ICCJ. Decizia nr. 6162/2008. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 6162
Dosar nr. 6408/3/200.
Şedinţa publică din 22 octombrie 2008
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 24 februarie 2005, reclamanta C.F. a solicitat în contradictoriu cu pârâta RA D.E.T. Bucureşti, anularea deciziei nr. 17 din 1 februarie 2005 emisă de pârâtă, prin care i-a fost respinsă cererea de restituire în natură a imobilului, casă şi teren aferent, situat în localitatea Buzău.
În motivarea cererii, reclamanta a învederat că s-a adresat pârâtei cu notificarea înregistrată sub nr. 84 din 11 februarie 2002, solicitând restituirea în natură a bunului menţionat, ce a aparţinut lui I.G.D., a cărei succesoare este în calitate de nepoată de frate şi căruia i-a fost preluat în mod abuziv nemişcătorul, obiect al notificării.
A învederat că vine la moştenirea de cujusului, în calitatea arătată, urmare a renunţării la succesiunea acestuia exprimată de persoanele din prima clasă de moştenitori, descendenţii şi soţul supravieţuitor.
Greşit s-a reţinut că bunul litigios ar fi fost donat statului prin actul confirmativ al acesteia materializat în declaraţia de renunţare la succesiunea defunctului, întrucât manifestarea de voinţă arătată nu era aptă să producă efectele juridice invocate, deoarece nu era întrunită cerinţa impusă de dispoziţiile art. 813 C. civ., preluarea bunului pe temeiul arătat, echivalând cu o preluare abuzivă în sensul Legii nr. 10/2001.
În cauză, la termenul din 10 mai 2006, urmare a completării cererii introductive şi cu cererea de anulare a deciziei nr. 96/2004 astfel cum a fost completată cu dispoziţia nr. 127/2004, emise de aceeaşi pârâtă, a fost introdus în cauză, în calitate de pârât Sindicatul Învăţământului Preuniversitar Buzău, beneficiarul actelor administrative menţionate, cu privire la care, ulterior, s-a constatat că nu are calitate procesuală pasivă.
Prin sentinţa civilă nr. 247 din 21 februarie 2006, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei în ceea ce priveşte capătul de cerere privind anularea deciziei nr. 96/2004, care a fost respins din acest considerente.
A fost respins ca neîntemeiat capătul de cerere privind anularea deciziei nr. 17 din 1 august 2005 emisă de pârâta RA D.E.F. Bucureşti.
S-a reţinut, în esenţă, că, în raport de prevederile art. 24 alin. (3) din Legea nr. 247/2005 reclamanta nu are la îndemână calea de atac exercitată, fiind un terţ faţă de raportul juridic izvorât din Legea nr. 10/2001 şi născut între cele două intimate.
În ceea ce priveşte fondul pricinii, s-a reţinut că succesorii proprietarului bunului, copiii şi soţia supravieţuitoare, au renunţat la drepturile lor succesorale privind averea defunctului, în favoarea unei persoane juridice.
Nu au fost însuşite susţinerile reclamantei privind nulitatea donaţiei, întrucât aceasta nu s-a prevalat de o hotărâre judecătorească în acest sens, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 2 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.
Întrucât succesorii direcţi ai defunctului au confirmat explicit donaţia după moartea autorului lor, bunul solicitat nu mai poate face parte din masa succesorală pe care reclamanta pretinde că şi-a însuşit-o prin declaraţia de acceptare a succesiunii autentificate sub nr. 541/2003 de către notarul public F.E.R..
Hotărârea primei instanţe a fost confirmată prin Decizia civilă nr. 641 A din 15 octombrie 2007, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, care a respins ca nefondat apelul reclamantei, întrucât autorul său a donat acest bun, iar reclamanta nu a invocat şi nici prezentat o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă prin care să fi fost admisă acţiunea în anulare sau constatarea nulităţii actului de donaţie.
Împotriva acestei hotărâri, a declarat recurs reclamanta criticând-o pentru nelegalitate, critici ce au fost încadrate în prevederile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea recursului său, reclamanta a învederat că autorul său nu a procedat niciodată, în cursul vieţii sale, la liberalitatea reţinută de instanţe, manifestarea de voinţă pretinsă în cauză neîntrunind cerinţele imperative prescrise de art. 813 C. civ., privind forma solemnă a actului juridic ce o materializează, cerinţa impusă sub sancţiunea nulităţii absolute a actului invocat şi care nu poate fi acoperită prin confirmare (art. 1168 C. civ.).
