ICCJ. Decizia nr. 4092/2008. Civil
| Comentarii |
|
Prin cererea înregistrată la data de 18 iulie 2006, reclamantul O.H. a chemat în judecată pe pârâții Primăria Municipiului București și Municipiul București prin Primarul General, solicitând obligarea acestora să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie cota de 1 din imobilul situat în București, compus din 3 camere și dependințe, în suprafață utilă de 71,35 mp.
în motivarea cererii, reclamantul a arătat că este proprietarul imobilului solicitat, conform contractului de construire nr. 17/6 din 27 ianuarie 1978, a adeverinței de punere în posesie nr. 17 din 12 octombrie 1981 și a titlului de proprietate nr. 397/I din 13 septembrie 1983.
A învederat că bunul a fost dobândit în timpul căsătoriei cu O.E.S. și că, urmare a plecării sale în străinătate, locuința a fost confiscată în mod abuziv în temeiul sentinței penale nr. 711/1987 pronunțată de Tribunalul Militar București, care nu poate constitui titlu valabil, fiind în contradicție cu Constituția României din anul 1948 și cu Declarația Universală a Drepturilor Omului din 10 decembrie 1948 și Codul civil român.
A mai arătat că cealaltă jumătate a bunului a rămas în posesia soției sale, care a continuat să locuiască în imobil în baza unui contract de închiriere.
Reclamantul a considerat că situația învederată se încadrează în ipoteza textului art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 10/2001, motiv pentru care, la data de 2 august 2001 a notificat pârâta, solicitând restituirea în natură a bunului de care a fost deposedat, fără a primi vreun răspuns până la data sesizării instanței.
în drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001 modificată prin Legea nr. 247/2005.
Prin sentința civilă nr. 316 din 2 martie 2007, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins excepția inadmisibilității acțiunii, invocată de pârâtă și, în fond, a admis acțiunea reclamantului.
A fost obligat pârâtul Municipiul București prin Primarul General să lase reclamantului în deplină proprietate și posesie cota de 1 din apartamentul nr. 30.
Tribunalul a reținut, în esență că accesul reclamantului la justiție nu poate fi paralizat prin atitudinea de rea credință manifestată de pârât care, și după trecerea unei perioade de peste 2 ani de la pronunțarea unei hotărâri judecătorești împotriva sa, nu a soluționat notificarea reclamantului prin care acesta solicită restituirea cotei părți din imobilul ce i-a fost preluat de stat.
Constatând că titlul de care se prevalează pârâtul este contrar Constituției României din anul 1948 și art. 480,art. 481 C. civ., ca și a art. 17 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, s-a reținut ca abuzivă preluarea bunului în temeiul Decretului nr. 223/1974.
Ca urmare, în considerarea art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 și în temeiul art. 480 C. civ., acțiunea reclamantului a fost admisă.
Dispozițiile acestei hotărâri judecătorești au fost confirmate prin decizia civilă nr. 275 A din 9 noiembrie 2007 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, instanța care a respins ca nefondat apelul declarat de pârât.
S-a reținut că primirea acțiunii de restituire în natură a bunului direct la instanță, este consecința conduitei culpabile, chiar abuzive a pârâtului, care atât în pofida obligației ce-i revenea în conformitate cu prevederile art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, cât și a celei expres stabilite în sarcina sa printr-o hotărâre judecătorească, a rămas în pasivitate până în prezent, neemițând decizia/dispoziția motivată pe care era obligat să o pronunțe.
O astfel de conduită a fost apreciată ca un refuz de restituire în natură a bunului, act de dispoziție nefavorabil persoanei îndreptățite, situație față de care trebuie să i se recunoască acesteia dreptul de a i se analiza în justiție temeinicia cererii prin care a fost declanșată procedura specială reglementată prin Legea nr. 10/2001.
Instanța de apel a reținut că în raport de natura juridică a acțiunii reclamantului, astfel cum a fost reținută mai sus, valoarea imobilului nu constituie un aspect relevant pentru determinarea instanței competente material să judece cauza, în speță fiind incidente prevederile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 care stabilesc competența soluționării unor atari pricini în favoarea tribunalului, fără a face vreo distincție cu referire la valoarea bunului.
împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâtul Municipiul București prin Primarul General, criticând-o pentru nelegalitate, critici ce au fost încadrate în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ..
în dezvoltarea acestui motiv de recurs, pârâtul a susținut că instanțele au interpretat greșit dispozițiile Legii nr. 10/2001, care au fost raportate la dispozițiile art. 480 C. civ., sens în care ar fi trebuit să lămurească cadrul procesual prin determinarea exactă a temeiului juridic al cererii dedusă judecății.
