ICCJ. Decizia nr. 503/2008. Civil
| Comentarii |
|
Prin cererea înregistrată la data de 19 noiembrie 2003, la Judecătoria sectorului 1 București, reclamanta L.A.M. a chemat în judecată pe pârâții B.M. și M.Z. solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța: (1) să constate inexistența dreptului pârâtului B.M. de a încheia, în calitate de mandatar al soțului reclamantei, actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2656 din 24 octombrie 2003 de notar public E.C. la BNP Expert; (2) să constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare menționat; (3) să dispună repunerea părților în situația anterioară încheierii acestui contract, în sensul întoarcerii bunului imobil ce constituie obiectul acestui contract, în patrimoniul soțului reclamantei, L.M., decedat în prezent și obligării pârâtului B.M. la restituirea către pârâta M.Z. a sumei de bani înscrisă cu titlu de preț al vânzării în acest contract și (4) să dispună obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.
Judecătoria sectorului 1 București, prin sentința civilă nr. 1390 din 16 februarie 2005, a hotărât următoarele:
A admis capătul unu și doi al acțiunii formulate de reclamanta L.A.M. în contradictoriu cu pârâții B.M. și M.Z.
A constatat nul absolut contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2656 din 24 octombrie 2003 la BNP Expert.
A admis în parte capătul trei din acțiune.
A repus părțile în situația anterioară încheierii contractului nr. 2656/2003.
A respins cererea privind obligarea pârâtului B.M. la restituirea prețului către pârâta M.Z.
A admis capătul patru din acțiune.
A obligat pârâții în solidar la plata cheltuielilor de judecată către reclamantă în sumă de 26.802.216 lei, taxa de timbru și 40.000.000 lei, onorariu de avocat.
Prin aceeași sentință au fost respinse, ca neîntemeiate, excepțiile lipsei calității procesual active a reclamantei, a lipsei de interes a reclamantei, a lipsei calității procesual active a reclamantei de a invoca nerespectarea dreptului de preemțiune și a necompetenței teritoriale a Judecătoriei sectorului 1 București în soluționarea acțiunii.
Tribunalul București, secția a V a civilă, prin decizia nr. 1300 din 2 octombrie 2006 astfel cum a fost îndreptată prin încheierea din 19 februarie 2007, a respins, ca nefondat apelul declarat de pârâții B.M. și M.Z. împotriva sentinței civile nr. 1390 din 16 februarie 2005 pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București, pe care i-a obligat la plata, către reclamantă, a sumei de 4000 lei (RON) cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.
împotriva acestei din urmă decizii au declarat recurs atât pârâtul B.M. cât și pârâta M.Z.
Recursurile au fost înregistrate la Curtea de Apel București, secția a IX a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, la data de 2 aprilie 2007 sub nr. 31866/3/2005.
La data de 19 iunie 2007, apărătorul recurentei-pârâte M.Z. a solicitat amânarea judecării cauzei pentru a lua cunoștință de actele dosarului, fiind recent angajat în cauză iar instanța a respins cererea, motivat de faptul că la termenul anterior cauza a fost amânată la cererea recurenților-pârâți pentru lipsă de apărare, în temeiul art. 156 C. proc. civ., iar noua cerere de amânare nu întrunește condițiile textului de lege menționat.
în această situație, apărătorul recurentei-pârâte M.Z. a invocat excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 156 C. proc. civ., susținând că aceste dispoziții sunt neconstituționale, dreptul la apărare fiind un drept garantat de Constituție, iar faptul că a fost angajat recent în cauză și nu a luat cunoștință de actele dosarului îl pune în imposibilitatea obiectivă de a asigura apărarea recurentei-pârâte.
Curtea de Apel București, secția a IX a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, prin încheierea din 19 iunie 2007, a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale, ca inadmisibilă.
Instanța a motivat că, potrivit art. 29 din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituțională poate fi sesizată cu soluționarea unei excepții de neconstituționalitate a unei dispoziții cuprinse într-o lege sau ordonanță aflată în vigoare, cu condiția ca acea dispoziție să aibă legătură cu soluționarea cauzei, ceea ce nu este cazul în speță. Instanța a mai motivat că atâta vreme cât aplicarea și interpretarea prevederilor art. 156 C. proc. civ. nu a constituit obiect de critică prin motivele de recurs și câtă vreme temeinicia cererii de amânare a cauzei în temeiul art. 156 C. proc. civ. se apreciază de către instanța de judecată în raport de "motivele temeinice invocate", soluționarea recursului, în limitele în care instanța a fost investită, nu este influențată de soluționarea unei excepții de neconstituționalitate a art. 156 C. proc. civ.
împotriva încheierii din 19 iunie 2007 a Curții de Apel București, secția a IX a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, pârâta M.Z. a formulat recurs și a solicitat admiterea recursului, casarea încheierii menționate și sesizarea Curții Constituționale în vederea soluționării excepției de neconstituționalitate invocată.
în motivarea recursului, pârâta M.Z. a arătat că, deși Curtea de Apel București, secția a IX a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, a apreciat că excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 156 C. proc. civ., în raport cu prevederile art. 24 din Constituție și de cele ale art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, este inadmisibilă și a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale cu soluționarea acestei excepții, nu se poate considera că dispozițiile dreptului la apărare nu au legătură cu soluționarea cauzei.