Instanţele au schimbat înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al actului juridic dedus judecăţii, în sensul că a considerat că moştenitorii renunţători la succesiunea de cujusului, ar fi autorii săi.
A subliniat că notificarea şi, implicit declanşarea procedurii judiciare au fost exercitate în calitatea sa, invocată, de colateral privilegiat al autorului său şi care vine la moştenire tocmai urmare a manifestării de voinţă a succesorilor din prima clasă de moştenitori şi care au înţeles să renunţe la succesiunea proprietarului bunului.
Greşit a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale active pentru capătul de cerere privind anularea deciziei nr. 96/2004 completată cu Decizia nr. 127/2004, întrucât are calitatea de persoană îndreptăţită cerută de textul art. 24 alin. (3) din Legea nr. 247/2005 putând fi deci titularul căii de atac prevăzute de aceste dispoziţii legale.
S-a mai învederat necesitatea pronunţării hotărârii în contradictoriu şi cu beneficiarul actelor administrative arătate, elemente ce justifică judecarea cererii sale pe fond şi în acelaşi cadru procesual pentru a se evita posibilitatea existenţei a două titluri de proprietate pentru unul şi acelaşi bun.
Recursul este fondat, pentru considerentele ce succed:
Cu notificarea înregistrată sub nr. 84 din 11 februarie 2002, reclamanta C.F. a solicitat RA D.E.F. Bucureşti, restituirea în natură a imobilului, casă şi teren, în suprafaţa de 600 mp, situat în municipiul Buzău, în calitatea de unică moştenitoare legală, colateral privilegiată al defunctului D.G.I. şi din al cărui patrimoniu se susţine că a fost preluat în mod abuziv bunul de către stat în anul 1948.
Notificarea a fost soluţionată prin Decizia nr. 17 din 1 februarie 2005 de pârâtă, unitate deţinătoare, care a respins cererea reclamantei de restituire în natură a imobilului, obiect al notificării, întrucât autorii săi nu au calitate de persoane fizice îndreptăţite la restituire în sensul art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
S-a reţinut că descendenţii proprietarului bunului p reluat de stat, au renunţat la succesiunea autorului lor, confirmând după moartea acestuia manifestarea de voinţă a defunctului de a dona imobilul unei persoane juridice, sens în care a fost invocată declaraţia autentică înregistrată la Tribunalul Ilfov, secţia I civilă comercială, sub nr. 3938 din 19 aprilie 1948.
Considerentele sus enunţate şi care au justificat respingerea notificării, au fost în mod greşit însuşite de instanţe în faza judiciară a procedurii care, suplimentar, au reţinut netemeinicia cererii reclamantei şi pentru neîndeplinirea cerinţei art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificat prin art. unic pct. 1 din Titlul I al OUG nr. 209/2005 privind inexistenţa unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile de anulare sau constatare a nulităţii actului de donaţie.
Aceasta pentru că înscrisul indicat şi considerat de participanţii la procedura reglementată de Legea nr. 10/2001, ca fiind un act de donaţie în sensul art. 813 C. civ., urmare a confirmării donaţiei de moştenitorii legali, „exprimată verbal" de autorul său, nu întruneşte niciunul dintre caracterele juridice ale contractului invocat.
Potrivit dispoziţiei legale enunţate, contractul de donaţie este un contract solemn, pentru a cărui validitate este necesară forma înscrisului autentic, cerinţa prevăzută ad validitatem şi a cărei neîndeplinire atrage nulitatea absolută a actului juridic analizat. Solemnitatea acestui act este determinată de faptul că acest contract este un contract cu titlu gratuit din categoria liberalităţilor (cu consecinţe asupra patrimoniului celui care dispune, care se micşorează cu un bun sau drept, fără a primi un echivalent al acestuia).
Intenţia liberală (animus donandi) trebuie să existe la momentul încheierii contractului.
Contractul enunţat este un contract translativ de proprietate, dreptul transmiţându-se prin acordul părţilor exprimat cu respectarea condiţiilor de formă cerute de lege.