în cazul în care s-ar fi reținut că cererea introductivă se constituie într-o acțiune de drept comun, ar fi trebuit să se constate că aceasta a fost soluționată de o instanță necompetentă material, valoarea obiectului bunului situându-se sub plafonul valoric de 5 miliarde lei prevăzut de art. 2 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.
în situația aprecierii cererii ca fiind supusă jurisdicției Legii nr. 10/2001, au susținut că, în conformitate cu dispozițiile art. 22 din acest act normativ, unitatea deținătoare este instituția abilitată să se pronunțe asupra acesteia și nu instanțele judecătorești.
Doar dispoziția emisă de unitatea deținătoare poate fi cenzurată de către instanța de judecată în condițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, caz în care, în speță, instanța ar fi putut doar să oblige pârâtul să emită actul administrativ menționat și nu să soluționeze notificarea în sensul dorit de parte.
Au solicitat admiterea recursului, casarea hotărârilor judecătorești atacate și respingerea acțiunii introductive ca neîntemeiată.
Recursul nu este fondat.
Potrivit art. 129 alin. (6) C. proc. civ. "în toate cazurile, judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecății", principiu de drept procesual, care în speță a fost respectat pe deplin de instanțele investite cu soluționarea acțiunii reclamantului și care a fost întemeiată, expresis verbis, pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 247/2005 și a urmărit restituirea bunului în natură.
Determinant în calificarea cererii deduse în justiție nu este titulatura atribuită de parte acesteia, ci obiectul și scopul pretențiilor, conținut al acesteia și care în speță că constituie în aproprierea bunului litigios, preluat în mod abuziv de stat și refuzat a fi restituit de pârâtă pe calea aleasă de reclamant prin declanșarea procedurii reglementate de Legea nr. 10/2001, aspect corect dezlegat de cele două instanțe.
Reținând incidența actului normativ special de reparație, temeinic s-a conchis în sensul irelevanței criteriului valoric în determinarea competenței materiale de soluționare a pricinii, care potrivit art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, revine fără distincția relevată în recurs, tribunalului.
Sunt de asemenea nefondate și criticile privind substituirea instanțelor judecătorești în atribuțiile unității administrative, aspect legal soluționat de instanțe.
în adevăr, potrivit art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, republicată "imobilele - terenuri și construcții - preluate în mod abuziv, indiferent de destinație, care sunt deținute la data intrării în vigoare a acestei legi de o regie autonomă sau de orice altă persoană juridică de drept public, vor fi restituite persoanei îndreptățite, în natură, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată a organelor de conducere ale unității deținătoare".
în legătură cu ducerea la îndeplinire a acestei dispoziții, prin art. 22 alin. (19 din aceeași lege se prevede că "persoana îndreptățită va notifica... persoana juridică deținătoare, solicitând restituirea în natură a imobilului", iar prin dispozițiile art. 26 alin. (3) din legea menționată s-a precizat că "decizia sau, după caz, dispoziția motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură poate fi atacată, de persoana care se pretinde îndreptățită la secția civilă a tribunalului...".
Or, din moment ce s-a reglementat controlul de legalitate a actului administrativ menționat la instanțele judecătorești, în virtutea principiului plenitudinii de jurisdicție, este evident că instanța poare să dispună ea însăși, în cadrul acestui control, restituirea în natură a imobilului ce face obiectul litigiului.
în același timp și pentru considerente de identitate de rațiune, în cazul când unitatea deținătoare sau entitatea investită cu soluționarea notificării nu respectă obligația instituită prin art. 25 și art. 26 din Legea nr. 10/2001, cazul în speță, de a se pronunța asupra cererii de restituire în natură, obligație dispusă și printr-o hotărâre judecătorească definitivă nesocotită de pârâtă, se impune, de asemenea, ca instanța investită să evoce fondul și să constate temeinicia sau nu a cererii de restituire în natură, cu judecata căreia a fost sesizată.
într-un astfel de caz, lipsa răspunsului entității investite cu soluționarea notificării echivalează cu refuzul restituirii imobilului, refuz ce nu poate rămâne necenzurat, pentru că nici o dispoziție legală nu limitează dreptul celui care se consideră neîndreptățit de a se adresa instanței, ci dimpotrivă, drept consfințit și prin art. 21 alin. (2) din Constituția României care prevede că nicio lege nu poate îngrădi exercitarea dreptului oricărei persoane de a se adresa justiției pentru apărare intereselor sale legitime.
Față de cele ce preced, în temeiul art. 312 C. proc. civ. recursul dedus judecății a fost respins ca nefondat.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4544/2008. Civil | ICCJ. Decizia nr. 3868/2008. Civil → |
|---|
