ICCJ. Decizia nr. 3656/2008. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 3656
Dosar nr. 37389/3/200.
Şedinţa publică din 5 iunie 2008
Deliberând asupra recursului civil de faţă;
Din examinarea actelor şi lucrărilor cauzei constată următoarele:
Prin contestaţia înregistrată sub nr. 5457/2005 pe rolul Tribunalului Bucureşti, reclamatele A.V. şi A.M. au contestat adresa nr. 23832 din 17 octombrie 2005 emisă de S.I.E., solicitând să fie anulată şi să se dispună restituirea în natură a imobilului situat în Bucureşti, care a format obiectul notificării nr. 1332 din 22 septembrie 2005, ce a fost expediată de petente.
Prin sentinţa civilă nr. 767 din 5 iunie 2006, prima instanţă a respins, ca inadmisibilă, contestaţia formulată de contestatoare, reţinând următoarele:
Prin notificarea nr. 885 din 7 august 2001, notificatorii A.V. şi A.C.M. au solicitat restituirea în natură a imobilului situat în Bucureşti, alcătuit din teren în suprafaţă de 644 mp şi construcţiile aferente, fiind emisă de către S.I.E. Decizia nr. 21958 din 31 octombrie 2003, prin care notificarea a fost respinsă.
Prin sentinţa civilă nr. 384 din 19 aprilie 2005, Tribunalul Bucureşti a anulat contestaţia formulată de A.C.M., a respins, ca neîntemeiată, contestaţia formulată de A.V. şi cererea de intervenţie accesorie formulată de A.M., fiind exercitată calea de atac a apelului împotriva acestei sentinţe.
Petentele, pentru restituirea aceluiaşi imobil, au formulat o nouă notificare înregistrată sub nr. 1332 din 22 septembrie 2005, iar pârâta S.I.E. a răspuns la această notificare prin adresa nr. 23832 din 17 octombrie 2005 anexată la dosar.
Potrivit art. 22 din Legea nr. 10/2001 republicată, termenul de depunere a notificărilor a fost prelungit succesiv până la data de 14 februarie 2002 şi, ca atare, cea de-a doua notificare este formulată în afara termenului menţionat.
Pe de altă parte, această nouă contestaţie este îndreptată împotriva unei adrese emise de Direcţia juridică a S.I.E., iar nu împotriva unei decizii întocmită de intimată, conform prevederilor Legii nr. 10/2001, decizie care ar fi trebuit să fie semnată de organul de conducere al instituţiei emitente.
Prin Decizia nr. 514 din 4 septembrie 2007, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins apelul declarat de apelantele-contestatoare A.V. şi A.M., reţinând, în esenţă, că cea de-a doua notificare formulată de către contestatoare priveşte acelaşi imobil solicitat prin notificarea nr. 885/2001, soluţionată prin Decizia S.I.E. nr. 21958/2002, care a fost contestată în instanţă.
Obiectul prezentei contestaţii îl constituie adresa nr. 23832/2005, iar notificarea a fost depusă cu depăşirea termenului prevăzut de art. 22 din Legea nr. 10/2001, ce a fost prelungit până la 14 februarie 2002, sub nr. 1332 din 22 septembrie 2005, astfel că, în mod corect, prima instanţă a respins contestaţia ca inadmisibilă, căci pentru a fi admisibilă contestaţia trebuie să se realizeze numai cu respectarea dispoziţiilor art. 26 din lege.
Admisibilitatea contestaţiei întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, presupune existenţa unei dispoziţii emise de unitatea deţinătoare şi respectarea termenului de formulare a contestaţiei, ambele aspecte nefiind întrunite în prezenta cauză, motiv pentru care cea de-a doua contestaţie a fost respinsă ca inadmisibilă.