Prezentarea succintă a caracterelor juridice ale contractului de donaţie, reliefează, fără echivoc, că în speţă, „exprimarea verbală" a de cujusului în sensul de a gratifica o persoană juridică şi căreia a încercat să i se dea aparenţa de valabilă întocmire prin îmbrăcarea sa în forma „declaraţiei" autentificate din 19 aprilie 1948, dată de moştenitorii legali ai defunctului şi reţinută ca pretins act de donaţie, nu poate nici într-un caz să constituie un atare contract, şi care astfel să atragă aplicabilitatea ipotezei art. 2 lit. c) din Legea nr. 10/2001, invocate de instanţă.
Mai mult, chiar şi în cazul în care s-ar considera că prin „declaraţia" arătată, moştenitorii legali ai defunctului ar fi confirmat explicit manifestarea de voinţă a autorului său, ceea ce, pentru cele sus expuse nu ar fi admisibil, se reţine că pentru a opera transmisiunea drepturilor succesorale în modalitatea arătată este necesar ca succesibilul să facă acte de acceptare expresă sau tacită a moştenirii, ori, prin însăşi actul juridic invocat, succesibilii defunctului şi-au exprimat opţiunea de a renunţa la succesiunea defunctului.
Or, potrivit art. 696 C. civ. „eredele ce renunţă este considerat că nu a fost niciodată erede". Aceasta înseamnă, în raport şi de dispoziţiile art. 686 C. civ., în dreptul civil român, transmisiunea succesorală nu este obligatorie pentru moştenitori şi, prin urmare nu are caracter definitiv. Succesorul, prin actul său unilateral de voinţă, poate fie să-şi confirme titlul de moştenitor, acceptând moştenirea, fie să-l lepede, renunţând la succesiune.
Dreptul de opţiune succesorală nefiind decât dreptul de a alege între confirmarea şi lepădarea calităţii de moştenitor, este nedespărţit legal de dreptul la moştenire şi se transmite, din cauză de moarte, odată cu acest din urmă drept. Actul juridic al opţiunii succesorale este declarativ de drepturi şi produce efecte retroactive care urcă până la moartea defunctului. Cei succesiv chemaţi la moştenire nu sunt, unii faţă de alţii succesori în drepturi, ci ei succed direct defunctului, de la deschiderea moştenirii şi deci trebuie să aibă vocaţie la moştenirea de cujus-ului.
Or, în speţă, materializând voinţa succesorilor defunctului de a renunţa la succesiunea acestuia renunţătorii nu puteau, în acelaşi timp să şi renunţe şi să facă şi presupusul act confirmativ al donaţiei, care putea fi făcut doar în cazul acceptării succesiunii, întrucât ei erau consideraţi, în conformitate cu prevederile art. 696 C. civ. sus invocate că nu au fost niciodată erede.
Reţinând deci, unicitatea dreptului de opţiune succesorală şi care, în speţă, s-a manifestat în sensul renunţării în mod expres la succesiunea defunctului, întocmită în forma prescrisă de lege, se constată ca greşite considerentele privind validitatea transmiterii dreptului de proprietate asupra bunului litigios în modalitatea reţinută de instanţe şi care, în atare condiţii, nu impune nici îndeplinirea cerinţei prescrisă de dispoziţiile art. 2 alin. 1 lit. c din Legea nr. 10/2001.
Făcând aplicaţiunea art. 697 C. civ., potrivit căruia „partea renunţătorului profitor coerezilor săi; dacă este singur, succesiunea trece la gradul următor" şi constatând că în cauză reclamanta, în calitate de colateral privilegiat a făcut singură acte de acceptare a succesiunii de cujus-ului, confirmate prin declaraţia autentificată sub nr. 541 din 11 februarie 2003 şi prin însăşi notificarea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001, se va reţine, în acord cu prevederile art. 4, alin. (2), (3) din lege, calitatea sa de persoană îndreptăţită în accepţiunea legii speciale de reparaţie şi prin urmare vocaţia de a beneficia de măsurile reparatorii prevăzute de legea specială.
Faţă de cele ce preced şi constatând că, în mod greşit instanţele au soluţionat cauza fără a intra în cercetarea fondului, în temeiul art. 312 alin. (5) C. proc. civ., recursul reclamantei va fi admis cu consecinţa casării hotărârilor astfel pronunţate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de reclamanta C.F. împotriva deciziei nr. 641 A din 15 octombrie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Casează Decizia atacată precum şi sentinţa nr. 247 din 21 februarie 2006 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, şi trimite cauza, pentru rejudecare, la această din urmă instanţă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 octombrie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 624/2008. Civil | ICCJ. Decizia nr. 6239/2008. Civil → |
|---|
