ICCJ. Decizia nr. 377/2008. Civil
| Comentarii |
|
La 16 mai 2006, reclamanta T.I.S.M. a chemat în judecată pârâta Primăria Municipiului București, prin Primarul General solicitând, în temeiul Legii nr. 10/2001, anularea dispoziției nr. 4240 din 4 mai 2005 a Primarului București, prin care i s-a respins cererea de restituire a imobilului situat în București, și s-a dispus obligarea pârâtei să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul mai sus individualizat.
în motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că imobilul i-a fost preluat abuziv de către stat, în temeiul Decretului nr. 223/1974, fără plată și, pe cale de consecință a trecut fără titlu în proprietatea statului, așa încât este îndrituită a solicita restituirea acestuia în temeiul Legii nr. 10/2001.
Reclamanta susține că nu i-a fost comunicată decizia deși a solicitat expres că aceasta să-i fie trimisă la adresa din București, sau la aceea din Franța, și că în mod greșit s-a reținut că nu are calitatea de cetățean român.
Judecătoria sectorului 1 București, pe rolul căreia a fost depusă acțiunea s-a dezinvestit și prin sentința civilă nr. 9523 din 20 iunie 2006 și-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, în raport de dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, temei de drept ce a stat la baza exercițiului acțiunii de față și potrivit cu care "decizia sau, după caz, dispoziția motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură poate fi atacată de persoana care se pretinde îndreptățită la secția civilă a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul unității deținătoare, sau, după caz, al entității investite cu soluționarea notificării".
Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, sub nr. 15577/299/2006 care, prin decizia nr. 260 din 20 februarie 2007 a admis acțiunea, a anulat dispoziția contestată și 1-a obligat pe pârât să-i lase reclamantei în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul reținând în esență, că acesta a intrat în patrimoniul statului, cu încălcarea Decretului nr. 223/1974, reclamanta neprimind nici o despăgubire, așa încât a apreciat că sunt incidente prevederile art. 2 lit. h) și i) din Legea nr. 10/2001.
A respins excepția tardivității introducerii contestației, cu motivarea că aceasta i-a fost comunicată reclamantei la o altă adresă decât cea indicată, respectiv în București, la data de 23 mai 2005, înlăuntrul termenului de 30 de zile prevăzut de Legea nr. 10/2001.
împotriva sentinței tribunalului a declarat apel pârâta Primăria Municipiului București, prin Primarul General invocând aplicarea greșită a legii referitoare la incidența art. 2 lit. h) și i), în sensul unei preluări abuzive, susținându-se în motivarea apelului că în accepțiunea Legii nr. 10/2001 și a Normelor metodologice pentru aplicarea acestora aprobate prin H.G. nr. 498/2003 nu intră în categoria imobilelor preluate abuziv, acelea pentru care s-au acordat despăgubiri în condițiile Decretului nr. 223/1974.
Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin decizia nr. 420 A din 19 iunie 2007 a respins ca nefondat apelul pârâtei și a obligat-o pe aceasta la 2.000 lei cheltuieli de judecată către reclamantă.
Pentru a decide astfel, instanța de control judiciar ordinar a reținut că raportul juridic dedus judecății a fost corect calificat de instanța de fond, care a considerat că potrivit dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 10/2001, prin imobile preluate abuziv se înțeleg și "orice alte imobile preluate de stat cu titlu valabil, astfel cum acesta este definit de art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998.
A apreciat că din analiza dispozițiilor art. 2 și art. 5 ale Decretului nr. 223/1974, în situația în care o persoană fizică părăsea definitiv țara, locuința proprietate personală trebuia înstrăinată numai statului, fiind exclusă posibilitatea vânzării către o terță persoană, întrucât o astfel de vânzare era considerată ca fiind nulă de drept.
A concluzionat, în interpretarea celor de mai sus, că actul înstrăinării către stat a imobilului, în situația prevăzută de art. 2 din Decretul nr. 223/1974 se înscrie în sfera de aplicare a prevederilor art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 10/2001, prin prisma cerințelor impuse de art. 6 din Legea nr. 213/1998.
Decizia din apel a făcut obiectul criticilor promovate de Municipiul București prin Primarul General prin recursul declarat împotriva acestei hotărâri, pentru motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Astfel, recurentul-pârât arată că preluarea imobilului în baza Decretului nr. 223/1974, cu plată, nu reprezintă o preluare abuzivă, în sensul art. 2 din Legea nr. 10/2001, că la momentul formulării notificării contestatoarea trebuia să depună toate actele ce au stat la baza emiterii acesteia și că, în mod greșit instanța de apel l-a obligat la plata cheltuielilor de judecată.
Recursul este nefondat.
Prin dispoziția nr. 4240 din 4 mai 2005 emisă de Primarul General al Municipiului București s-a respins notificarea formulată de reclamanta T.I.S.M. privind restituirea apartamentului nr. 4 situat în București.
împotriva acestei dispoziții reclamanta, în calitate de persoană îndreptățită a formulat contestație, în baza Legii nr. 10/2001.