În ceea ce priveşte cel de-al doilea capăt de cerere, referitor la obligarea S.I.E. de a comunica actele, informaţiile şi relaţiile solicitate, s-a constatat că are caracter accesoriu, menit să contribuie la buna soluţionare a primului capăt de cerere şi luând în considerare soluţia pronunţată pe primul capăt de cerere şi cererea accesorie urmează soluţia juridică dată cererii principale.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs contestatoarele A.V. şi A.M., criticând-o pentru nelegalitate, potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea acestui motiv de recurs, recurentele contestatoare au arătat că instanţa de apel nu a ţinut cont de ipoteza particulară în care se află acestea în urma modificărilor aduse de Legea nr. 247/2005.
Motivele pe care contestatoarele au formulat prezenta contestaţie sunt determinate de împrejurarea că, odată cu apariţia Legii nr. 247/2005, se pot formula din nou pretenţii în temeiul Legii nr. 10/2001, căci, după modificările aduse acestei legi au fost modificate condiţiile de restituire în natură a imobilelor.
Admisibilitatea contestaţiei întemeiate pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, presupune existenţa unei dispoziţii emise de unitatea deţinătoare, aşa cum este în speţă dispoziţia nr. 23832 din 17 octombrie 2005, care respinge notificarea nr. 1332 din 22 septembrie 2005, prin care contestatoarele arată că au solicitat restituirea în natură a imobilului situat în Bucureşti.
Se mai arată că, în raport de dispoziţiile art. 22 din Legea nr. 10/2001, republicată, instanţa a reţinut că sancţiunea instituită de lege pentru nerespectarea termenului de notificare a unităţii deţinătoare este decăderea, nesocotind faptul că solicitarea contestatoarelor, de restituire în natură a imobilului, are ca temei Legea nr. 247/2005.
În ceea ce priveşte cel de-al doilea capăt de cerere prin care s-a solicitat obligarea pârâtei de a comunica contestatoarelor actele, informaţiile şi relaţiile necesare, s-a reţinut că în mod nelegal a fost respins de către instanţă, aceasta nemotivându-şi în niciun fel hotărârea.
În şedinţa publică din 5 iunie 2008, recurenta-contestatoare A.M. a invocat excepţia de nelegalitate a prevederilor pct. 1.3 lit. c) subpunctul 2 din Normele Metodologice de Aplicare a Legii nr. 10/2001, solicitând sesizarea instanţei de contencios administrativ cu privire la această excepţie.
În speţă, litigiul a fost soluţionat în fond şi în apel pe excepţia inadmisibilităţii contestaţiei, iar dispoziţiile pct. 1.3 lit. c) subpunctul 2 din Normele Metodologice de Aplicare a Legii nr. 10/2001, califică ca nefiind preluări abuzive şi ca nefăcând obiectul acestei legi următoarele situaţii: confiscarea unor bunuri de către stat ca urmare a aplicării măsurii confiscării dispuse de instanţa judecătorească ca pedeapsă complementară pentru săvârşirea unor infracţiuni economice; confiscarea unor bunuri ca urmare a săvârşirii unor crime contra umanităţii sau crime de război în perioada 6 septembrie 1940-9 mai 1945 şi distrugerea de construcţii în timp de război, ca urmare a unor bombardamente, incendii sau alte asemenea; terenurile pe care acestea s-au aflat fac obiectul legii în condiţiile prevăzute de art. 10 alin. (7) din lege.
Prin urmare, constatând că soluţionarea recursului declarat de recurentele-contestatoare nu depinde de dispoziţiile legale a căror nelegalitate se invocă pe cale de excepţie, instanţa va respinge cererea de sesizare a instanţei de contencios-administrativ competentă să soluţioneze excepţia de nelegalitate, în baza art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.
Examinând recursul în limita criticilor formulate, se constată că este nefondat, pentru următoarele considerente:
Instanţele de fond şi apel au soluţionat contestaţia formulată de contestatoarele A.V. şi A.M. împotriva adresei nr. 23832 din 17 octombrie 2005 emisă de pârâta S.I.E. Direcţia juridică, pe excepţia inadmisibilităţii, reţinând că prezenta contestaţie este îndreptată împotriva unei adrese emise de Direcţia juridică a S.I.E. şi nu împotriva unei decizii întocmită de intimată conform prevederilor Legii nr. 10/2001, semnată de organul de conducere al instituţiei notificate.
