ICCJ. Decizia nr. 2837/2008. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 2837
Dosar nr. 50/85/2008
Şedinţa publică din 9 mai 2008
Deliberând asupra recursului civil de faţă;
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 1660 din 27 decembrie 2006, Tribunalul Sibiu, secţia civilă, a admis în parte acţiunea formulată şi precizată de reclamanta A.W.D., prin mandatar P.C.I., în contradictoriu cu pârâtele A.V.A.S. Bucureşti şi SC I. SA Mediaş, prin lichidator SC C. SRL, cu consecinţa obligării acestor pârâte să emită decizie motivată de răspuns la notificarea reclamantei, înregistrată la Biroul executorului judecătoresc T.V.P. sub nr. 114/2001, şi respingerii tuturor celorlalte cereri formulate în contradictoriu cu aceleaşi pârâte; a respins acţiunea reclamantei în contradictoriu cu pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi Primarul municipiului Mediaş; a respins excepţia lipsei calităţii de mandatar în persoana domnului P.C.I.; a obligat pe pârâtele A.V.A.S. Bucureşti şi SC I. SA Mediaş, prin lichidator SC C. SRL, să plătească, fiecare, reclamantei suma de 1000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a respinge excepţia lipsei calităţii de mandatar în persoana domnului P.C.I., tribunalul a reţinut că la fila 37 din dosar există procura de reprezentare dată acestei persoane de către reclamanta D.A.W.
Pe fondul cauzei, tribunalul a reţinut că prin notificarea înregistrată la biroul executorului judecătoresc T.V.P., sub nr. 114/2001, în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, reclamanta a solicitat în temeiul acestei legi restituirea în natură a imobilului situat în Mediaş, înscris în C.F. Mediaş nr. 2287 şi că prin refuzul de a se răspunde la această notificare, reclamanta suferă un prejudiciu, aşa încât pasivitatea persoanei juridice notificate urmează a fi sancţionată de instanţă.
Astfel, întrucât pârâta SC I. SA Mediaş a fost integral privatizată înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, în cauză îşi găsesc aplicarea dispoziţiile art. 29 din lege, potrivit cărora măsurile reparatorii prin echivalent se propun de către instituţia care a efectuat privatizarea, în speţă A.V.A.S., aşa încât din această perspectivă se impune obligarea pârâtei A.V.A.S. să emită decizie motivată de răspuns la notificarea reclamantei.
Cum, însă, reclamanta a solicitat restituirea în natură a bunului, aspect asupra căruia este în drept să dispună doar societatea care îl deţine, se impune şi obligarea pârâtei SC I. SA Mediaş să emită decizie motivată de răspuns la notificare.
În ce priveşte acţiunea formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Finanţelor Publice şi Primarul municipiului Mediaş, tribunalul a apreciat că nu poate fi primită, întrucât pârâţii menţionaţi nu au calitatea să se pronunţe în cazul dedus judecăţii, dispoziţiile art. 26 pct. 1 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 nefiind incidente atâta timp cât se cunoaşte persoana juridică deţinătoare a imobilului litigios.
Împotriva sentinţei tribunalului a declarat apel pârâta A.V.A.S. Bucureşti.
Curtea de Apel Alba Iulia, secţia civilă, prin Decizia nr. 131/A din 13 aprilie 2007, a respins apelul ca nefondat şi a obligat-o pe apelantă la plata cheltuielilor de judecată către intimata-reclamantă, în sumă de 1130 lei.
Pentru a decide astfel, curtea a reţinut următoarele:
Prima critică, vizând nedepunerea notificării la A.V.A.S., nu poate fi primită faţă de scopul primordial al Legii nr. 10/2001 de a asigura repararea prejudiciilor cauzate prin atingerile aduse dreptului de proprietate prin măsurile adoptate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.
A.V.A.S. fiind chemată în judecată odată cu introducerea cererii, la data de 24 septembrie 2004, fiind parte în proces, a luat cunoştinţă de toate înscrisurile, inclusiv de notificare.
Mai mult, conform dispoziţiilor art. 22 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, notificarea înregistrată face dovada deplină în faţa oricărei autorităţi, persoană fizică sau juridică, a respectării termenului prevăzut la alin. (1), chiar dacă a fost adresată altei instituţii decât cea care deţine imobilul.
În speţă s-a făcut dovada formulării notificării de către reclamantă, prin mandatar, în termenul prevăzut de art. 22 din Legea nr. 10/2001, iar apelanta, luând cunoştinţă de notificare odată cu chemarea sa în judecată în calitate de pârâtă, are obligaţia de a răspunde acestei notificări, în conformitate cu dispoziţiile art. 26 din Legea nr. 10/2001, republicată, coroborat cu art. 29 din aceiaşi lege, fiind astfel corect obligată de prima instanţă să aducă la îndeplinire această obligaţie, în calitatea sa de instituţie implicată în privatizare.
