ICCJ. Decizia nr. 5018/2008. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5018
Dosar nr. 2289/116/2008
Şedinţa publică din 17 septembrie 2008
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 19 iulie 2007 pe rolul Tribunalului Călăraşi, reclamanta Direcţia Generală de Paşapoarte a solicitat respingerea dreptului pârâtei M.A. la liberă circulaţie în Spania, pentru o perioadă de cel mult 3 ani, cu motivarea că pârâta a fost returnată din Spania la data de 2 martie 2006, în baza Acordului de readmisie încheiat de România cu această ţară, acord ratificat prin Legea nr. 45/1997.
Tribunalul Călăraşi, prin sentinţa civilă nr. 2001 din 29 august 2007, a respins cererea de chemare în judecată.
Sentinţa a rămas definitivă prin respingerea ca nefondat a apelului declarat de reclamantă, potrivit deciziei civile nr. 758/A din 28 noiembrie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Pentru a adopta această soluţie, instanţele anterioare au reţinut că trebuie să aprecieze necesitatea restrângerii dreptului la liberă circulaţie prin raportare la normele comunitare în materie, respectiv Tratatul CE şi Directiva 2004/38/CE, din perspectiva cărora dreptul la liberă circulaţie a cetăţenilor români pe teritoriul statelor membre ale Uniunii Europene nu pot fi restrânse decât în situaţii de excepţie (motive de ordine publică, siguranţă naţională sau sănătate publică).
S-a constatat că norma internă, art. 38 lit. a) din Directiva 2004/38/CE prevede o categorie mai largă de situaţii posibile de restrângere a dreptului la liberă circulaţie, împrejurare faţă de care aplicabilă este cea comunitară şi că, în speţă, simpla nerespectare de către pârâtă a condiţiilor prevăzute de legea specială, referitoare la dreptul de şedere pe teritoriul său, nu poate fi încadrată în sfera noţiunilor de ordine, siguranţă sau sănătate publică, pentru a se putea admite acţiunea.
Împotriva deciziei instanţei de apel a declarat recurs apelanta reclamantă Direcţia Generală de Paşapoarte, criticând-o ca fiind nelegală, cu motivarea că măsura returnării pârâtei, dispusă de autorităţile spaniole pentru şedere ilegală, nu poate fi cenzurată de autorităţile române, impunându-se aplicarea art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005, care se circumscriu situaţiilor prevăzute în art. 53 din Constituţie (apărarea securităţii naţionale şi a ordinii publice), precum şi documentelor internaţionale în domeniul protecţiei drepturilor omului la care România este parte, sens în care s-a pronunţat şi Curtea Constituţională prin Decizia nr. 855 din 28 noiembrie 2006.
Se mai susţine că prin anexa VII alin. (9) din Legea nr. 157/2005 s-a suspendat pe o perioadă de 2 ani de la data aderării României la Uniunea Europeană aplicabilitatea Directivei nr. 2004/38/CE în privinţa lucrătorilor, cu excepţia menţionată la alin. (2) al anexei VII, ce vizează situaţia persoanelor care muncesc legal într-un stat membru al Uniunii Europene.
Recursul este nefondat, în cauză nefiind incident cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
La data pronunţării sentinţei tribunalului şi a deciziei recurate, România devenise membră a Uniunii Europene, cu statut de partener egal în drepturi şi obligaţii, cetăţenii români devenind conform art. 17 din Tratatul de instituire a Comunităţii Europene cetăţeni ai Uniunii Europene şi beneficiari ai dreptului de liberă circulaţie în aceleaşi condiţii ca toţi ceilalţi cetăţeni ai Uniunii Europene, aplicându-li-se sistemul de norme şi reguli comunitare, în speţă prezentând relevanţă normele comunitare ce consacră principiul fundamental al liberei circulaţii a persoanelor.
Dacă normele comunitare instituie o reglementare mai favorabilă, trebuie să fie aplicată cu prioritate.
Reglementarea mai favorabilă o constituie Directiva 2004/38/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind dreptul la liberă circulaţie şi şedere pe teritoriul statelor membre pentru cetăţenii Uniunii Europene şi membrilor familiilor acestora.
