ICCJ. Decizia nr. 4238/2008. Civil
| Comentarii |
|
Prin sentința civilă nr. 958 din 21 noiembrie 2003, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis contestația formulată de reclamantul D.M.D. împotriva dispoziției nr. 369 din 20 decembrie 2002, emisă în baza Legii nr. 10/2001 de pârâtul Ministerul Administrației și Internelor, a anulat dispoziția atacată și a dispus restituirea în natură către reclamant a unei suprafețe de 48.581,27 mp aflat în administrarea pârâtului, individualizat cu trimitere la raportul de expertiză întocmit în cauză.
Sentința a rămas definitivă (decizia nr. 882 din 3 mai 2004 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă) și irevocabilă (decizia nr. 1760 din 16 februarie 2006 a înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală), urmare a respingerii apelului și recursului exercitate de pârât, precum și a cererii de intervenție accesorie formulată în interesul pârâtului, în recurs, de către intervenienții T.A., T.L.I., T.G., T.C., P.E., C.V., B.E., S.C., P.V. și L.V.
împotriva sentinței pronunțată în primă instanță au formulat cerere de revizuire, întemeiată pe dispozițiile art. 322 pct. 5 C. proc. civ., intervenienții T.I.I. și T.A.
Tribunalul București, secția a III-a civilă, prin sentința civilă nr. 653 din 2 mai 2007, a respins cererea de revizuire ca inadmisibilă, hotărârea fiind menținută de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, potrivit deciziei civile nr. 645/A din 15 octombrie 2007.
Pentru a adopta această soluție, instanțele anterioare au reținut incidența excepției inadmisibilității față de dispozițiile art. 54 și art. 56 C. proc. civ., cu motivarea că cel care intervine în interesul unei dintre părți poate face orice act de procedură care nu este potrivnic interesului părții respective și că în prezenta cauză Ministerul Administrației și Internelor nu a promovat această cale de atac.
Critica formulată în apel, în sensul că tribunalul a făcut o interpretare excesivă a dispozițiilor art. 56 C. proc. civ., a fost înlăturată cu argumentarea că textul acoperă și ipoteza căii de atac a revizuirii, odată ce arată în mod expres calea ordinară de atac a apelului și calea extraordinară de atac a recursului, revizuirea fiind o cale extraordinară de atac.
împotriva deciziei instanței de apel au declarat recurs revizuenții T.A. și T.I., criticând-o ca fiind nelegală în raport cu dispozițiile art. 304 pct. 9 și 7 C. proc. civ., pentru următoarele motive:
- Curtea de Apel București a menținut motivarea tribunalului, pronunțând o soluție bazată pe interpretarea nelegală a dispozițiilor art. 56 C. proc. civ. Textul de lege nu se referă la toate căile extraordinare de atac, instanțele dând o interpretare mult prea extensivă, printr-o analogie neavută în vedere de legiuitor, care s-a referit numai la apel și recurs, nu și la celelalte căi extraordinare de atac.
- Instanța nu a avut în vedere că potrivit art. 54 C. proc. civ.: "cel care intervine poate face orice act de procedură care nu este potrivnic interesului părții în folosul căreia intervine", fiind evident că revizuirea este un act de procedură nepotrivnic interesului pârâtului chiar în lipsa promovării acestei căi de atac și de către Ministerul Administrației și Internelor.
- Instanța de apel nu s-a pronunțat pe motivul de apel ce viza faptul că admiterea excepției de inadmisibilitate încalcă și dispozițiile art. 6.1. din Convenția Europeană a Drepturilor Omului privind dreptul la un proces echitabil în sensul garantării accesului liber la justiție.
Recursul este nefondat.
- Intervenientul accesoriu nu pretinde în proces un drept propriu, el rezumându-se să susțină pretențiile uneia din părțile inițiale, astfel încât cererea sa este o simplă cerere în apărare.
- Prin natura și efectele acestei intervenții, titularul ei este dependent procesual de partea pentru care a intervenit, având drepturi și obligații procesuale circumscrise acestei situații de dependență. Aceste caracteristici rezultă explicit din prevederile art. 49 alin. (3) C. proc. civ. și ale art. 54 C. proc. civ.
Respectiv, cererea de intervenție "este în interesul uneia dintre părți când specifică numai apărarea acesteia", iar "cel care intervine poate face orice act de procedură care nu este potrivnic interesului părții în folosul căreia intervine".
