ICCJ. Decizia nr. 513/2008. Civil
| Comentarii |
|
Prin sentința nr. 770 din 20 iunie 2007, Tribunalul Alba, secția civilă, a respins, ca nefondată, acțiunea formulată de reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte împotriva pârâtei V.L., având ca obiect restrângerea exercitării dreptului pârâtei la liberă circulație pe teritoriul Franței, în baza art. 38 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 248/2005.
Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul a reținut că în conformitate cu Directiva nr. 38/2004 a Parlamentului European și a Consiliului, statele membre U.E pot restrânge libertatea de circulație și de ședere a cetățenilor Uniunii numai pentru motive de ordine publică, siguranță publică sau sănătate publică, dar că aceste motive nu sunt îndeplinite în cazul pârâtei, simpla sa returnare în baza unui acord de readmisie neputând justifica măsura restrictivă solicitată de reclamantă.
Sentința tribunalului a fost atacată cu apel de către reclamantă.
Prin decizia nr. 225/A din 13 august 2007, Curtea de Apel Alba Iulia, secția civilă, a respins apelul ca nefondat, apreciind că în mod corect prima instanță a respins acțiunea dedusă judecății, deoarece nu se justifică restrângerea exercitării dreptului pârâtei la liberă circulație în contextul ordinii juridice comunitare de la momentul aplicării acestei măsuri, reprezentată de Directiva Parlamentului și Consiliului Europei 2004/38, care se aplică prioritar, conform art. 11 și art. 20 din Constituția României; Directiva nr. 38/2004 prevede că restrângerea dreptului la liberă circulație se poate dispune numai pentru motive de ordine publică, siguranță publică ori sănătate publică, pe când ceea ce se impută pârâtei este doar readmisia dintr-o țară a Uniunii Europene pentru ședere ilegală, faptă ce nu se încadrează în motivele limitative de restricționare a dreptului la liberă circulație prevăzute de Directiva 38.
împotriva deciziei curții de apel a declarat recurs reclamanta.
în motivarea cererii sale, recurenta-reclamantă a arătat că pârâta a fost returnată din Franța la data de 15 mai 2007, în baza acordului de readmisie încheiat de România cu această țară și că într-o atare situație trebuia să se dispună, pe temeiul art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005, restrângerea exercitării dreptului pârâtei la liberă circulație în Franța pe o perioadă de până la 3 ani, textul menționat necondiționând instituirea restricției la libera circulație decât de returnarea prin acordul de readmisie, nu și de verificarea procedurii și a condițiilor în care s-a dispus returnarea.
Măsura reglementată de art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005 se circumscrie situațiilor expres și limitativ prevăzute de art. 53 din Constituție și este în concordanță și cu art. 2 din Protocolul 4 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Legiuitorul constituant a stipulat că libertatea circulației cetățenilor nu este absolută, ea trebuind să se desfășoare potrivit unor reguli și cu respectarea unor condiții stabilite de lege, or aceste reguli sunt strict stabilite în Legea nr. 248/2005.
Potrivit art. 25 din Constituție, condițiile exercitării dreptului la liberă circulație se stabilesc prin lege, iar art. 17 din Constituție prevede că cetățenii români aflați în străinătate se bucură de protecția statului român, dar, în același timp, trebuie să-și îndeplinească obligațiile legale ce le revin.
Nerespectarea prevederilor Legii nr. 248/2005 atrage măsura restrângerii dreptului la liberă circulație, care se justifică în cazul dedus judecății pentru apărarea ordinii publice, situație prevăzută printre cele limitativ enumerate de art. 53 din Constituție.
Astfel, măsura returnării dispusă de autoritățile statului străin în legătură cu pârâta este de natură să facă dovada că aceasta nu a respectat condițiile de ședere în spațiul Uniunii Europene, ceea ce impune luarea restricției față de pârâtă, iar această restricție nu încalcă nici dispozițiile dreptului comunitar privind libera circulație a cetățenilor Uniunii Europene, reprezentate de Directiva 2004/38/CE, deoarece nerespectarea condițiilor de ședere într-un stat membru al Uniunii constituie o atingere adusă ordinii publice din acel stat.
Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, care fac posibilă încadrarea recursului în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., înalta Curte reține următoarele:
Articolul 38 din Legea nr. 248/2005 prevede posibilitatea luării măsurii restrângerii dreptului la liberă circulație în străinătate, pentru o perioadă de cel mult trei ani, în cazul persoanelor readmise în baza unui acord de readmisie, însă, odată cu semnarea actului de aderare a României la Uniunea Europeană, legea internă trebuie interpretată prin raportare la dreptul comunitar, care are prioritate.
