ICCJ. Decizia nr. 5014/2008. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5014
Dosar nr. 1852/118/200.
Şedinţa publică din 17 septembrie 2008
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
La data de 20 februarie 2006, reclamanta C.D. a înregistrat pe rolul Tribunalului Constanţa contestaţia promovată împotriva dispoziţiei nr. 3935 din 29 noiembrie 2005, emisă de Primarul Municipiului Constanţa în temeiul Legii nr. 10/2001, solicitând anularea parţială a dispoziţiei şi restituirea integrală în natură a terenului în suprafaţă de 165,63 mp, situat în Constanţa, preluat de stat în baza Decretului nr. 52/1986.
La termenul din 20 iunie 2006, instanţa a respins excepţia tardivităţii formulării contestaţiei, reţinând că, deşi dispoziţia a fost comunicată reclamantei la 15 decembrie 2005 iar contestaţia a fost adresată tribunalului la 20 februarie 2006, reclamanta a adresat emitentului dispoziţiei o cerere similară la 19 decembrie 2005, „cu respectarea prevederilor art. 24 alin. (31) din Legea nr. 10/2001". Se menţionează în încheierea de şedinţă că cererea adresată unei instituţii necompetente duce la păstrarea dreptului de către reclamantă.
Prin sentinţa civilă nr. 1042 din 29 mai 2007, Tribunalul Constanţa, secţia civilă, a respins contestaţia ca neîntemeiată, cu motivarea că pârâtul a restituit doar suprafaţa pe care o deţinea şi care putea fi restituită, deoarece o suprafaţă de 4,95 mp constituie o parte a străzii C. iar 11,63 mp nu se află în posesia Municipiului Constanţa.
Curtea de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale, prin Decizia civilă nr. 338/C din 31 octombrie 2007, a admis apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei, pe care a schimbat-o în parte, în sensul admiterii contestaţiei, anulării parţiale a dispoziţiei atacate şi restituirii în natură către reclamantă a terenului în suprafaţă de 160,93 mp.
Au fost menţinute dispoziţiile sentinţei privind respingerea cererii de restituire în natură a suprafeţei de 4,95 mp teren.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a reţinut, în esenţă, urmare a evaluării probatoriului administrat, că din terenul în suprafaţă totală de 165,80 mp doar 4,95 mp sunt afectaţi de o amenajare de utilitate publică, în sensul art. 10 din Legea nr. 10/2001, diferenţa de 10,50 mp fiind ocupată fără titlu de proprietarul unui imobil învecinat, neaflându-se în nici una din situaţiile prevăzute de art. 11 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 10/2001.
Împotriva deciziei instanţei de apel a declarat recurs Primarul Municipiului Constanţa, reiterând excepţia tardivităţii formulării contestaţiei.
Reclamantul arată că această excepţie a fost greşit respinsă în primă instanţă, prin încheierea interlocutorie din 20 iunie 2007, însă nu a promovat apel (fiind lipsit de interes) cât timp, prin hotărârea pronunţată pe fond, cererea reclamantei a fost respinsă.
Se susţine că în fapt contestaţia a fost depusă la instanţă cu depăşirea termenului prevăzut de art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, situaţie în care aceasta este tardivă, neinteresând dacă anterior s-a depus o contestaţie şi la Primăria Municipiului Constanţa, deoarece conform art. 26 alin. (3) din lege se dispune în mod expres asupra faptului că cererea trebuie promovată în termen de 30 de zile de la comunicare la secţia civilă a Tribunalului.
Criticile invocate de recurent, încadrabile în cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., nu sunt fondate.
Procedura reglementată de Legea nr. 10/2001 cuprinde faza administrativă şi pe cea judiciară, în cadrul acesteia din urmă realizându-se controlul judecătoresc.
Controlul judecătoresc se defineşte ca fiind dreptul şi obligarea instanţelor de a verifica, în cazurile, în condiţiile şi cu procedura stabilite de lege, legalitatea şi temeinicia unor acte, cu sau fără caracter jurisdicţional, care emană de la organe ce nu fac parte din sistemul judiciar, fie că sunt sau nu organe cu activitate jurisdicţională.
Controlul judecătoresc al actelor ce emană de la organe ce nu fac parte din sistemul judiciar se realizează, de regulă, de către judecătorii, urmare a exercitării căilor de atac specifice, plângere sau contestaţie.
Prin derogare de la art. 1 C. proc. civ., Legea nr. 10/2001 prevede în art. 26 alin. (3) competenţa secţiei civile a tribunalului în a cărui circumscripţie se află sediul unităţii deţinătoare pentru exercitarea controlului judecătoresc asupra dispoziţiilor de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură.
În acest cadru procesual, demersul judiciar al persoanei îndreptăţite reprezintă o veritabilă cale de atac, nedenumită anume de lege dar intitulată în mod uzual în practica judecătorească „contestaţie".
Legea specială prevede termenul în care se exercită calea de atac şi instanţa căreia i se adresează, fără să stabilească sancţiuni specifice pentru cazul nerespectării cerinţelor de investire a instanţei, situaţie în care dispoziţiile din legea specială se completează cu cele din Codul de procedură civilă, în privinţa termenului sancţiunea fiind cea a decăderii, conform art. 103 alin. (1) C. proc. civ. Potrivit art. 103 alin. (1) C. proc. civ. „neexercitarea oricărei căi de atac (…) în termenul legal atrage decăderea (…)", impunând aplicarea sancţiunii decăderii (tardivităţii) numai în situaţia nerespectării termenului stabilit de lege nu şi în aceea a nerespectării altor condiţii de sesizare a instanţei competente.
În prezenta cauză, reclamanta a exercitat calea de atac în termenul de 30 de zile prevăzut de art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, formulând contestaţie la data de 19 decembrie 2005 (dispoziţia i-a fost comunicată la 15 decembrie 2005), fapt confirmat de recurent, pe care a depus-o iniţial la sediul emitentului actului atacat.
În aceste condiţii, dreptul de a ataca dispoziţia a fost exercitat în termen, neputând opera sancţiunea tardivităţii preconizată de recurent, întrucât, în caz contrar, s-ar ajunge inadmisibil din punct de vedere procedural la o aplicare extensivă a prevederilor art. 103 alin. (1) C. proc. civ.
Pentru ipoteza depunerii în termen a contestaţiei la un alt organ (emitentul actului, care nu face parte din sistemul judiciar) decât instanţa competentă, nici legea specială şi nici dispoziţiile Codului de procedură civilă nu prevăd sancţiunea nulităţii actului de procedură astfel îndeplinit.
Sancţiunea nulităţii pentru neîndeplinirea cerinţei depunerii cererii de declarare a căii de atac la o anumită instanţă, expres menţionată de lege este prevăzută cu referire la calea de atac a apelului [art. 288 alin. (2) C. proc. civ.] şi la cea a recursului (art. 302 C. proc. civ.), neputând fi extinsă prin analogie la alte căi de atac.
De altfel, art. 302 C. proc. civ. a fost declarat neconstituţional în partea care prevede „sub sancţiunea nulităţii" (Decizia nr. 734 din 24 iunie 2008), instanţa constituţională statuând că „aplicarea principiilor constituţionale privind accesul liber la justiţie şi folosirea căilor de atac impune ca toate cererile greşit îndreptate să fie transmise jurisdicţiei competente să le soluţioneze".
Pentru considerentele prezentate, în baza dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Primarul municipiului Constanţa împotriva deciziei nr. 338/C din 31 octombrie 2007 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 septembrie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5022/2008. Civil | ICCJ. Decizia nr. 4984/2008. Civil → |
|---|
