ICCJ. Decizia nr. 6039/2008. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 6039
Dosar nr. 224/45/200.
Şedinţa publică din 17 octombrie 2008
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 24 mai 2007, reclamanta SC M. SA Vaslui prin lichidatorii judiciari M.R.O.L.J.S. Iaşi şi L.D.E.G.I. Iaşi, a chemat în judecată pe pârâţii Z.L.A., A.P., C.L., SC C. SRL Vaslui şi SC E.C.F. SRL Vaslui pentru a fi obligaţi în solidar la plata sumei de 15.287,31 lei, reprezentând prejudiciu produs societăţii falite şi dobânda legală calculată în conformitate cu prevederile OG nr. 9/2000, sumă ce s-a solicitat a fi actualizată la data efectuării plăţii.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că se află în lichidare judiciară şi că prin încheierea din 30 noiembrie 2005, pronunţată în dosarul nr. 69/RJF/1997, judecătorul sindic a dispus, urmare a concluziilor expertizei contabile efectuate în cauză, declanşarea procedurilor pentru recuperarea creanţelor datorate societăţii, prin formularea acţiunilor de atragere a răspunderii patrimoniale a persoanelor vinovate de prejudicierea societăţii în condiţiile codului muncii, precum şi a celor în atragerea răspunderii persoanelor din conducerea societăţii şi din vina cărora a fost prejudiciată societatea, în conformitate cu prevederile art. 137 din Legea nr. 64/1995 privind procedura reorganizării judiciare şi a falimentului.
S-a arătat că din raportul de expertiză menţionat, rezultă că societăţii i-a fost adus un prejudiciu de 11.930,67 lei, prin casări nejustificate de materii, materiale produse finite şi ambalaje şi că răspunzători de acest prejudiciu sunt şeful serviciului financiar, managerul societăţii şi cenzorii societăţii, motiv pentru care a solicitat admiterea cererii.
Prin sentinţa civilă nr. 1098 din 4 octombrie 2007, Tribunalul Vaslui a respins excepţia de inadmisibilitate a cererii introductive şi constatând necompetenţa sa materială a declinat competenţa soluţionării cauzei în favoarea Judecătoriei Vaslui.
Tribunalul a reţinut natura complexă a litigiului dedus judecăţii, determinat de pretenţiile reclamantei întemeiate pe dispoziţiile art. 270 CM pentru atragerea răspunderii patrimoniale a salariaţilor societăţii şi, respectiv, prevederile Legii nr. 31/1990 pentru obligarea membrilor din organele de conducere ale societăţii, ceea ce a determinat constatarea incidenţei în cauză a unor norme juridice care atrag competenţe materiale diferite.
Şi, în raport de prevederile art. 166 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, care prevăd că întinderea şi efectele răspunderii cenzorilor sunt determinate de regulile mandatului, ca şi de valoarea prejudiciului pretins care se situează sub plafonul de 500.000 lei, în temeiul art. 1 pct. 1 C. proc. civ., a declinat competenţa materială de soluţionare a pricinii, în favoarea Judecătoriei Vaslui.
Astfel sesizată, Judecătoria Vaslui, prin sentinţa civilă nr. 448 din 1 februarie 2008, a declinat competenţa soluţionării cauzei în favoarea Tribunalului Vaslui şi a sesizat Curtea de Apel pentru soluţionarea conflictului negativ de competenţă.
S-a reţinut că în raport de principiul disponibilităţii procesuale care înseamnă, printre altele şi determinarea cadrului procesual şi care, în speţă, a fost întemeiat, cât priveşte fundamentul juridic al pretenţiei dedusă judecăţii, pe dispoziţiile art. 270 C. muncii, competenţa materială în primă instanţă, revine tribunalului, ca instanţă de drept comun în această materie.
Soluţionând conflictul negativ de competenţă ivit între cele două instanţe, Curtea de Apel Iaşi, secţia litigii de muncă şi asigurări sociale, prin sentinţa nr. 11 din 25 martie 2008, a stabilit competenţa de soluţionare a acţiunii reclamantei în favoarea Tribunalului Vaslui, complet specializat conflicte de muncă.
S-a reţinut că, în raport de temeiul juridic indicat al cererii de chemare în judecată, art. 270 CM, competenţa aparţine, în conformitate cu prevederile art. 248 CM şi art. 2 pct. 1 lit. c) C. proc. civ., tribunalului, în favoarea căreia s-a stabilit competenţa de soluţionare a pricinii.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâtul A.P., criticând-o pentru nelegalitate, critici ce au fost încadrate în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea acestui motiv de recurs, pârâtul a susţinut că în raport de pretenţiile corecte deduse judecăţii şi în conformitate cu dispoziţiile art. 84 C. proc. civ., care permit instanţei, în cazul indicării unui text de lege ce nu are aplicabilitate în speţă, să recalifice cererea şi să motiveze hotărârea pe temeiul dispoziţiilor legale aplicabile cauzei în speţă, acţiunea promovată nu se poate întemeia pe dispoziţiile reţinute de instanţa de apel, ci pe prevederile art. 155 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, privind societăţile comerciale coroborat cu art. 138 alin. (1) din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei.
S-a arătat că aceasta decurge din natura pretenţiilor deduse judecăţii, constând în prejudiciu produs societăţii aflate în faliment prin faptele indicate ca temei al răspunderii reglementate de textele legale sus evocate cauzate de aceiaşi pârâţi care au avut calitatea indicată.