Nici cea de-a doua critică nu poate fi primită, cu atât mai mult cu cât instanţa de fond nu s-a substituit unităţilor învestite cu soluţionarea notificărilor şi cărora legea le conferă plenitudinea de competenţă în realizarea procedurii administrative.
În situaţia în care de la data introducerii acţiunii şi până la pronunţarea sentinţei instanţei de fond, apelanta A.V.A.S. nu a răspuns notificării reclamantei, deşi a luat cunoştinţă de aceasta, deci nu şi-a îndeplinit obligaţia legală stabilită de art. 26 din Legea nr. 10/2001, nici ultima critică privitoare la cheltuielile de judecată nu poate fi primită.
Decizia curţii de apel a fost atacată cu recurs de către pârâta A.V.A.S. care, invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a formulat următoarele critici:
1. Instanţa de apel a aplicat greşit prevederile art. 29 din Legea nr. 10/2001 la situaţia de fapt stabilită în cauză, deoarece atâta timp cât nu s-a făcut dovada comunicării şi înregistrării notificării reclamantei la A.V.A.S., această instituţie nu putea fi obligată să emită decizie/dispoziţie de răspuns la notificare.
Art. 29 din Legea nr. 10/2001, republicată, reglementează regimul juridic al reparaţiilor pentru imobilele evidenţiate în patrimoniul unor societăţi comerciale privatizate, însă pentru a fi urmată procedura administrativă prevăzută de art. 29, respectiv pentru ca A.V.A.S. să poată face propunere de acordare de despăgubiri în condiţiile legii speciale, este necesară învestirea legală a A.V.A.S. cu notificarea de restituire.
În speţă, A.V.A.S. nu a fost legal învestită, conform art. 29 din Legea nr. 10/2001, republicată, să soluţioneze notificarea reclamantei privind imobilul situat în Mediaş, judeţul Sibiu, la dosar neexistând nicio probă care să dovedească faptul că notificarea reclamantei a fost comunicată A.V.A.S.-ului; potrivit Legii nr. 10/2001, A.V.A.S. nu are obligaţia de a face demersuri pentru a intra în posesia notificării reclamantei, ci această obligaţie revine reclamantei sau celorlalte autorităţi învestite cu notificarea, întrucât dacă acestea se considerau necompetente să o soluţioneze, trebuia să-şi decline competenţa de soluţionare a respectivei notificări către A.V.A.S.
2. Instanţele anterioare au pronunţat o hotărâre cu încălcarea dispoziţiilor art. 29 din Legea nr. 10/2001, deoarece au soluţionat fondul notificării reclamantei, depăşindu-şi astfel atribuţiile puterii judecătoreşti şi învestindu-se cu puteri administrative, soluţionând anticipat şi fără a avea dreptul o notificare ce trebuia adresată A.V.A.S.-ului spre competentă soluţionare.
Conform Legii nr. 10/2001, republicată, se prevede în mod explicit obligativitatea respectării procedurii administrative prealabile oricăror proceduri de natură contencioasă-judecătorească, stabilind procedura contencioasă abia în materie de contestaţii la eventualele decizii emise de către instituţiile abilitate, ca act final al procedurii administrative.
Prin maniera de abordare a cauzei şi prin finalitatea la care s-a ajuns în dosar, instanţa a încălcat dispoziţiile art. 26 din Legea nr. 10/2001, republicată, pronunţându-se asupra calităţii reclamantei de persoană îndreptăţită, fără ca A.V.A.S. să fie învestită cu notificarea acesteia, ceea ce, implicit, semnifică ignorarea procedurii administrative prealabile stabilite de lege.
Competenţa instanţei poate interveni numai în măsura în care se emite decizie sau dispoziţie motivată prin finalizarea procedurii administrative şi această decizie poate face obiectul analizei instanţei judecătoreşti pentru legalitate, în condiţiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată.
3. Instanţa de apel a stabilit în mod nejustificat şi nelegal în sarcina A.V.A.S. plata cheltuielilor de judecată în sumă de 1130 RON.
În cauză, nu se poate reţine nicio culpă în sarcina A.V.A.S., atâta timp cât reclamanta avea obligaţia de notificare a A.V.A.S.-ului sau celelalte instituţii legal învestite cu notificarea aveau obligaţia să o decline/comunice către A.V.A.S., în condiţiile legii, situaţie faţă de care stabilirea cheltuielilor de judecată în sarcina A.V.A.S. este nelegală.