Imobilul în litigiu a trecut în proprietatea statului prin Decizia nr. 1449 din 6 octombrie 1981 emisă de fostul Consiliu Popular al Municipiului București, urmare cererii reclamantei de plecare definitivă din țară.
Criticile pârâtului privind caracterul legal al preluării nu pot fi primite, întrucât, în mod greșit, acestea au fost fundamentate pe dispozițiile art. 1.4. lit. b) din H.G. nr. 498/2003 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, în condițiile în care acestea sunt contrare unor prevederi exprese din chiar actul normativ, în aplicarea căruia au fost date [art. 1 și art. 2 lit. h)] din Legea nr. 10/2001, în redactarea anterioară republicării.
Excluderea de la beneficiul măsurilor reparatorii prevăzute de acest act normativ a persoanelor ale căror imobile au fost preluate în baza Decretului nr. 223/1974, urmare a cererii de plecare definitivă din țară, încalcă atât dispozițiile legii cadru, care statuează asupra obligației de restituire a imobilelor preluate fără titlu valabil sau fără respectarea dispozițiilor legale în vigoare la data preluării, cât și pe cele ale legii fundamentale, ce consacră ierarhia actelor normative și garantează proprietatea privată.
Este de observat că este greșit a se aprecia că preluarea s-a făcut cu "titlu valabil", în condițiile în care, din Constituția de la 1965, art. 36, conținea reglementări ce ocroteau dreptul la proprietate privată, proprietarii fiind obligați să-și înstrăineze construcțiile, pe un temei, schimbarea domiciliului, care constituia un factor de discriminare, iar dobânditorul era exclusiv statul, acesta neputând justifica un interes public ce ar fi permis un asemenea transfer forțat de proprietate.
în considerarea acestor argumente, instanțele de fond și apel au reținut corect că actul administrativ de preluare reprezintă o manifestare de voință unilaterală a Statului Român, iar Decretul nr. 223/1974, în baza căruia s-a emis acest act, contravenea flagrant dispozițiilor constituționale din acea vreme și art. 481 C. civ., conform căruia "nimeni nu poate fi silit a-și ceda proprietatea decât pentru cauză de utilitate publică și numai cu plata unei echitabile și prealabile despăgubiri.
Ca atare, caracterul abuziv al preluării a fost corect apreciat de instanțe, cu atât mai mult cu cât, pârâtul nu a probat plata despăgubirilor.
Mai mult, chiar dacă autoritatea de stat a emis o decizie (dispoziție) administrativă și a plătit o sumă de bani, statul a preluat imobilul fără titlu valabil, încălcând regimul constituțional al ocrotirii proprietății, prin obligația impusă proprietarului de a înstrăina imobilul către stat.
Actul normativ cu caracter reparatoriu, respectiv Legea nr. 10/2001 a fost edictat tocmai pentru a restabili patrimoniul celor nedreptățiți printr-o preluare abuzivă, aceasta fiind rațiunea elaborării legii, guvernată explicit de principiul restituirii în natură.
Pe de altă parte nelegalitatea procedurii cuprinsă în textul pct. 1.4. lit. b) alin. ultim din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 498/2003 rezultă din încălcarea art. 2 alin. (1) din lege care enumera situațiile juridice ce constituie preluări abuzive, fiind astfel în contradicție cu dispozițiile actului normativ de rang superior pe care trebuia să le aplice.
Constituția României prevede că hotărârile Guvernului se emit pentru organizarea executării legilor, iar în conformitate cu art. 4 alin. (3) din Legea nr. 24/2000, republicată, actele normative date în executarea legii se emit în limitele și potrivit normelor care le ordonă.
Prin urmare, dispozițiile constituționale care stabilesc o anumită ierarhie a actelor normative și o limită determinată a conținutului reglementărilor, preluate de legea cadru privind tehnica legislativă, interzic modificări sau completări ale dispozițiilor unor legi printr-un act normativ de rang inferior.
Nici motivul de recurs referitor la obligația contestatoarei de a depune toate înscrisurile odată cu notificarea nu subzistă unei analize pertinente, știut fiind că și în instanța de recurs poate fi administrată proba cu înscrisuri.
Ultimul motiv de recurs ce vizează greșita obligare a pârâtului Municipiul București, prin Primarul General, la plata cheltuielilor de judecată este nefondat, instanța de apel reținând corect incidența în cauză a prevederilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cu care "partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată", aceeași instanță apreciind, în acord cu prevederile alin. (3) al aceluiași text procedural că poate fi micșorat onorariul de avocat, iar această măsură a fost motivată în considerentele deciziei, arătându-se că în faza procesuală a apelului avocatul reclamantei nu a formulat apărări, nu a depus întâmpinare și nu a formulat concluzii scrise.
Așa fiind, înalta Curte a făcut aplicarea prevederilor art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ. și a respins recursul, ca nefondat.
| ← ICCJ. Decizia nr. 503/2008. Civil | ICCJ. Decizia nr. 374/2008. Civil → |
|---|
