ICCJ. Decizia nr. 4128/2008. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 4128
Dosar nr. 42289/3/200.
Şedinţa publică din 19 iunie 2008
Asupra recursurilor civile de faţă;
Din examinarea actelor şi lucrărilor cauzei constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 7386 din 20 noiembrie 2006, Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti a declinat competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamantul G.F. şi pârâta Prefectura municipiului Bucureşti în favoarea Tribunalului Bucureşti.
Judecătoria a reţinut că, prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a solicitat obligarea pârâtei să emită decizie sau dispoziţie motivată pentru acordarea despăgubirilor solicitate pentru imobilele preluate în baza Decretului nr. 92/1950 şi ulterior demolate, precum şi obligarea pârâtei la plata unor daune morale, în cuantum de 20.000 RON, ca urmare a necomunicării într-un termen rezonabil a răspunsului în cadrul procedurii administrative.
Judecătoria a reţinut că, prin Decizia nr. IX din 20 martie 2006, dată în interesul legii deSECŢIILE UNITEale Înaltei Curţi de Casaţie, s-a statuat că secţia civilă a tribunalului în a cărui rază teritorială îşi are sediul persoana juridică notificată este competentă să soluţioneze cererile formulate împotriva refuzului de a emite decizie sau dispoziţie motivată de restituire în natură sau de acordare de despăgubiri, potrivit Legii nr. 10/2001.
Prin sentinţa civilă nr. 537 din 11 aprilie 2007, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV a civilă, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Prefectura municipiului Bucureşti şi a respins acţiunea formulată în contradictoriu cu această pârâtă.
A admis în parte acţiunea precizată şi a obligat pârâta Primăria municipiului Bucureşti să soluţioneze prin dispoziţie motivată notificările nr. 2026 din 25 iulie 2001 privind imobilul din Bucureşti, str. A. nr. 64, sector 2 şi nr. 2028 din 25 iulie 2001 privind imobilul din Bucureşti, str. D. nr. 190, sector 3.
A respins capătul de cerere privind acordarea de daune morale.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că Prefectura municipiului Bucureşti nu are calitate procesuală pasivă, deoarece, în urma modificărilor aduse Legii nr. 10/2001, prefecturile nu mai au competenţa de a se pronunţa asupra cererilor de acordare de despăgubiri.
În ceea ce priveşte fondul cauzei, tribunalul a reţinut că unitatea deţinătoare nu şi-a îndeplinit obligaţia de a răspunde în termen de 60 de zile de la data transmiterii notificării. Termenul stabilit de lege pentru a se da o soluţie notificării este un termen imperativ şi poate avea două date de referinţă şi anume, data depunerii notificării sau data depunerii actelor doveditoare.
În cazul în care pârâta ar fi constatat că nu au fost depuse toate actele solicitate, avea posibilitatea emiterii unei dispoziţii prin care să respingă notificarea, astfel încât reclamantul să poată contesta dispoziţia în instanţă.
Tribunalul a respins ca neîntemeiată cererea de acordare a daunelor morale, având în vedere că reclamantul nu a precizat în ce constă prejudiciul moral suferit ca urmare a nesoluţionării notificărilor.
Prin Decizia civilă nr. 232A din 5 octombrie 2007, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, a respins ca nefondat apelul declarat de Municipiul Bucureşti, prin primarul general.
A admis apelul declarat de reclamant împotriva sentinţei, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a obligat Municipiul Bucureşti, prin primarul general să plătească reclamantului suma de 5.000 lei (RON) cu titlu de daune morale.
Instanţa de apel a reţinut că cererea reclamantului se întemeiază pe dispoziţiile art. 23 şi urm. din Legea nr. 10/2001, care stabilesc obligaţia unităţii notificate de a emite decizie sau dispoziţie motivată în termen de 60 de zile de la data primirii notificării.
Termenul este imperativ, iar nu de recomandare, pentru că, dacă s-ar accepta caracterul de normă de recomandare al textului de lege care îl reglementează s-ar ajunge la situaţia inacceptabilă în care soluţionarea notificării ar putea fi amânată sine die de către unitatea notificată, sub pretextul nedepunerii actelor doveditoare.
De asemenea, a reţinut instanţa de apel, data de la care începe să curgă acest termen nu este condiţionată de precizarea persoanei îndreptăţite, prevăzută de art. 23.1 şi art. 28.1 din HG 498/2003.
Conduita obligatorie a unităţii deţinătoare este aceea de a soluţiona notificarea, inclusiv prin respingerea ei în eventualitatea în care nu ar fi fost depuse la dosar acte care să dovedească dreptul de proprietate şi calitatea de persoană îndreptăţită.