Recurenta-pârâtă a susținut că, pentru a putea pune concluzii pertinente pe fondul cauzei, părții trebuie să-i fie asigurate toate mijloacele legale pentru a putea cunoaște actele aflate la dosarul cauzei, pentru a putea fi asistată și reprezentată de avocat, o persoană specializată care are pregătire necesară pentru a consilia partea în alegerea celor mai avantajoase soluții pentru obținerea succesului în proces. Fără garantarea, în fapt, a dreptului a apărare, partea nu poate participa în mod util și pertinent la soluționarea în fond a pricinii, cu șanse reale de a obține cele mai mari beneficii posibile pentru ea.
Recursul este nefondat.
Potrivit art. 156 alin. (1) C. proc. civ., instanța va putea da un singur termen pentru lipsă de apărare, temeinic motivată iar conform alin. (2) al aceluiași articol, când instanța refuză amânarea judecății pentru acest motiv, va amâna, la cererea părții, pronunțarea în vederea depunerii de concluzii scrise.
Din examinarea lucrărilor dosarului reiese că la termenul din 8 mai 2007, recurenta-pârâtă M.Z. a fost prezentă personal în instanță și a solicitat acordarea unui termen pentru lipsă de apărare, cerere încuviințată de instanță, care i-a pus în vedere că nu poate beneficia decât de un singur termen, pentru acest motiv și a amânat soluționarea cauzei la data de 19 iunie 2007 (astfel cum reiese din încheierea de ședință de la acel termen, aflată la filele 34-35 din dosarul nr. 31866/3/2005 al Curții de Apel București, secția a IX a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală).
Deși între termenele de judecată (8 mai 2007 - 19 iunie 2007) a existat o perioadă de 41 de zile în care recurenta-pârâtă avea posibilitatea de a-și angaja un apărător care să ia cunoștință, în timp util de înscrisurile aflate la dosar, aceasta a înțeles să încheie contract de asistență judiciară cu un avocat abia la data de 18 iunie 2007, respectiv doar cu o zi înaintea termenului de judecată din 19 iunie 2007( conform delegației avocațiale depuse la fila 45 din dosarul nr. 31866/3/2005 al Curții de Apel București, secția a IX a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală).
Așa fiind, încuviințarea noii cereri de amânare a judecării cauzei în temeiul aceluiași art. 156 C. proc. civ., formulată de apărătorul recurentei-pârâte la termenul din 19 iunie 2007 nu-și găsea justificare, câtă vreme legea prevede expres că "instanța va putea da un singur termen pentru lipsă de apărare, temeinic motivată" iar în speță recurenta-pârâtă M.Z. beneficiase deja de acest termen, culpa pentru lipsa de diligentă în valorificarea lui datorându-i-se exclusiv, dreptul la apărare al recurentei-pârâte nefiind deci încălcat.
Este de reținut că dispozițiile art. 156 C. proc. civ. nu constituie o restrângere și nici nu încalcă dreptul la apărare consacrat de art. 24 din Constituție, ci reprezintă o măsură de descurajare a exercitării cu rea-credință a drepturilor procesuale prin cereri de amânare a procesului în scopul tergiversării acestuia și al împiedicării înfăptuirii justiției.
De asemenea, facultatea instituită pentru judecător, de a nu acorda un termen pentru lipsă de apărare (caz în care se va amâna pronunțarea, la cererea părții, pentru depunerea de concluzii scrise) sau de a acorda un singur termen în acest scop, implică responsabilitatea acestuia în înfăptuirea actului de justiție, iar pentru eventualele abuzuri sau greșeli de judecată datorate încălcării dreptului la apărare, legea prevede remediile necesare.
De altfel, în acest sens s-a pronunțat și Curtea Constituțională prin deciziile nr. 38/2002, nr. 337/2004 și nr. 490/2006, care, sesizată în mai multe rânduri, cu excepția de neconstituționalitate a art. 156 C. proc. civ., a respins-o ca neîntemeiată, pentru considerentele menționate.
Având în vedere temeiurile arătate, soluția Curții de Apel București, secția a IX a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, care a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstitutionalltate a art. 156 C. proc. civ. în considerarea argumentelor prezentate în expunerea rezumativă a lucrărilor cauzei, se verifică a fi legală.
Această soluție se impunea cu atât mai mult cu cât, în raport cu dispozițiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 (conform cărora "Curtea Constituțională decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia") s-a decis constant că una din cauzele de inadmisibilitate în jurisdicția constituțională, cauză legată de obiectul sesizării, o constituie o lege ori o dispoziție dintr-o lege care, deși este reclamată ca neconstituțională de una dintre părțile în proces, de acea prevedere legală nu depinde soluționarea cauzei.
Totodată, este de reținut că textul art. 29 al Legii nr. 47/2002 leagă excepția de neconstitutionalltate de o lege "de care depinde soluționarea cauzei". Prin sintagma "soluționarea cauzei" legiuitorul a înțeles rezolvarea în fond a unui proces, adică s-a referit la hotărârea finală ce se va pronunța de o instanță judecătorească și prin care se rezolvă conflictele dintre părțile în litigiu, iar nu la măsurile pe care instanța le poate dispune pe parcursul soluționării cum este cea de amânare a judecării cauzei pentru lipsa de apărare invocată de părțile din proces și care constituie doar un incident în normala desfășurare a activității judiciare ce intervine numai în condițiile determinate de lege.
Așa fiind, pentru considerentele care preced, recursul a fost respins ca nefondat.
Cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de intimata-reclamantă L.A.M. a fost, de asemenea, respinsă, având în vedere că nu au fost depuse la dosar înscrisuri care să facă dovada acestor cheltuieli, conform art. 1169 C. civ.
| ← ICCJ. Decizia nr. 502/2008. Civil | ICCJ. Decizia nr. 377/2008. Civil → |
|---|