Textele de lege citate consacră principiul limitării activității procesuale a intervenientului care sprijină poziția procesuală a părților principale.
Potrivit art. 56 C. proc. civ. "Apelul sau recursul făcut de cel care intervine în interesul uneia dintre părți se socotește neavenit, dacă partea pentru care a intervenit nu a făcut ea însăși apel sau recurs".
Chiar dacă legiuitorul, în cuprinsul art. 56, a făcut trimitere expresă doar la apel sau recurs, textul trebuie interpretat în sensul că intervenientul accesoriu va putea exercita oricare dintre căile de atac numai dacă partea pentru care a intervenit a exercitat-o ea însăși.
Concluzia este logică și decurge din principiul limitării activității procesuale a intervenientului, astfel cum este prevăzut în art. 49 alin. (3) și astfel cum este prevăzut în art. 49 alin. (3) și în art. 54 C. proc. civ., neputând fi concepută o continuare a activității procesuale în instanțele de control judiciar, fără ca partea principală să-și fi manifestat în mod expres voința prin declararea respectivei căi de atac.
Actul de procedură îndeplinit de intervenientul accesoriu nu poate fi potrivnic interesului părții în folosul căreia s-a intervenit.
Interesul părții se analizează în raport cu fiecare etapă procesuală.
în condițiile în care partea principală nu înțelege să declanșeze o cale de atac, fie că este vorba despre apel sau despre căile extraordinare de atac, pasivitatea acesteia are și semnificația lipsei interesului concret și actual de a solicita modificarea, desființarea sau anularea hotărârii judecătorești pronunțate în defavoarea sa, ca expresie a achiesării implicite la hotărâre.
O interpretare contrară ar conduce la situația paradoxală ca urmare a exercitării unei căi de atac exclusiv de către intervenientul accesoriu, să se ajungă la modificarea hotărârii în pofida voinței părții în favoarea căreia a fost formulată cererea de intervenție și ca intervenientul accesoriu să se judece în contradictoriu cu această parte, care ar dobândi în proces calitate de intimat.
în sensul celor prezentate, este de remarcat că în prezenta cauză, atât în fazele procesuale anterioare cât și în recurs, Ministerul Administrației și Internelor a depus întâmpinare, solicitând respingerea ca inadmisibilă a cererii de revizuire formulată de intervenienții accesorii, respectiv respingerea apelului și recursului exercitate împotriva sentinței instanței investită cu soluționarea cererii de revizuire.
- Omisiunea analizării de către instanța de apel a criticii privind limitarea accesului la justiție prin admiterea excepției inadmisibilității cererii de revizuire, nu poate conduce la adoptarea soluției preconizate de recurenți, incidența excepției dedusă din art. 56 C. proc. civ., fiind corect reținută în cauză.
Instanța de control judiciar va suplini parțial motivarea deciziei recurate, constatând că și această critică este neîntemeiată.
Liberul acces la justiție nu poate avea loc decât în cadrul procesual stabilit de legiuitor, cu respectarea regulilor de desfășurare a procesului în fața instanțelor judecătorești, astfel cum rezultă din dispozițiile constituționale ale art. 125 alin. (3): "Competența și procedura de judecată sunt stabilite de lege".
în ceea ce privește susținerea potrivit căreia s-ar fi încălcat prevederile art. 6 pct. 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, în jurisprudența sa Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că acest drept nu implică existența mai multor grade de jurisdicție decât cele prevăzute în legislația națională și că dreptul nu este absolut, Convenția lăsând la dispoziția fiecărui stat reglementarea exercitării căilor de atac.
în raport cu particularitatea cauzei deduse judecății, respectiv exercitarea unei căi extraordinare de atac de către intervenienții accesorii, este de remarcat și inaplicabilitatea art. 6 din Convenție.
Domeniul de aplicație a textului analizat cuprinde, în materie civilă, contestațiile privitoare la drepturile și obligațiile cu caracter civil ale unei persoane fizice sau juridice.
Cum intervenientul accesoriu nu pretinde în proces un drept propriu de natură civilă al cărui titular este, prima cerință impusă de art. 6 parag. 1 din Convenție nu este îndeplinită.
Pentru considerentele prezentate, în baza dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul a fost respins ca nefondat.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4237/2008. Civil | ICCJ. Decizia nr. 4270/2008. Civil → |
|---|