Mai mult, cheltuielile de judecată sunt arbitrar stabilite, deoarece nu sunt justificate prin dovezi clare, ca fiind conforme în raport de costurile reale ale procesului, ceea ce impune exonerarea A.V.A.S.-ului de plata cheltuielilor de judecată în sumă de 1130 RON.
Intimata-reclamantă a depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat.
Examinând Decizia atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reţine următoarele:
1. Recurenta susţine că pentru a emite decizie cu propunere de acordare de despăgubiri în condiţiile legii speciale pentru un imobil evidenţiat în patrimoniul unei societăţi comerciale privatizate, A.V.A.S. trebuie să fie legal învestită cu notificarea persoanei îndreptăţite.
Această susţinere este corectă în lumina dispoziţiilor art. 29 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, cu trimitere la dispoziţiile art. 26 alin. (1) din aceeaşi lege, numai că, în speţă, nu se poate reţine că recurenta-pârâtă A.V.A.S. nu ar fi fost legal învestită cu soluţionarea notificării reclamantei şi că, din această cauză, instituirea în sarcina sa a obligaţiei de a emite decizie motivată de răspuns la notificarea reclamantei ar fi contrară dispoziţiilor legale menţionate, cum eronat se pretinde prin prima critică din recurs.
Astfel, în speţă este cert stabilit că notificarea de restituire a reclamantei a fost făcută în termen legal şi comunicată, prin intermediul executorului judecătoresc, unităţii deţinătoare a imobilului solicitat, pârâta SC I. SA Mediaş, sens în care sunt dovezile de la filele 34-36 dosar fond.
De asemenea, este cert stabilit, şi recurenta nu contestă – că unitatea deţinătoare a imobilului solicitat, pârâta SC I. SA Mediaş, a fost integral privatizată înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, ceea ce aduce în discuţie competenţa A.V.A.S. în soluţionarea notificării reclamantei, întrucât din reglementarea dispoziţiilor art. 29 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, care fac trimitere la dispoziţiile art. 26 alin. (1) din aceeaşi lege, rezultă că atunci când nu este posibilă restituirea în natură a unui imobil evidenţiat în patrimoniul unei societăţi comerciale privatizate, instituţia publică ce a efectuat privatizarea este obligată ca, în soluţionarea notificării persoanei îndreptăţite, să emită decizie/dispoziţie motivată cu propunere de acordare de despăgubiri în condiţiile legii speciale.
În acest context s-a dispus obligarea în primă instanţă a pârâtei A.V.A.S. să emită decizie motivată de răspuns la notificarea reclamantei, măsură care este legală, după cum corect s-a reţinut şi de instanţa de apel.
Faptul că notificarea reclamantei a fost înregistrată la unitatea deţinătoare SC I. SA Mediaş, societate comercială integral privatizată la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, iar nu la instituţia publică implicată în privatizarea acesteia, respectiv recurenta-pârâtă A.V.A.S., nu echivalează cu nelegala sesizare a acesteia din urmă cu soluţionarea notificării reclamantei, cum se invocă în recurs.
Sub acest aspect trebuie avut în vedere că reclamanta a solicitat prin notificare restituirea în natură a imobilului şi că asupra acestei măsuri reparatorii este competentă să se pronunţe, potrivit art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, unitatea deţinătoare a imobilului, pârâta SC I. SA Mediaş, care a şi fost obligată în cauză să emită decizie motivată de răspuns la notificarea reclamantei.
Prin urmare, în funcţie de modul în care pârâta SC I. SA Mediaş va soluţiona notificarea reclamantei se va pronunţa şi recurenta-pârâtă A.V.A.S. asupra aceleiaşi notificări, în sensul că numai în eventualitatea refuzului unităţii deţinătoare de restituire în natură a imobilului se poate pune problema măsurilor reparatorii prin echivalent, cu privire la care competenţa aparţine A.V.A.S., conform art. 29 din Legea nr. 10/2001, republicată. Nu se poate reţine că recurenta-pârâtă A.V.A.S. nu ar fi fost legal învestită cu soluţionarea notificării reclamantei, în condiţiile în care ea a fost chemată în judecată în litigiul pendinte tocmai în realizarea dreptului reclamantei de a obţine soluţionarea notificării de către entităţile cărora Legea nr. 10/2001 le recunoaşte această competenţă, astfel că de la data sesizării instanţei, recurenta-pârâtă A.V.A.S., care a luat cunoştinţă de notificarea reclamantei, trebuie socotită ca legal învestită cu soluţionarea acesteia; în plus, trebuie avute în vedere şi dispoziţiile art. 22 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, republicată, în virtutea cărora, deşi înregistrată la o altă instituţie, respectiv la pârâta SC I. SA Mediaş, notificarea reclamantei face dovada deplină în faţa oricărei autorităţi, deşi şi în faţa recurentei-pârâte A.V.A.S., a respectării termenului de declanşare a procedurii administrative de restituire.
