ICCJ. Decizia nr. 3611/2008. Civil
| Comentarii |
|
La data de 12 septembrie 2006, reclamanta J.(S.).M. a chemat în judecată Statul Român prin Municipiul Sibiu, prin primar, solicitând instanței să pronunțe o hotărâre prin care pârâtul să fie obligat să-i atribuie în proprietate două terenuri care să fie situate în intravilanul municipiului Sibiu, echivalente acelora înscrise în C.F. nr. 4710 Sibiu, nr. top 4020/91 și în C.F. nr. 2307 Sibiu nr. 7194, confiscate de la tatăl său, iar în cazul în care nu este posibil, să-i fie plătite despăgubiri bănești pentru acestea, la valoarea de circulație.
în motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că, prin sentința penală nr. 446 din 1 iunie 1959 a fostului Tribunal popular al orașului Sibiu, menținută prin decizia nr. 2442/1959 a Tribunalului regional Stalin, tatăl său, S.C., a fost condamnat la o pedeapsă de 4 ani închisoare și confiscarea parțială a averii pentru infracțiunea de necedare de aur către stat, faptă pedepsită de Legea nr. 284/1947. în baza acestei sentințe, terenurile menționate au fost confiscate și trecute în proprietatea statului. Prin decizia penală nr. 475 din 21 ianuarie 2005, înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a casat sentința penală nr. 446 din 1 iunie 1959 a fostului Tribunal popular al orașului Sibiu și decizia nr. 2442/1959 a Tribunalului regional Stalin, a dispus achitarea tatălui său pentru infracțiunea de deținere ilegală de metale prețioase prevăzută de art. 2,art. 5 și art. 24 din Legea nr. 284/1947 și a înlăturat pedeapsa complementară a confiscării parțiale a averii. Invocând dispozițiile art. 3791,art. 4041,art. 4042_i art. 4043C. proc. civ., reclamanta a susținut că, în calitate de unică moștenitoare, este îndreptățită să fie repusă în toate drepturile pe care le avea tatăl său înainte de a fi condamnat și, dat fiind că restituirea terenurilor nu mai este posibilă, deoarece au fost vândute unor persoane fizice, se impune să-i fie atribuite altele, echivalente ca poziție și suprafață sau să-i fie plătită contravaloarea lor.
Tribunalul Sibiu, secția civilă, prin sentința civilă nr. 698 din 11 mai 2007, a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, invocată de pârât.
A admis acțiunea formulată de reclamanta J.M. împotriva pârâtului Statul Român prin Municipiul Sibiu primar și l-a obligat pe pârât să-i plătească reclamantei suma de 1.742.235,24 lei, cu titlu de pretenții și suma de 1000 lei, cheltuieli de judecată.
Pentru a decide astfel, tribunalul a reținut că, prin decizia penală nr. 475 din 21 ianuarie 2005, înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul în anulare declarat de Procurorul general, a casat sentința penală nr. 446 din 1 iunie 1959 a fostului Tribunal popular al orașului Sibiu și decizia nr. 2442/1959 a Tribunalului regional Stalin, l-a achitat pe S.C. pentru toate delictele și a înlăturat pedeapsa complementară a confiscării parțiale. Instanța de fond a constatat că acțiunea reclamantei, care, în calitate de unică moștenitoare a lui S.C., a solicitat restabilirea situației anterioare prin restituirea imobilelor iar în caz de imposibilitate, a unor terenuri echivalente sau a contravalorii terenurilor, este admisibilă și fondată, deoarece imobilele au fost confiscate în baza unei hotărâri judecătorești casate, iar Statul Român nu mai are un titlu legal asupra acestor terenuri. Reținând că pedeapsa complementară a confiscării a fost înlăturată prin decizia înaltei Curți de Casație și Justiție, instanța de fond a statuat că reclamanta are dreptul de a-i fi acordate despăgubiri în echivalent bănesc în cuantumul stabilit prin expertiza efectuată în cauză motivând că restabilirea situației anterioare, prin restituirea efectivă a terenurilor confiscate, nu mai este posibilă, întrucât terenurile nu se mai află în proprietatea Statului Român iar reclamantei nu-i poate fi atribuit un teren echivalent, pentru că pârâtul nu poate fi obligat la o astfel de despăgubire în lipsa acordului său sau a unei dispoziții legale în acest sens. Tribunalul l-a obligat pe pârât la plata cheltuielilor de judecată și, făcând aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ., a redus onorariul avocațial de la 16500 lei la 800 lei, considerându-l exagerat de mare față de obiectul cauzei și munca efectiv depusă.
