsuri reparatorii pentru imobilul în litigiu.
Nu există niciun temei legal pentru care, considerând că actele depuse de reclamantă nu sunt adecvate sau suficiente, pârâtul să refuze sine die soluționarea notificării și eventualul control ulterior al instanței de judecată cu privire la temeinicia și legalitatea dispoziției sau deciziei emise.
Prin urmare, chiar în situația de fapt reținută de curtea de apel, aceea a nedepunerii de către reclamantă a tuturor actelor considerate necesare de către pârât, soluția de obligare a acestuia la emiterea unei decizii sau dispoziții motivate pronunțată de tribunal, era în concordanță cu legea.
De altfel, și prin decizia de casare pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție la data de 18 ianuarie 2006, s-a stabilit că inclusiv refuzul soluționării notificării de către entitatea sesizată poate fi sancționat de instanță.
Pentru considerentele arătate, înalta Curte constată că dispozițiile art. 108 alin. (4) C. proc. civ. au fost greșit aplicate în cauză și în baza art. 312 și art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a admis recursul, a modificat decizia și a respins apelul declarat de pârât împotriva sentinței ca nefondat.
| ← ICCJ. Decizia nr. 374/2008. Civil | ICCJ. Decizia nr. 254/2008. Civil → |
|---|
