ICCJ. Decizia nr. 2846/2008. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 2846
Dosar nr. 388/30/200.
Şedinţa publică din 9 mai 2008
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea actelor din dosar, reţine următoarele.
Prin cererea înregistrată la data de 2 februarie 2006 pe rolul Judecătoriei Timişoara, reclamanţii B.W., L.I. şi L.H.P. au solicitat obligarea pârâţilor Primăria municipiului Timişoara şi Consiliul local Timişoara să răspundă la notificarea nr. 90 din 6 februarie 2002 depusă la Biroul executorului judecătoresc M.D., prin care au solicitat restituirea imobilului situat în Timişoara.
Prin sentinţa civilă nr. 6311 din 19 iunie 2006, Judecătoria Timişoara a admis acţiunea şi a obligat pârâţii să comunice reclamanţilor dispoziţia nr. 358 din 17 februarie 2004, prin care a fost respinsă notificarea nr. 90 din 6 februarie 2002.
Pârâţii Primarul municipiului Timişoara şi Consiliul local al municipiului Timişoara au declarat apel, solicitând schimbarea hotărârii apelate în sensul respingerii acţiunii întrucât prin dispoziţia nr. 358 din 17 februarie 2004 notificarea reclamanţilor a fost soluţionată.
Tribunalul Timiş, secţia civilă, prin Decizia civilă nr. 853/A din 13 noiembrie 2006, a admis apelul, a anulat sentinţa apelată şi a reţinut cauza pentru soluţionarea în fond a pricinii.
Tribunalul a reţinut că instanţa de fond a fost investită cu o acţiune având ca obiect obligaţia de a face constând în obligarea pârâţilor la a soluţiona notificarea reclamanţilor privind revendicarea imobilului în litigiu, iar faţă de faptul că prin întâmpinare, pârâţii au arătat că la data de 17 februarie 2004 au emis dispoziţia nr. 358 prin care au respins notificarea reclamanţilor, aceştia şi-au precizat acţiunea în sensul că solicită obligarea pârâţilor la a le comunica dispoziţia respectivă pentru a o putea contesta în justiţie.
În raport de Decizia nr. 9 din 20 martie 2006 pronunţată deSECŢIILE UNITEale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în recursul în interesul legii, instanţa competentă să se pronunţe asupra cererilor formulate împotriva refuzului persoanei juridice notificate, deţinătoare a imobilului, de a emite decizie sau dispoziţie motivată de restituire în natură sau de acordare de despăgubiri potrivit Legii nr. 10/2001 este secţia civilă a tribunalului în a cărei rază teritorială îşi are sediul persoana juridică respectivă, aceeaşi instanţă fiind competentă să soluţioneze şi acţiunile având ca obiect obligarea persoanei juridice la a comunica dispoziţia emisă în baza Legii 10/2001.
După rejudecare, Tribunalul Timiş, secţia civilă, prin sentinţa civilă nr. 657 din 21 martie 2007, a admis acţiunea şi a obligat pârâţii să comunice reclamanţilor dispoziţia nr. 358 din 17 februarie 2004 emisă de Primarul municipiului Timişoara, atât la domiciliul ales pe parcursul procesului, cât şi la domiciliul lor din Germania.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că pârâţii nu au făcut dovada comunicării dispoziţiei nr. 358 din 17 februarie 2004, întrucât pe confirmarea de primire invocată de aceştia ca fiind actul prin care şi-au îndeplinit obligaţia de comunicare a dispoziţiei, nu este menţionată vreo dată, de expediere sau de primire, astfel că aceasta este lovită de vicii de formă.
Prin Decizia nr. 417 din 27 septembrie 2007, Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, a respins apelul declarat de pârâtul Primarul municipiului Timişoara, cu motivarea că dispoziţia a fost comunicată doar unuia dintre reclamanţi, iar semnarea confirmării numai de către acesta, la o dată neprecizată, nu poate fi opusă şi celorlalţi reclamanţi, întrucât caracterul reparatoriu al Legii nr. 10/2001 impune interpretarea normelor în favoarea destinatarilor reparaţiilor recunoscute de lege. Totodată, lipsa datei face imposibil de stabilit momentul de la care începe să curgă termenul pentru formularea contestaţiei.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâţii Primarul municipiului Timişoara şi Consiliul local al municipiului Timişoara care, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., susţin că este greşit considerentul instanţelor de fond şi apel în sensul că semnarea confirmării de primire de unul dintre reclamanţi nu poate fi opusă şi celorlalţi, întrucât, în fapt, reclamanţii au luat cunoştinţă de dispoziţie, însă nu au atacat-o în termen legal şi încearcă să obţină prin această acţiune, o recomunicare a ei.
Recursul este nefondat pentru considerentele ce succed:
Art. 25 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 prevede că „Decizia sau dispoziţia motivată se comunică persoanei îndreptăţite în termen de 10 zile de la data adoptării", iar art. 26 alin. (5) din aceeaşi lege prevede că „Decizia sau, după caz, dispoziţia motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură poate fi atacată de persoana care se pretinde îndreptăţită la secţia civilă a tribunalului in termen de 30 de zile de la comunicare. "
Comunicarea actelor este formalitatea care are drept scop aducerea acestora la cunoştinţa destinatarilor.
Faţă de efectele importante ale „comunicării", aceasta trebuie să se considere realizată la data când actul ajunge la destinatar, deoarece numai astfel acesta este în măsură a lua cunoştinţă de conţinutul actului ce are dreptul a-l contesta în termenul prevăzut de lege
Din probele administrate în cauză, nu rezultă dacă dispoziţia emisă de pârâţi a ajuns la reclamanţi. Avizul „AR" depus la instanţa de apel (fila 7) nu poate constitui o dovadă de comunicare.
În primul rând, pe aviz este indicat domiciliul din Germania al reclamanţilor, deşi aceştia şi-au indicat atât în notificarea adresată pârâţilor, cât şi în acţiunea introductivă de instanţă, un domiciliu ales în România, cu precizarea adresei şi persoanei însărcinate cu primirea actelor de procedură.
Cu toate acestea, din aviz rezultă că dispoziţia s-a comunicat la domiciliul din Germania.
Necomunicarea dispoziţiei la domiciliul ales de reclamanţi, posibilitate oferită şi de art. 93 C. proc. civ., i-a împiedicat să formuleze contestaţie în termenul prevăzut de art. 26 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, ceea ce le-a produs vătămarea constând în imposibilitatea de a contesta dispoziţia prin care le-a fost respinsă notificarea privind restituirea în natură a imobilului situat în Timişoara.
Pe de altă parte, acest aviz nu cuprinde ştampila oficiului poştal (din România sau Germania) şi nici vreo dată în raport de care să poată fi stabilit punctul de plecare a termenului de formulare a contestaţiei.
În raport de aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâţii Primarul municipiului Timişoara şi Consiliul local al municipiului Timişoara.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâţii Primarul municipiului Timişoara şi Consiliul local al municipiului Timişoara împotriva deciziei nr. 417 din 27 septembrie 2007, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţa publică, astăzi 9 mai 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2854/2008. Civil | ICCJ. Decizia nr. 2600/2008. Civil → |
|---|