Conform art. 20 alin. (2) din Constituţia României: „Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privind drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile".
Deşi, de principiu, directivele comunitare ar trebui transpuse în dreptul intern al fiecărui stat membru, Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene a consacrat în jurisprudenţa sa superioritatea şi efectul direct al regulilor comunitare ca „făcând parte integrantă, cu rang de prioritate, din ordinea publică aplicabilă pe teritoriul statelor membre", prevăzând că trebuie să fie aplicate încă de la intrarea lor în vigoare", în pofida unei eventuale preexistenţe a unei legi naţionale incompatibile şi pe toată durata aflării lor în vigoare, în pofida adoptării ulterioare a unei legi incompatibile" (cauza Simmenthal – Hotărârea din 9 martie 1978).
Articolul 10 din Tratatul de instituire a Comunităţii Europene, care prevede obligaţia de cooperare loială între statele membre, impune inclusiv instanţelor judecătoreşti române respectarea principiilor şi soluţiilor consacrate de jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene.
În alte cauze (cauza Van Grend en Loos; cauza Becker), Curtea Europeană de Justiţie a statuat că dispoziţiile unei directive sunt direct aplicabile, în absenţa unor măsuri de transpunere în dreptul intern, dacă sunt necondiţionate şi suficient de precise pentru a permite instanţelor judecătoreşti să le aplice aşa cum sunt formulate.
Examinând prevederile Legii nr. 248/2005 şi dispoziţiile Directivei nr. 2004/38/CE, Înalta Curte constată că între normele interne şi cele comunitare există neconcordanţe, cele comunitare fiind mai favorabile şi suficient de precise pentru a fi direct aplicate. Astfel, din perspectiva art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005, pentru a dispune restrângerea dreptului cetăţeanului român chemat în judecată la liberă circulaţie în străinătate (inclusiv pe teritoriul statelor membre ale Uniunii Europene), este suficient ca acesta să fi fost returnat din statul cu privire la teritoriul căruia se solicită a fi adoptată măsura, în baza unui acord de readmisie încheiat între România şi acel stat, independent de motivul pentru care a fost returnat.
Spre deosebire de norma internă, art. 27 din Directiva 2004/38/CE stabileşte expres şi limitativ doar trei cazuri în care autorităţile statelor membre ar putea restrânge libertatea de circulaţie a cetăţenilor Uniunii, respectiv afectarea ordinii publice, siguranţei publice sau sănătăţii publice.
În consecinţă, norma comunitară este mai favorabilă, cea internă fiind parţial neconcordantă, în condiţiile în care permite îngrădirea dreptului fundamental analizat şi în alte cazuri decât cele care vizează ordinea, siguranţa sau sănătatea publică.
În prezenta cauză, conform talonului de returnare întocmit în punctul de trecere a frontierei, anexat cererii de chemare în judecată, pârâta a fost returnată din Spania pe motiv de „şedere ilegală", motiv care nu se încadrează în cele limitativ prevăzute de Directiva 2004/38/CE.
Referirea recurentei la anexa VII din Legea nr. 157/2005, este irelevantă în cauză, nesusţinându-se prin cererea introductivă şi în căile de atac alt motiv de returnare decât „şederea ilegală".
Pe de altă parte, eventualele restricţii sau limitări ale accesului cetăţenilor români pe piaţa muncii în alte state ale Uniunii Europene în perioada de tranziţie invocată nu justifică interzicerea totală pe o perioadă determinată a dreptului de liberă circulaţie şi de şedere pe teritoriul altui stat membru, drept ce poate fi exercitat şi înalt scop decât cel al desfăşurării unei activităţi economice.
Pentru considerentele prezentate, în baza dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de reclamanta Direcţia Generală de Paşapoarte din Ministerul Internelor şi Reformei Administrative împotriva deciziei nr. 758/A din 28 noiembrie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 septembrie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 439/2008. Civil | ICCJ. Decizia nr. 12/2008. Civil → |
|---|