Potrivit art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, „Decizia sau, după caz, dispoziţia motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură poate fi atacată, de persoana care se pretinde îndreptăţită, la secţia civilă a tribunalului în a cărui circumscripţie se află sediul unităţii deţinătoare sau, după caz, al entităţii investite cu soluţionarea notificării, în termen de 30 de zile de la comunicare".
În speţă, recurentele, prin notificarea înregistrată sub nr. 1332 din 22 septembrie 2005, au solicitat restituirea în natură a imobilului situat în Bucureşti, imobil solicitat şi prin notificarea nr. 885 din 7 august 2001 formulată de contestatoarea din prezenta cauză, A.V. şi de A.C.M., această din urmă notificare fiind soluţionată de către pârâtă prin Decizia nr. 21958 din 31 octombrie 2003, contestată în justiţie, făcând obiectul unui alt proces.
Potrivit textului de lege mai sus indicat, obiect al contestaţiilor formulate în temeiul art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, îl constituie numai deciziile sau, după caz, dispoziţiile emise de către unitatea deţinătoare sau, după caz, de către entitatea investită cu soluţionarea notificării şi nu actele emise de către aceasta în cadrul procedurii administrative, anterior emiterii dispoziţiei/deciziei prin care se soluţionează notificarea.
În speţă, obiect al contestaţiei îl constituie adresa nr. 23.832 din 17 octombrie 2005 emisă de Direcţia juridică, Şef Direcţie din cadrul S.I.E. şi nu o decizie sau dispoziţie emisă de către unitatea deţinătoarea în condiţiile Legii nr. 10/2001, republicată, art. 21 alin. (1) coroborat cu art. 21.3 lit. d) din HG nr. 250/2007, prin conducătorul numit al acestei instituţii publice, care are competenţa de a angaja patrimonial instituţia.
Nu se poate primi punctul de vedere al recurentelor potrivit căruia solicitarea acestora privind restituirea în natură a imobilului are ca temei dispoziţiile Legii nr. 247/2005, deoarece prin acest act normativ s-au adus o serie de modificări şi completări Legii nr. 10/2001, care însă nu se referă la art. 22 din lege care stabileşte termenul de formulare a notificărilor de către persoanele îndreptăţite la restituire.
De fapt, în speţă, este supusă cenzurii instanţelor o adresă emisă în cadrul procedurii administrative, anterior deciziei sau, după caz, dispoziţiei care marchează încheierea acestei proceduri şi deschide persoanei îndreptăţite accesul la justiţie, pe calea contestaţiei împotriva deciziei sau dispoziţiei prevăzute de art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată.
Prin urmare, legal a constatat instanţa de apel că admisibilitatea contestaţiei întemeiate pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001 presupune existenţa unei dispoziţii emise de unitatea deţinătoare şi respectarea termenului de formulare a contestaţiei, condiţii neîndeplinite în speţă.
De asemenea, şi critica potrivit căreia instanţa de apel nu a răspuns motivat criticilor potrivit cărora, nelegal, prima instanţă a respins cel de-al doilea capăt de cerere este nefondată, deoarece instanţa de apel a răspuns acestor critici, reţinând că faţă de caracterul de accesorialitate a acestui petit faţă de petitul principal, acesta urmează soluţia juridică dată cererii principale.
Pentru aceste considerente, instanţa, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de contestatoarele A.V. şi A.M.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge cererea de sesizare a instanţei de contencios administrativ cu excepţia de nelegalitate invocată de recurenta-contestatoare A.M.
Respinge recursul declarat de contestatoarele A.V. şi A.M. împotriva deciziei nr. 514 din 4 septembrie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 5 iunie 2008 .
| ← ICCJ. Decizia nr. 3671/2008. Civil | ICCJ. Decizia nr. 3650/2008. Civil → |
|---|