Această prioritate este stabilită de art. 148 alin. (2) și (4) din Constituția României, potrivit căruia prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum și celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu au prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne, cu respectarea actului de aderare, iar autoritatea judecătorească garantează aducerea la îndeplinire a obligațiilor rezultate din actul aderării.
Conform dispozițiilor art. 307 alin. (1) și (2) din Tratatul instituind Comunitatea Europeană, statele au obligația de a lua toate măsurile pentru a asigura compatibilitatea dintre acest tratat și convențiile încheiate înainte de data aderării ce au generat drepturi și obligații, iar față de această prevedere, legislația comunitară este de imediată aplicare.
De aceea, legea română trebuie interpretată în raport cu norma comunitară, iar dreptul la libertatea de circulație pe teritoriul statelor membre ale Uniunii Europene este garantat de art. 18 din Tratat, în aplicarea căruia a fost adoptată Directiva 2004/38/CE a Parlamentului European și a Consiliului, din 29 aprilie 2004.
Acest act normativ este cuprins în anexele protocolului de aderare, care cuprinde condițiile admiterii în Uniunea Europeană și care a devenit parte a tratatelor europene.
Potrivit legislației europene în materie, dreptul la liberă circulație nu este un drept absolut, însă, conform art. 27 din Directiva 2004/38/C.E., restricționarea libertății de circulație și de ședere a cetățenilor Uniunii și a membrilor lor de familie se dispune numai pentru motive de ordine publică, siguranță națională sau sănătate publică. în alin. (2), textul prevede că măsura trebuie să respecte principiul proporționalității și să se întemeieze exclusiv pe conduita persoanei în cauză. Și art. 6 din Tratatul instituind Uniunea Europeană statuează că drepturile fundamentale sunt respectate, așa cum sunt garantate de Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale.
Prin urmare, deși calitatea de membru al Uniunii Europene nu interzice României dreptul de a restrânge libertatea de circulație a cetățenilor săi, limitarea nu se poate dispune numai pentru faptul că o persoană a fost returnată pentru ședere nelegală dintr-un stat cu care România are încheiat acord de readmisie, așa cum greșit susține recurenta.
Restrângerea exercitării dreptului la liberă circulație trebuie supusă condițiilor prevăzute de art. 27 din Directiva 2004/38/CE, dispozițiile Legii nr. 248/2005 urmând a fi interpretate în acord cu această normă de drept comunitar, care are prioritate.
Or, așa cum corect s-a reținut prin decizia atacată, în cauză nu s-a dovedit că sunt îndeplinite condițiile art. 27 din Directivă.
Singura probă administrată a fost aceea că pârâta a fost returnată din Franța la data de 15 mai 2007, pentru ședere ilegală, în baza Acordului de readmisie încheiat de România cu Franța.
Recurenta-reclamantă, căreia îi incumba sarcina probei conform art. 1169 C. civ., nu a administrat nici o dovadă în sensul unei conduite a pârâtei care să se constituie într-o amenințare reală, prezentă și suficient de gravă la adresa unui interes fundamental al societății, de natură a aduce atingere ordinii publice, securității publice ori sănătății publice a statului din care a fost returnată.
Simpla nerespectare a condițiilor prevăzute de legea statului francez referitoare la dreptul de ședere pe teritoriul său a unui cetățean al unui alt stat membru al Uniunii Europene nu poate fi încadrată în categoria faptelor de natură a aduce atingere ordinii publice, siguranței publice sau sănătății publice, pentru a se putea admite acțiunea cu care recurenta-reclamantă a învestit instanța.
Față de art. 27 alin. (2) din Directiva 2004/38/CE, care prevede că măsura trebuie să respecte principiul proporționalității și să se bazeze exclusiv pe conduita celui în cauză, prin restrângerea exercitării dreptului la liberă circulație al pârâtei doar pe motiv de ședere ilegală în Franța, nu ar fi respectat principiul proporționalității.
în concluzie, urmează a se reține că, în contextul probator al cauzei, instanța de apel a aplicat corect prevederile Legii nr. 248/2005 prin raportare la normele comunitare în materia restrângerii dreptului la liberă circulație atunci când a confirmat soluția primei instanțe de respingere a cererii de restrângere a exercitării dreptului pârâtei la liberă circulație în Franța.
Așa fiind, cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. nu își găsește aplicabilitatea în speță, astfel că recursul reclamantei a fost respins ca nefondat, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
| ← ICCJ. Decizia nr. 598/2008. Civil | ICCJ. Decizia nr. 429/2008. Civil → |
|---|