În ceea ce priveşte apelul declarat de reclamant, instanţa de apel a reţinut că acesta, prin cererea de chemare în judecată, a indicat faptul că solicitarea daunelor morale se întemeiază pe dispoziţiile art. 998-999 C. civ., iar prejudiciul moral suferit este acela că reclamantul, în vârstă de 82 de ani, a fost nevoit să aştepte mai mult de 6 ani fără ca notificarea să fie soluţionată într-un sens sau altul.
Instanţa de apel, analizând condiţiile răspunderii civile delictuale, a constatat că prejudiciul moral suferit constă în starea de disconfort psihic provocat nu doar de perioada lungă de aşteptare, dar şi de nemulţumirea şi revolta cauzate de faptul că, prin conduita sa, pârâta pare să nesocotească orice prevedere legală, tinzând să trateze procedurile legale după liberul său arbitru.
Fapta ilicită a pârâtei constă în depăşirea termenului prevăzut de lege pentru soluţionarea notificării şi există legătură de cauzalitate directă între fapta ilicită şi prejudiciul moral suferit.
Cât priveşte evaluarea daunelor morale, instanţa de apel a luat în calcul vârsta reclamantului şi perioada lungă de timp în care disconfortul psihic a fost suferit.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs Municipiul Bucureşti, prin primarul general şi Prefectul municipiului Bucureşti.
Invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Municipiul Bucureşti a arătat că Decizia este nelegală, pentru că nu a refuzat soluţionarea notificării, aceasta urmând a fi soluţionată în momentul în care va ajunge la analiză, cererile depuse în temeiul Legii nr. 10/2001, neputând fi soluţionate preferenţial.
Termenul de 60 de zile pentru îndeplinirea obligaţiei de a răspunde la notificare are două date de referinţă, fie data depunerii notificării, fie data depunerii actelor doveditoare. În cazul în care persoana îndreptăţită nu a depus o dată cu notificarea şi actele doveditoare, termenul începe să curgă de la data depunerii acestora.
Recurentul a mai arătat că cererea pentru obligarea la daune cominatorii sau amendă este inadmisibilă.
Daunele cominatorii se aplică atunci când trebuie asigurată executarea obligaţiei de a face sau a nu face, dar nu se acordă când executarea în natură nu mai este posibilă, pentru că scopul asumat nu mai poate fi atins, când este posibilă executarea în natură pe cale silită şi când refuzul debitorului de a executa este clar determinat.
Atunci când debitorul nu execută, execută cu întârziere sau necorespunzător obligaţia asumată, instanţa nu va acorda daune cominatorii, ci despăgubiri pentru prejudiciul cauzat creditorului.
Pe de altă parte, a mai arătat recurentul, termenul de 60 de zile nu este un termen imperativ, iar respectarea acestuia presupune concomitent şi respectarea obligaţiilor prevăzute de lege în ceea ce priveşte depunerea documentaţiei complete. In cazul în care, după rămânerea definitivă a hotărârii, pârâtul ar refuza în continuare să-şi îndeplinească obligaţia, reclamantul poate să uzeze de calea prevăzută de art. 5803 C. proc. civ., conform căruia debitorul poate fi constrâns să îndeplinească obligaţia pe care o are, prin aplicarea unei amenzi civile.
Prefectul municipiului Bucureşti a invocat dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. şi a arătat că dispoziţiile instanţei de apel sunt contradictorii, pentru că, instanţa de apel, deşi a respins apelul formulat de Municipiul Bucureşti în contradictoriu cu Prefectura municipiului Bucureşti, a admis apelul formulat de reclamant în contradictoriu cu Prefectura municipiului Bucureşti.
Raportat la aceste aspecte, Prefectul municipiului Bucureşti a solicitat lămurirea dispozitivului hotărârii atacate şi menţinerea dispoziţiilor instanţei de fond cu privire la admiterea excepţiei privind calitatea procesuală pasivă a instituţiei.
Ambele recursuri sunt nefondate.
Astfel, în ceea ce priveşte recursul declarat de Municipiul Bucureşti, se constată că instanţa de apel nu a reţinut că Municipiul Bucureşti este în culpă pentru că nu a soluţionat preferenţial cererea reclamantului, ci că nu a soluţionat notificarea în termenul de 60 de zile prevăzut de art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.
Potrivit art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare potrivit art. 23 unitatea deţinătoare este obligată să se pronunţe, prin decizie sau, după caz, prin dispoziţie motivată, asupra cererii de restituire în natură.