Curtea de Apel Alba lulia, secția civilă, prin decizia nr. 249 A din 26 septembrie 2007, a admis apelul declarat de reclamanta J.M. împotriva sentinței civile nr. 698 din 11 iunie 2007 a Tribunalului Sibiu pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a stabilit cuantumul cheltuielilor de judecată la fond la suma de 16.500 lei și l-a obligat pe pârâtul Statul Român prin Municipiul Sibiu prin primar să le plătească reclamantei.
A menținut celelalte dispoziții ale sentinței atacate.
A respins apelul declarat de pârâtul Statul Român prin Municipiul Sibiu prin primar împotriva aceleiași sentințe.
A obligat pe pârâtul Statul Român prin Municipiul Sibiu prin primar la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată în apel în cuantum de 2500 lei.
Prin încheierea 19 A din 26 octombrie 2007, Curtea de Apel Alba lulia, secția civilă, a îndreptat eroarea materială strecurată în minuta și dispozitivul deciziei nr. 249 A din 26 septembrie 2007, în sensul că suma reprezentând cuantumul cheltuielilor de judecată în apel la care a fost obligat pârâtul este de 5000 lei în loc de 2500 lei.
Instanța de apel a respins apelul declarat de pârâtul Statul Român prin Municipiul Sibiu prin primar motivând, în esență, că Ministerul Finanțelor reprezintă Statul Român numai în litigiile referitoare la bunurile care fac parte din domeniul public al statului iar cu privire la bunurile care fac parte din domeniul privat, cum este cazul în speță, cel care are calitate procesuală pasivă este, având în vedere dispozițiile Legii nr. 215/2001, Statul Român prin Municipiul Sibiu prin primar. Instanța de apel a mai reținut că acțiunea reclamantei este admisibilă în raport cu art. 4041C. proc. civ. și că, în cazul în care se cere restabilirea situației anterioare iar restituirea în natură nu mai este posibilă, restabilirea situației se face prin echivalent.
împotriva acestei din urmă decizii a declarat recurs pârâtul Statul Român prin Municipiul Sibiu reprezentat prin primar.
Printr-un prim motiv de recurs, pârâtul Statul Român prin Municipiul Sibiu reprezentat prin primar a susținut că nu are calitate procesuală pasivă în cauză, arătând că pentru soluțiile nelegale pronunțate de către instanțele judecătorești în procesele penale, despăgubirile se solicită de la Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și că fostul Sfat Popular al orașului Sibiu nu a acționat împotriva drepturilor și intereselor legale ale antecesorului reclamantei, fiind doar un simplu administrator al unor terenuri trecute în proprietatea statului în temeiul unei hotărâri judecătorești, care era obligatorie, neavând nici o culpă în condamnarea antecesorului reclamantei în anul 1959.
Printr-un al doilea motiv de recurs, pârâtul Statul Român prin Municipiul Sibiu reprezentat prin primar a susținut că, potrivit art. 404 C. proc. civ., întoarcerea executării se face prin restabilirea situației anterioare și, deși, acțiunea a fost calificată de reclamantă ca fiind "întoarcerea executării", aceasta a solicitat două terenuri în Sibiu, ca o compensație pentru terenurile confiscare de la tatăl său, în 1959 iar în subsidiar, plata prin echivalent bănesc. Față de această situație, acțiunea este de drept comun și se impune a fi respinsă, neexistând nici un temei legal în baza căruia Municipiul Sibiu să fie obligat să atribuie reclamantei terenuri în compensare. Conform principiului accesorium sequitur principalem, și cererea de despăgubire prin echivalent se impune a fi respinsă, întrucât admisibilitatea ei depinde de temeinicia cererii principale.
Printr-un al treilea motiv de recurs, pârâtul a susținut că, pentru identitate de rațiune, art. 404 alin. (3) C. proc. civ., care se referă la bunurile mobile, se aplică și în cazul în care întoarcerea executării se referă la bunuri imobile astfel că, în cazul admiterii acțiunii instanța trebuia să ia în considerare prețul obținut de Statul Român în urma înstrăinării terenului, actualizat cu indicele inflației și nu valoarea de circulație.
Recurentul-pârât a cerut admiterea recursului, casarea deciziei atacate și pe fond, respingerea acțiunii reclamantei.