Rezultă că prin confirmarea hotărârii de fond în ce priveşte obligaţia stabilită în sarcina pârâtei-recurente A.V.A.S. de a emite decizie de răspuns la notificarea reclamantei, instanţa de apel nu a încălcat dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 10/2001, republicată, aşa încât prima critică din recurs apare ca nefondată, cu consecinţa inaplicabilităţii cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
2. Recurenta a invocat încălcarea dispoziţiilor art. 29 din Legea nr. 10/2001, republicată, şi pe considerentul că instanţele anterioare au soluţionat fondul notificării, ceea ce, în opinia sa, se putea realiza exclusiv în procedura administrativă, de către entităţile cărora Legea nr. 10/2001 le conferă expres o atare competenţă.
Critica este lipsită de pertinenţă şi nu poate astfel ocaziona motivul de modificare prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., neimpunându-se a se analiza argumentele ce i se subsumează, în condiţiile în care prin hotărârea de fond, menţinută de instanţa de apel, nu s-a soluţionat fondul notificării.
Soluţionarea fondului notificării ar fi presupus statuarea, prin dispozitivul hotărârii primei instanţe, asupra măsurilor reparatorii cuvenite reclamantei, ceea ce nu este cazul în speţă, unde prima instanţă s-a limitat să dispună obligarea pârâtelor SC I. Mediaş SA şi A.V.A.S. „să emită decizie motivată de răspuns la notificarea reclamantei, înregistrată la Biroul executorului judecătoresc T.V.P."; instanţa nu a statuat, deci, asupra fondului notificării, ci asupra executării de către pârâte a obligaţiei instituite în mod imperativ în sarcina lor de Legea nr. 10/2001, prin dispoziţiile art. 25 şi art. 29 cu referire la art. 26, aceea de soluţionare a notificării de restituire formulate în baza acestei legi, or printr-o atare măsură nu s-a ignorat procedura administrativă a Legii nr. 10/2001, ci, dimpotrivă, s-a trimis la această procedură în vederea soluţionării notificării reclamantei de către entităţile cu competenţa stabilită în acest sens de Legea nr. 10/2001.
3. Nici critica privind greşita aplicare la speţă, de către instanţa de apel, a dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ. nu este fondată, ceea ce face inaplicabil şi din acest punct de vedere cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Potrivit art. 274 alin. (1) C. proc. civ., partea care cade în pretenţii va putea fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată.
În speţă, condiţiile textului legal menţionat erau îndeplinite în etapa procesuală anterioară, deoarece prin respingerea apelului pârâtei A.V.A.S., soluţie confirmată în calea de atac a recursului, această parte a căzut în pretenţii, culpa sa procesuală rezultând implicit din pierderea procesului; pe cale de consecinţă, instanţa de apel a făcut o aplicare corectă a dispoziţiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ. atunci când a obligat-o pe apelanta-pârâtă A.V.A.S. la plata cheltuielilor de judecată către intimata-reclamantă.
Cât priveşte argumentul recurentei după care suma de 1130 RON, la care a obligat-o instanţa de apel cu titlu de cheltuieli de judecată, nu ar fi justificată de dovezi, nici acesta nu poate fi primit, întrucât la fila 21 din dosarul de apel se află chitanţa de plată a onorariului de avocat suportat de reclamantă în etapa procesuală a apelului, în cuantum de 1000 RON, respectiv la filele 41-43 din acelaşi dosar se află bonul fiscal, chitanţa şi factura în cuantum de 130 lei, ce atestă contravaloarea cheltuielilor de deplasare a avocatului părţii la instanţa de apel, iar onorariul de avocat şi cheltuielile de deplasare la instanţă intră în categoria cheltuielilor de judecată, aşa cum reiese din alin. (2) şi (3) ale art. 274 C. proc. civ.
Faţă de considerentele prezentate, Înalta Curte apreciază că recursul pârâtei A.V.A.S. nu este fondat, motiv pentru care îl va respinge, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta A.V.A.S. împotriva deciziei nr. 131/A din 13 aprilie 2007 pronunţată de Curtea de Apel Alba-Iulia, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 9 mai 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 260/2008. Civil | ICCJ. Decizia nr. 2851/2008. Civil → |
|---|
