ICCJ. Decizia nr. 344/2008. Civil
| Comentarii |
|
Prin acțiunea formulată la 10 mai 2005, ulterior precizată, S.R.E. a solicitat instanței, în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Prefectura Județului Satu Mare, Consiliul local al municipiului Satu Mare, Primarul municipiului Satu Mare, SC F. SA Satu Mare, M.Ș. și C.A., să constate că imobilele descrise în petitul acțiunii au trecut fără titlu valabil în proprietatea Statului Român, să dispună rectificarea înscrisurilor de carte funciară ulterioare acestei preluări, să dispună restituirea în natură către reclamantă a acestor imobile iar în subsidiar să se constate că este îndreptățită la acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent, sub forma despăgubirilor bănești, în temeiul Legii nr. 10/2001.
Investit cu soluționarea litigiului, Tribunalul Satu Mare, prin sentința civilă nr. 61/D din 3 februarie 2006 a admis excepția tardivității notificărilor formulate de reclamantă în temeiul dispozițiilor Legii nr. 10/2001 și în consecință a respins acțiunea.
Pentru a se pronunța astfel, prima instanță a reținut în esență că nu s-a făcut dovada realizării în termenul legal, a procedurii notificării reglementată prin dispozițiile art. 22 din Legea nr. 10/2001.
Soluția a fost menținută de Curtea de Apel Oradea, secția civilă mixtă, care, prin decizia nr. 159/A din 7 noiembrie 2006 a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantă reținând că notificările nu au fost expediate de aceasta conform dispozițiilor Legii nr. 10/2001, prin executor judecătoresc iar, pe de altă parte, chiar dacă ar fi acceptată modalitatea notificării făcută personal de parte, prin poștă, nu s-a putut dovedi comunicarea acestora în termenul prevăzut de lege.
în cauză a declarat recurs în termen legal reclamanta S.R.E. care, fără a indica temeiul juridic pe care-și fundamentează calea extraordinară de atac, susține în esență că în mod greșit s-a reținut excepția tardivității formulării notificării în condițiile în care copia de pe confirmarea de primire, depusă la dosarul cauzei atestă expedierea acesteia în termenul prevăzut de lege.
Tot astfel, se mai arată, nu poate fi reținută excepția tardivității formulării notificării nici prin prisma temeiului de drept invocat în acțiune, care a fost fundamentată atât pe dispozițiile Legii nr. 10/2001 cât și pe cele ale art. 480 C. civ.
Or, acțiunea în revendicare, arată recurenta, este imprescriptibilă și deci admisibilă chiar după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.
Recursul se privește ca nefondat.
Instanțele au reținut corect că examinarea copiei confirmării de primire, depusă de reclamantă (filele 90, 93, dosar 1695/2005 al Tribunalului Satu Mare) nu este concludentă sub aspectul datei de expediere respectiv de primire a notificării de către Primăria Municipiului Satu Mare.
Ca atare, reținându-se lipsa dovezii trimiterii notificării de către persoana îndreptățită, chiar și pe alte căi decât prin executorul judecătoresc, în termenul prevăzut de lege, a fost sancționată conduita procesuală a acesteia prin admiterea excepției tardivității notificării, excepție invocată de către pârâtul Primarul municipiului Satu Mare.
Cât privește notificarea trimisă către ceilalți pârâți în cauză, aceasta a fost formulată la 12 septembrie 2005, cu mult peste termenul prevăzut de lege, instanțele apreciind corect asupra eficienței juridice a aceleiași sancțiuni a tardivității în condițiile în care Legea nr. 247 din 19 iulie 2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției care a operat mai multe modificări și completări Legii nr. 10/2001, nu a instituit o repunere în termenul inițial stabilit, pentru formularea notificărilor.
Nefondate sunt și criticile vizând nereținerea de către instanțe a dispozițiilor art. 480 C. civ., temei juridic care, în opinia recurentei, odată invocat în cererea introductivă, dă acțiunii caracterul unei cereri fondată pe dreptul comun, care este imprescriptibilă, context în care nu se mai putea reține tardivitatea formulării notificărilor.
Astfel, reclamanta și-a fundamentat acțiunea formulată la 10 mai 2005, deci, cu mult după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, atât pe dispozițiile legii speciale cât și pe cele ale dreptului comun, învederând instanței că a parcurs procedura prealabilă a notificării unităților deținătoare.
Ca atare, cadrul procesual nu putea fi circumscris decât dispozițiilor speciale ale Legii nr. 10/2001, demersul judiciar al reclamantei neputând fi soluționat decât în limitele acestei reglementări.
Astfel, după apariția Legii nr. 10/2001, singura cale pentru obținerea restituirii imobilelor preluate în perioada de referință a legii, imobile deținute de către o persoană juridică de drept public sau privat creată de stat, sau după caz, de o autoritate a administrației publice centrale ori locale sau de o organizație cooperatistă, este cea prevăzută prin dispozițiile art. 21 și urm. din acest act normativ, rațiunea legiuitorului fiind soluționarea cu sporită celeritate a cererilor vizând restituirea proprietăților preluate abuziv, cu sau fără titlu, sau acordarea, acolo unde restituirea nu mai este posibilă, reparațiilor cuvenite.
Doar câteva ipoteze, ce nu se regăsesc în speță, permit a se da curs cererilor de restituire fundamentate fie pe dreptul comun, fie pe alte acte normative, anterioare intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, respectiv când acțiunea a fost introdusă înainte de apariția acestui act normativ, iar persoana îndreptățită nu a înțeles să se prevaleze de dispozițiile legii speciale (art. 46), când imobilul ce se solicită a fi retrocedat nu este deținut de una din unitățile specificate în art. 21 din lege sau, în situația particulară a preluărilor în forma exproprierii, în cazul vizat prin dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994, când preluarea a operat ulterior anului 1994.
Așa fiind, în considerarea argumentelor ce preced, recursul a fost respins.
| ← ICCJ. Decizia nr. 332/2008. Civil | ICCJ. Decizia nr. 402/2008. Civil → |
|---|