La termenul din 4 iunie 2008, recurentul-pârât, prin reprezentanta sa, a invocat motivul prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ., susținând că, în raport cu dispozițiile art. 4043C. proc. civ., instanța competentă să soluționeze cauza în primă instanță era judecătoria și nu tribunalul și că se impune admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare, la judecătorie.
Recursul nu este fondat.
Potrivit art. 4042alin.(1) C. proc. civ., "în cazul în care instanța judecătorească a desființat titlul executoriu sau actele de executare, la cererea celui interesat, va dispune, prin aceeași hotărâre, și asupra restabilirii situației anterioare executării".
Alin. (2) al aceluiași articol, dispune că "Dacă instanța care a desființat hotărârea executată a dispus rejudecarea în fond a procesului și nu a luat măsura restabilirii situației anterioare executării, această măsură se va putea dispune de instanța care rejudecă fondul" iar alin. (3) că "Dacă nu s-a dispus restabilirea situației anterioare executării în condițiile alin. (1) și (2), cel îndreptățit o va putea cere instanței judecătorești competente potrivit legii".
Acțiunea în restituire a bunurilor care au format obiectul confiscării parțiale sau totale a averii atunci când, după săvârșirea executării, intervine casarea hotărârii prin care s-a aplicat această pedeapsă complementară și, ca urmare, înlăturarea ei, este, tipic, o acțiune reală de întoarcere a executării silite. Fundamentul ei juridic îl constituie, prin analogie, dispozițiile art. 311 alin. (2) C. proc. civ., care consacră principiul de drept potrivit căruia actele de executare făcute în puterea unei hotărâri casate, sunt desființate de drept.
în ipoteza în care bunurile confiscate nu mai există, se naște un drept de creanță care poate fi valorificat printr-o acțiune personală.
în speță, având în vedere că valoarea bunurilor antecesorului reclamantei a fost expertizată la 1.742.232,24 lei, instanța judecătorească competentă potrivit legii să dispună restabilirea situației anterioare executării potrivit art. 4042 alin. (3) C. proc. civ. este tribunalul și nu judecătoria, deoarece, având în vedere argumentele menționate, competența instanței se stabilește după valoare și nu după alt criteriu.
Faptul că, în economia Codului de procedură civilă,art. 4042alin. (3) este cuprins în Cartea a V a "Despre executări", Secțiunea a VI a "întoarcerea executării", nu are nicio relevanță în stabilirea vreunei alte instanțe competente decât cea prevăzută de art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ.
Așa fiind, motivul prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ. invocat de recurentul-pârât nu este incident în cauză, excepția privind necompetența tribunalului în soluționarea, în primă instanță a acțiunii reclamantei fiind nefondată.
Nici motivul de recurs referitor la lipsa, în cauză, a calității procesuale pasive a Statului Român prin Municipiul Sibiu reprezentat prin primar, nu este fondat.
Instanța de apel, în stabilirea calității procesuale pasive a Statul Român prin Municipiul Sibiu, a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor Legii nr.215/2001 a administrației publice locale, respectiv a art. 10 (potrivit căruia "Autoritățile administrației publice locale administrează sau, după caz, dispun de resursele financiare, precum și de bunurile proprietate publică sau privată ale comunelor, orașelor, municipiilor și județelor, în conformitate cu principiul autonomiei locale") și a art. 121-art. 123 alin. (1), devenite, după republicarea legii, art. 119-121 alin. (1) care prevăd: "Constituie patrimoniu al unității administrativ-teritoriale bunurile mobile și imobile care aparțin domeniului public al unității administrativ-teritoriale, domeniului privat al acesteia, precum și drepturile și obligațiile cu caracter patrimonial" (art. 119, după republicare, fost art. 121); respectiv "Aparțin domeniului public de interes local sau județean bunurile care, potrivit legii sau prin natura lor, sunt de uz sau de interes public și nu sunt declarate prin lege de uz sau de interes public național" [art. 120 alin. (1), după republicare, fost art. 122 alin. (1)] și, în sfârșit, "Domeniul privat al unităților administrativ-teritoriale este alcătuit din bunuri mobile și imobile, altele decât cele prevăzute la art, 120 alin, (1), intrate în proprietatea acestora prin modalitățile prevăzute de lege" [art. 121 alin. (1), după republicare, fost art. 123 alin. (1)].
