ICCJ. Decizia nr. 5016/2008. Civil
| Comentarii |
|
Constată că prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, reclamantul P.I. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Primăria municipiului București, pronunțarea unei sentințe prin care să se dispună restituirea în natură a imobilului situat în București.
în cauză a formulat cerere de intervenție în interesul pârâților Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice Primăria municipiului București și Ș.M., invocând excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului și excepția lipsei calității procesuale pasive a Municipiului București pe aspectul revendicării de la acesta a apartamentului nr. 1 din imobilul în litigiu.
Prin sentința civilă nr. 954 din 29 iunie 2007, tribunalul a respins ca neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Primăria municipiului București prin Primar General în ceea ce privește restituirea în natură a apartamentului nr. 1 din imobilul în litigiu; a admis în parte acțiunea, astfel cum a fost precizată și a obligat pârâtul să restituie în natură reclamantului, imobilul situat în București, compus din construcție și teren aferent, cu excepția apartamentului nr. 1, ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. 4160/2672 din 17 aprilie 1997 încheiat între Primăria municipiului București prin SC H.N. SA și Ș.M. A fost respinsă acțiunea formulată împotriva Primăriei municipiului București privind apartamentul nr. 1 situat în București, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă și a fost admisă cererea de intervenție formulată de intervenienta Ș.M., în favoarea pârâtului.
Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că reclamantul are calitatea de persoană îndreptățită, ca succesor de pe urma fostului proprietar al imobilului (aspect dezlegat de altfel, prin decizii definitive și irevocabile anterioare).
Cu privire la excepția lipsei calității procesuale pasive a Primăriei municipiului București, tribunalul a apreciat că aceasta este întemeiată, în raport de cererea de restituire a apartamentului nr. 1 din imobilul situat în București, întrucât pârâta nu mai are calitate de unitate deținătoare în privința apartamentului nr. 1 situat la parterul acestui imobil, apartament care a fost vândut în baza Legii nr. 112/1995, prin SC H.N. SA, intervenientei Ș.M. prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 4160/26721/1997, iar valabilitatea acestui contract a fost deja cercetată de instanțele judecătorești, fiind respinsă cererea reclamantului de constatare a nulității contractului.
împotriva sentinței, a declarat apel Municipiul București prin Primarul General, susținând că tribunalul se putea pronunța numai în condițiile art. 21-23 din Legea nr. 10/2001, în sensul de a obliga la emiterea dispoziției ca urmare a notificării transmise și nu de a soluționa notificarea în sensul pretins de parte.
Procedând conform soluției adoptate, instanța s-a subrogat într-un drept pe care legiuitorul l-a stabilit în sarcina unității deținătoare.
în plus, reclamantul nu și-a completat dosarul administrativ, astfel încât neemiterea deciziei în termenul de 60 de zile reglementat de art. 25 din Legea nr. 10/2001 nu este imputabilă apelantului. Aceasta, cu atât mai mult cu cât termenul respectiv este unul de recomandare.
Apelul a fost respins ca nefondat prin decizia nr. 783 din 27 noiembrie 2007 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.
în considerentele deciziei s-a reținut că prima instanță a procedat în mod corect la identificarea imobilului și la restituirea acestuia către reclamant.
Criticile vizând imposibilitatea instanței de a se pronunța asupra fondului cererii, ca și cele referitoare la natura termenului de soluționare a notificării au fost apreciate ca nefondate.
Aceasta, întrucât obligația Municipiului București de a emite dispoziție față de notificarea adresată este o obligație legală, și chiar dacă nu se instituie o sancțiune pentru depășirea termenului de 60 de zile, lipsa depunerii actelor justificative a dreptului de proprietate și a calității de persoană îndreptățită la restituirea imobilului nu justifică refuzul unității deținătoare de a răspunde la notificarea adresată în temeiul Legii nr. 10/2001.
De asemenea, în mod greșit Municipiul București a susținut că nu a putut emite decizia în lipsa actelor justificative a calității de persoane îndreptățite la restituire și a dreptului de proprietate, obligația sa fiind aceea ca, după trecerea termenului legal, în condițiile în care actele necesare nu au fost depuse la dosar, să aducă la cunoștința părții înscrisurile pe care trebuie să le depună sau, în lipsa acestora să se pronunțe în consecință asupra notificării formulate de reclamantă.
Chiar și în lipsa actelor doveditoare, atunci când petiționarul nu înțelege să le depună, unitatea deținătoare are obligația să soluționeze notificarea, deoarece persoana îndreptățită are posibilitatea de a formula contestație în instanță cu privire la temeinicia și legalitatea deciziei emise în aceste condiții, fază procesuală în care pot solicita alte probe.
Aceasta cu atât mai mult cu cât, potrivit art. 23 din actuala reglementare a Legii nr. 10/2001, actele doveditoare ale dreptului de proprietate ori, după caz, ale calității de asociat sau acționar al persoanei juridice, precum și, în cazul moștenitorilor, cele care atestă această calitate și, după caz, înscrisurile care descriu construcția demolată și orice alte înscrisuri necesare evaluării pretențiilor de restituire decurgând din prezenta lege, pot fi depuse la dosar până la data soluționării notificării, adică până la soluționarea irevocabilă a acestei cereri, ceea ce presupune și exercitarea căii de atac.