În speţă nu se poate reţine că cererea dedusă judecăţii ar fi întemeiată pe dispoziţiile art. 270 CM, în condiţiile în care între părţi nu au existat raporturile juridice cerute de această lege pentru a putea fi atrasă aplicarea sa şi raportului juridic procesual.
Recursul este fondat, potrivit considerentelor ce se vor arăta în continuare:
Declanşarea litigiului dedus judecăţii, a fost determinată de măsurile dispuse prin încheierea din 30 noiembrie 2005 pronunţată în dosarul nr. 69/RJF/1997 al Tribunalului Vaslui de către judecătorul-sindic desemnat cu lichidarea judiciară a SC M. SA Vaslui.
În acest sens s-a dispus lichidatorilor judiciari ca, în raport de constatările expertizei contabile efectuate în cauză şi care a constatat existenţa unui prejudiciu produs societăţii falite de persoanele anume indicate în cuprinsul lucrării, să formuleze acţiuni pentru atragerea răspunderii patrimoniale a persoanelor vinovate de prejudicierea societăţii aflate în faliment, sens în care au fost indicate prevederile CM şi art. 137 din Legea nr. 64/1995 privind reorganizarea şi lichidarea judiciară, cu referire la persoanele care au deţinut funcţii de conducere în cadrul societăţii debitoare.
În îndeplinirea dispoziţiei arătate, prin cererea dedusă judecăţii, lichidatorul judiciar al societăţii aflate în faliment a solicitat obligarea pârâţilor, persoane fizice din conducerea societăţii şi cenzorii persoane juridice, la plata contravalorii prejudiciului creat societăţii, rezultat din exercitarea defectuoasă a atribuţiilor pe care le aveau în cadrul societăţii falite.
Or, deşi cererea a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 270-272 CM, care reglementează răspunderea salariaţilor pentru pagubele materiale produse angajatorului din vina şi în legătură cu munca lor, este de subliniat că, dând eficienţă absolută acestei calificări juridice, instanţa de control judiciar a apreciat greşit că raportului juridic dedus judecăţii îi sunt aplicabile normele actului normativ arătat, invocat ca temei al cererii introductive.
Este adevărat, principiul disponibilităţii procesuale, consacrat de prevederile art. 129 alin. (6) C. proc. civ. determină judecarea pricinii în cadrul procesual fixat de reclamant însă aceasta nu înseamnă absolutizarea acestui principiu şi judecarea cauzei cu încălcarea normelor de competenţă materială exclusivă, norme legale imperative.
În acest sens, se reţine că principiul disponibilităţii procesuale se află într-o strânsă corelaţie cu principiul rolului activ al judecătorului, consacrat de prevederile art. 129 alin. (5) C. proc. civ., care vizează determinarea adevărului „pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri legale şi temeinice", pentru realizarea acestei finalităţi instanţele având obligaţia să dea acţiunii calificarea juridică exactă.
O componentă a acestui principiu o constituie şi prevederile art. 84 C. proc. civ. invocate de instanţe şi de recurent, dispoziţii cu semnificaţii particulare pe plan procesual şi care instituie obligaţia ce revine instanţei de a soluţiona cererea în raport cu conţinutul său şi de scopul urmărit de parte şi nu de titulatura dată acesteia.
Caracterizarea acţiunii o face instanţa şi nu partea care a introdus-o, proces în care, instanţa nu trebuie să se orienteze după sensul literal sau juridic al termenilor folosiţi, ci după cel pe care reclamantul a înţeles să-l atribuie acelor termeni, după natura dreptului şi scopul urmărit prin exercitarea acţiunii în justiţie.
Or, aşa cum s-a arătat mai sus prezentul litigiu a fost generat de măsurile dispuse de judecătorul sindic pentru reîntregirea patrimoniului societăţii falite în scopul îndestulării creditorilor săi, prin declanşarea procedurilor specifice recuperării prejudiciului de la persoanele din conducerea societăţii debitoare şi considerate a fi răspunzătoare de producerea acestuia.
Prin urmare, determinarea scopului şi finalităţii litigiului supus dezbaterii judiciare, ca şi determinarea naturii raporturilor juridice dintre societate falită şi persoanele din conducerea sa, constituie elemente determinante în corecta calificare a acţiunii dedusă judecăţii cu consecinţe pe plan procesual.
Or, răspunderea persoanelor chemate în judecată se grefează pe regulile mandatului potrivit prescripţiilor Legii nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, fiind irelevantă în această operaţiune şi încheierea unor contracte de muncă cu societatea.
În acest sens sunt dispoziţiile art. 166 din Legea nr. 31/1990 şi art. 15313 din aceeaşi lege cu referire la art. 72 din Legea nr. 31/1990.
Ca urmare, prezentului litigiu şi având în vedere finalitatea procedurii judiciare, recuperarea prejudiciului şi întregirea patrimoniului debitoarei, îi sunt aplicabile, având în vedere starea de faliment a societăţii comerciale, normele prevăzute de art. 138 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei, cauza fiind deci de competenţa instanţei desemnate de dispoziţiile art. 11 din aceeaşi lege.
Faţă de cele ce preced, în temeiul art. 312 C. proc. civ., recursul dedus va fi admis în limitele dispozitivului prezentei decizii.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de pârâtul A.P. împotriva sentinţei nr. 11 din 25 martie 2008, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia litigii de muncă şi asigurări sociale.
Casează în parte Decizia atacată, în sensul că înlătură din dispozitivul deciziei menţiunea privind soluţionarea litigiului de un complet specializat în conflicte de muncă.
Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 octombrie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6161/2008. Civil | ICCJ. Decizia nr. 6027/2008. Civil → |
|---|