Prin urmare, aşa cum arată în mod corect recurentul, termenul de emitere a deciziei sau dispoziţiei curge de la data depunerii notificării, atunci când aceasta a fost însoţită de acte doveditoare şi nu cuprinde menţiunea că urmează a fi depuse şi alte înscrisuri şi de la data depunerii actelor doveditoare, atunci când notificatorii fac menţiunea că, ulterior, se vor depune şi alte acte doveditoare.
De altfel, normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, aprobate prin HG nr. 250/2007 cuprind prevederi lămuritoare clare, în sensul că „În cazul în care persoana îndreptăţită a depus odată cu notificarea toate actele de care aceasta înţelege să se prevaleze pentru dovedirea cererii de restituire, termenul de 60 de zile curge de la data depunerii notificării. Însă, în cazul în care odată cu notificarea nu s-au depus acte doveditoare, termenul respectiv va curge de la data depunerii acestora".
În cauză, odată cu notificarea înregistrată la registratura Municipiului Bucureşti la data de 31 iulie 2001, reclamantul a transmis mai multe înscrisuri, printre care şi actul de proprietate al autoarei sale şi actele de stare civilă.
În lipsa unei menţiuni în notificarea iniţială, în sensul că s-ar mai depune şi alte acte doveditoare şi în condiţiile în care unitatea notificată nu a solicitat reclamantului şi alte acte doveditoare, în mod corect instanţele au obligat entitatea notificată să emită decizie sau dispoziţie motivată.
Faptul că legea nu instituie o sancţiune pentru nesoluţionarea notificării în termenul prevăzut, nu are semnificaţia că unităţile deţinătoare sunt exonerate de obligaţia de a emite în termen decizie sau dispoziţie motivată şi nu poate lipsi persoana îndreptăţită de a-şi valorifica în instanţă drepturile la care legea o îndreptăţeşte.
O altfel de interpretare ar goli de conţinut dispoziţiile art. 38 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată şi ar fi în contradicţie cu voinţa legiuitorului care, prin modificările aduse Legii nr. 10/2001, a stabilit chiar sancţiuni contravenţionale pentru tergiversarea nejustificată a soluţionării notificării persoanei îndreptăţite.
Cât priveşte critica referitoare la daunele cominatorii, se constată că recurentul analizează elemente străine de cauză, pentru că instanţa de apel nu a acordat daune cominatorii şi nu a făcut aplicarea art. 1073 C. civ., ci a acordat despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de reclamant prin neîndeplinirea de către unitatea notificată a obligaţiei de a răspunde în termenul legal la notificare, făcând aplicarea dispoziţiilor art. 998-999 C. civ.
De aceea, nici trimiterea la dispoziţiile art. 5803 C. proc. civ. nu are legătură cu aspectele analizate de instanţa de apel.
Nici recursul declarat de Prefectul municipiului Bucureşti nu este fondat.
Astfel, motivarea unei hotărâri este contradictorie atunci când există considerente contradictorii, din care să rezulte atât temeinicia cât şi netemeinica cererii de chemare în judecată, ori atunci când există contradicţie între considerente şi dispozitiv.
În cauză, hotărârea instanţei de apel nu este contradictorie şi nu există contradicţie între considerente şi dispozitiv, deoarece întreaga motivare converge spre soluţia respingerii ca nefondat a apelului declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti şi admiterii apelului formulat de reclamant.
Faptul că instanţa a menţionat că cele două apeluri sunt declarate în contradictoriu cu Prefectura municipiului Bucureşti nu reprezintă o contradicţie, din moment ce prefectura nu a fost obligată la nici o prestaţie, fiind menţinută soluţia pronunţată de prima instanţă, de respingere a cererii faţă de această pârâtă pentru lipsa calităţii procesuale pasive. Lămurirea dispozitivului unei hotărâri nu se poate face pe calea recursului, ci în condiţiile art. 399 C. proc. civ. şi, de altfel, recurentul Prefectul municipiului Bucureşti este în eroare, pentru că, aşa cum s-a arătat, instanţa de apel a menţinut dispoziţia instanţei de fond referitoare la lipsa calităţii procesuale pasive a Prefecturii municipiului Bucureşti.
Faţă de cele arătate şi în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., ambele recursuri vor fi respinse ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursurile declarate de Prefectul municipiului Bucureşti şi Municipiul Bucureşti, prin primarul general împotriva deciziei nr. 232A din 5 octombrie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 19 iunie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4132/2008. Civil | ICCJ. Decizia nr. 4126/2008. Civil → |
|---|