Astfel, din textele legale redate, reiese că Municipiul Sibiu, prin primar are calitate procesuală pasivă, fiind proprietarul domeniului privat al statului, pe care îl administrează și de care dispune și, corelativ, poate fi angajată răspunderea sa civilă pentru obligațiile care se nasc în legătură cu acest patrimoniu. în mod corect a argumentat instanța de apel că Ministerul Finanțelor reprezintă în instanță Statul Român numai în privința bunurilor care fac parte din domeniul public al statului și nu privat.
Susținerea recurentului-pârât conform căreia acțiunea reclamantei este de drept comun și se impune a fi respinsă, neexistând nici un temei legal în baza căruia Municipiu Sibiu să fie obligat să atribuie reclamantei terenuri în compensare și că, pe cale de consecință, și cererea subsidiară de acordare a despăgubirilor în echivalent bănesc trebuie respinsă întrucât admisibilitatea ei depinde de temeinicia cererii principale, nu este fondată.
Scopul urmărit de reclamantă în inițierea demersului său judiciar este întoarcerea în patrimoniu a bunurilor confiscate de Statul Român de la tatăl său, în baza unei hotărâri penale pronunțate în temeiul Legii nr. 284/1947 pentru cedarea către Banca Națională a României a aurului, valutelor efective și altor mijloace de plată străine, hotărâre penală ce a fost casată prin decizia nr. 475 din 21 ianuarie 2005 a înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, care, statuând că legea menționată era neconstituțională în raport cu Constituția de la acea dată și că fapta inculpatului de a nu preda sau declara aurul și alte valori nu poate fi considerată infracțiune, a dispus achitarea și a înlăturat pedeapsa complementară a confiscării parțiale a averii.
Prin acțiunea sa, reclamanta a solicitat să-i fie atribuite două terenuri în compensarea celor confiscate de la tatăl său, iar în subsidiar să-i fie acordate despăgubiri bănești în echivalent, în considerarea faptului că terenurile confiscate nu-i mai pot fi restituite în natură, reieșind cu certitudine că scopul pe care l-a urmărit a fost acela "de a fi repusă în toate drepturile" pe care le avea tatăl său, așa cum de altfel și-a și motivat acțiunea, pe care a întemeiat-o în drept pe dispozițiile art. 379 și art. 404 C. proc. civ. Astfel, pentru considerentele deja expuse, litigiul privește o acțiune prin care se cere restabilirea situației anterioare executării, nefiind vorba de o simplă acțiune de drept comun care nu și-ar avea temei legal, cum eronat susține recurentul-pârât.
Instanța de fond, prin sentința confirmată de instanța de apel, în mod corect a constatat că acțiunea reclamantei se impune a fi admisă și că, atâta timp cât bunurile confiscate de la autorul reclamantei nu se pot întoarce în patrimoniul acesteia, prin restituirea lor în natură, din motive obiective, aceasta are dreptul la despăgubiri bănești în echivalent, la valoarea de circulație stabilită prin expertiza administrată în cauză.
Critica recurentului-pârât conform căreia art. 4041alin. (3) C. proc. civ., care se referă la bunurile mobile, se aplică și în cazul în care întoarcerea executării se referă la bunuri imobile și că, în cazul admiterii acțiunii, instanța trebuia să ia în considerare prețul obținut de Statul Român în urma înstrăinării terenului, actualizat cu indicele inflației și nu valoarea de circulație, nu-și are temei, deoarece textul de lege menționat se referă în mod expres doar la bunurile mobile care au făcut obiect al executării silite.
Or, în speță, este vorba de bunuri imobile care au fost confiscate în baza unei hotărâri penale, astfel că dispozițiile art. 4041alin. (3) C. proc. civ. nu-și găsesc aplicare în raportul juridic dedus judecății, nici măcar pentru identitate de rațiune, cum neîntemeiat susține recurentul-pârât prin cel de-al treilea motiv de recurs.
Având în vedere temeiurile care preced, se constată că decizia atacată este legală iar recursul a fost respins, ca nefondat.
în conformitate cu dispozițiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată și cum, în speță, intimata-reclamantă a solicitat cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat, conform chitanței depuse la dosar, în baza textului de lege menționat și cu aplicarea alin. (3) din același cod, recurentul-pârât a fost obligat să plătească intimatei-reclamante J.(S.).M. suma de 2000 lei (douămii) cu titlu de cheltuieli de judecată efectuate în recurs.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3619/2008. Civil | ICCJ. Decizia nr. 3600/2008. Civil → |
|---|