Sub aspectul criticii referitoare la subrogarea instanței de judecată într-un drept care a fost dat de legiuitor unității deținătoare, prin pronunțarea directă pe fondul notificării, în lipsa răspunsului dat acesteia de către unitatea deținătoare, Curtea a considerat că acțiunea în revendicare introdusă direct la instanță este admisibilă, întrucât aceasta are plenitudine de competență, în aplicarea principiului liberului acces la justiție.
Deși reclamanții au urmat procedura prealabilă a Legii nr. 10/2001, unitatea deținătoare nu a dat un răspuns notificării ce i-a fost adresată nici după cinci ani, ceea ce este de natură a prejudicia drepturile reclamantului.
împotriva acestei decizii a declarat recurs Municipiul București prin Primarul General, care a formulat critici sub următoarele aspecte:
- Instanța a apreciat greșit asupra împlinirii termenului de 60 de zile pentru soluționarea notificării, având în vedere că momentul de la care începe să curgă acesta poate avea două date de referință, respectiv: depunerea notificării sau depunerea actelor doveditoare.
De asemenea, potrivit Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, este necesară o precizare a persoanei îndreptățite la restituire în sensul că nu mai deține alte probe, precizare care nu a fost anexată notificării.
- Față de dispozițiile Legii nr. 10/2001, instanța trebuia să constate caracterul inadmisibil al demersului judiciar, întrucât potrivit actului normativ menționat recuperarea imobilelor preluate abuziv de către stat se face doar prin urmarea și epuizarea procedurii administrative reglementate de acesta. Ca atare, competența de restituire în natură sau prin echivalent revine Primarului General al Municipiului București.
în drept, au fost invocate dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Intimații nu au formulat întâmpinare în condițiile art. 308 alin. (2) C. proc. civ.
Recursul este nefondat.
Susținerea recurentului potrivit căreia termenul de 60 zile reglementat de art. 25 din Legea nr. 10/2001 pentru soluționarea notificării nu ar fi fost împlinit deoarece a lipsit declarația reclamantului în sensul că nu mai are alte acte doveditoare de depus, nu poate fi primită.
Astfel cum în mod corect a apreciat instanța de apel, nedepunerea unei asemenea precizări de către persoana care se consideră îndreptățită la restituire, nu poate fi sancționată cu nesoluționarea notificării.
Unitatea deținătoare sau entitatea învestită că notificarea transmisă în condițiile Legii nr. 10/2001 au obligația, impusă de norma legală, de a-i da rezolvare, soluția putând fi ulterior supusă cenzurii jurisdicționale.
în condițiile în care transmiterea notificării a avut loc în august 2001 (notificarea nr. 1809 din 8 august 2001), susținerea pe care o face în instanță recurentul-pârât, la aproximativ 7 ani după inițierea demersului de către parte, reprezintă de fapt, o invocare a propriei culpe în nerespectarea unei dispoziții legale.
Lăsând în nelucrare notificarea un termen atât de îndelungat, recurentul-pârât a făcut dovada unei atitudini culpabile, ce-l situează în sfera ilicitului civil.
- Critica vizând caracterul inadmisibil al acțiunii în instanță are de asemenea, caracter nefondat.
Deși este adevărat că Legea nr. 10/2001 instituie o anume procedură prealabilă, obligatoriu de urmat înainte de sesizarea instanței, în același timp este eronată susținerea recurentului conform căreia reclamantul nu s-ar fi supus acestor prescripții legale.
împrejurarea că procedura prealabilă nu a fost finalizată prin emiterea dispoziției de către entitatea învestită cu soluționarea notificării, nu este imputabilă persoanei îndreptățite și nu-i închide acesteia accesul la justiție.
Altminteri, așa cum corect s-a reținut și în considerentele deciziei atacate, dreptul la un proces echitabil ar fi nesocotit, prin obstacularea, sine die, a accesului la justiție (dacă partea ar fi pusă în situația să aștepte, nelimitat în timp, rezolvarea notificării pentru ca ulterior să se adreseze instanței).
Tot astfel, este nefundamentată legal susținerea recurentului potrivit căreia competența exclusivă asupra restituirii, în natură sau prin echivalent, a imobilelor, ar avea unitatea/entitatea învestită cu soluționarea notificării, excedând atribuțiilor puterii judecătorești.
în realitate, instanțele au plenitudine de jurisdicție și, ca atare, puterea de a cenzura legalitatea actelor emise în procedura prealabilă, inclusiv prin dispunerea restituirii imobilelor atunci când, raportat la situația de fapt, reglementarea legală impune această soluție.
în acest sens, dispozițiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 statuează că "persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil își păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării, pe care o exercită după primirea deciziei sau a hotărârii judecătorești de restituire, conform prevederilor prezentei legi".
Potrivit considerentelor arătate, criticile de nelegalitate formulate au fost apreciate ca nefondate, recursul a fost respins în consecință.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5059/2008. Civil | ICCJ. Decizia nr. 4991/2008. Civil → |
|---|
