ICCJ. Decizia nr. 7034/2008. Civil

Decizii civile ICCJ 2008

 ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ

Decizia nr. 7034

 Dosar nr. 6599/3/200.

Şedinţa publică din 14 noiembrie 2008

Deliberând asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele.

Prin cererea înregistrată data de 23 februarie 2007 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, reclamantul B.V. a chemat în judecată Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi a solicitat instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa să oblige pârâtul să-l despăgubească cu suma de 500.000 Euro, echivalent în lei la cursul BNR din ziua plăţii, reprezentând contravaloarea prejudiciului cauzat ca urmare a încarcerării sale pe nedrept, cu cheltuieli de judecată.

La termenul de judecată din data de 26 martie 2007 reclamantul a depus la dosar o cerere prin care a precizat cuantumul în lei al sumei pretinse prin cererea de chemare în judecată, la suma de 1.691.000 lei, echivalentul a 500.000 Euro din data introducerii acţiunii.

Prin sentinţa civilă nr. 879 din 11 iunie 2007, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul B.V. şi a obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor la plata către reclamant a sumei de 24.000 lei cu titlu de daune morale.

Pentru a decide astfel, tribunalul a avut în vedere următoarea situaţie de fapt:

Reclamantul B.V. a fost condamnat prin Decizia penală nr. 1969 din 28 octombrie 2004 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, la pedeapsa de 5 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP) raportat la art. 248 1 C. pen., de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor în formă calificată, fiind interzise condamnatului drepturile prevăzute de art. 64 lit. a), b) şi c) C. pen. pe o perioadă de 3 ani după executarea pedepsei şi dispunându-se totodată deducerea prevenţiei de la 7 noiembrie 2000 până la 9 ianuarie 2001.

Prin Decretul nr. 1164 emis de Preşedintele României şi publicat în M. Of. nr. 1207 din data de 16 decembrie 2004, s-a dispus graţierea pedepsei cu închisoarea aplicată reclamantului, la acel moment executarea pedepsei nefiind începută.

Decretul menţionat a fost revocat prin Decretul emis de Preşedintele României cu nr. 1173, publicat în M. Of. nr. 1219 din data de 17 decembrie 2004.

Potrivit adresei emisă de Administraţia Naţională a Penitenciarelor, Penitenciarul cu Regim de Maximă Siguranţă Jilava sub nr. H 95005 din 6 aprilie 207, reclamantul B.V. a fost încarcerat la data de 17 decembrie 2004, în temeiul mandatului de executare a pedepsei nr. 463/2004 şi a fost pus în libertate la data de 24 iunie 2005, în temeiul deciziei penale nr. 1101/2005, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală.

Prin Decizia menţionată, a fost respins recursul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti împotriva deciziei penale nr. 590A din 20 mai 2005, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a penală, în dosarul nr. 1902/2005.

În această cauză, a fost admisă contestaţia la executare formulată de reclamantul B.V. în temeiul art. 461 lit. d) C. proc. pen, constatându-se graţiată, prin Decretul nr. 1164/2004, pedeapsa de 5 ani închisoare aplicată prin Decizia penală nr. 1969 din 28 octombrie 2004, dispunându-se anularea mandatului de executare emis în baza deciziei de condamnare şi punerea imediată în libertate a condamnatului.

Atât instanţa care a judecat apelul formulat în litigiul având ca obiect contestaţia la executare, cât şi instanţa de recurs au reţinut că la data publicării Decretului de graţiere nr. 1164/2004, mandatul emis anterior pentru executarea pedepsei a devenit ineficient şi nu mai putea sta la baza încarcerării reclamantului, în eventualitatea revocării decretului de graţiere, prin noul Decret nr. 1174, fiind necesară emiterea unor noi forme de executare a pedepsei.

Prin urmare, anulându-se formele de executare realizate în baza unui mandat ale cărui efecte au fost înlăturate prin decretul de graţiere, instanţele au considerat că lipsirea de libertate a reclamantului s-a făcut fără temei legal, „reînvierea" pe cale administrativă a efectelor mandatului de executare, prin revocarea decretului de graţiere, nefiind posibilă.

În ceea ce priveşte incidenţa în cauza de faţă a prevederilor art. 504 C. proc. pen., tribunalul a reţinut că deţinerea reclamantului în perioada 17 decembrie 2004­24 iunie 2005 s-a realizat în mod nelegal în sensul avut în vedere prin art. 5 paragraful 5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, fiind întrunite cerinţele art. 504 alin. (2) C. proc. pen., care dau dreptul reclamantului la despăgubiri pentru încălcarea dreptului său la libertate.

Cu privire la prejudiciul suferit, reclamantul a solicitat repararea celui material, reprezentând 20.000 Euro cu titlu de cheltuieli făcute pentru a trata afecţiunile dobândite ca urmare a încarcerării, precum şi veniturile pe care le-ar fi putut obţine în calitate de expert contabil şi cenzor, cheltuielile de întreţinere pe timpul detenţiei, şi a prejudiciului moral, în cuantum de 480.000 Euro, concretizat în suferinţele resimţite de reclamant şi de familia sa pe parcursul celor 190 zile cât s-a aflat în detenţie.

În ceea ce priveşte pagubele materiale, prima instanţă a apreciat că litigiul poartă asupra unui caz particular de răspundere pentru fapta ilicită, ceea ce face necesar ca prejudiciul a cărui reparaţie se pretinde, să fie cert şi actual, dar şi ca acesta să fie urmare imediată a faptei ilicite în discuţie.

Prin urmare, în privinţa sumelor cheltuite de reclamant pentru tratarea afecţiunilor dobândite ca urmare a încarcerării, s-a considerat că era necesar a se dovedi că boala de care a suferit (sau suferă în continuare) este o consecinţă directă şi nemijlocită a detenţiei nelegale.

Din înscrisurile depuse la dosar, tribunalul a reţinut că la data încarcerării sale, 17 decembrie 2004, reclamantul se afla internat în Spitalul Alexandru Obregia, încă din data de 3 noiembrie 2004, cu diagnosticul principal la internare "tulburare depresivă cu risc suicidar HT A" şi diagnosticul principal la externare "tulburare afectivă depresivă episod depresiv major (de intensitate severă) cu elemente psihotice" şi diagnostic secundar "boală hipertensivă". Acelaşi diagnostic, "tulburare afectivă" este menţionat şi în foile de observaţie întocmite cu ocazia prezentării reclamantului la unităţile sanitare din cadrul Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor unde a şi fost tratat pentru aceste afecţiuni, iar aceste împrejurări au fost confirmate de instituţia spitalicească prin adresa depusă la dosar, însoţită de foaia de observaţie întocmită cu ocazia internării.

S-a apreciat că reclamantul nu a făcut dovada susţinerilor sale în sensul că afecţiunea mai sus menţionată a fost cauzată de starea de detenţie, de vreme ce anterior încarcerării acesta suferea de boala respectivă, fără a se dovedi totodată că a avut loc măcar o agravare a afecţiunii.

S-a considerat că, în aceste condiţii, prejudiciul material constând în contravaloarea tratamentului pentru afecţiunea de care suferea nu întruneşte cerinţa de a fi în legătură de cauzalitate directă cu fapta ilicită, motiv pentru care pretenţia de reparare a acestui prejudiciu a fost apreciată ca neîntemeiată.

Cu privire la prejudiciul constând în veniturile pe care le-ar fi realizat reclamantul în perioada cât a fost încarcerat şi de care a fost lipsit prin împiedicarea sa de a-şi desfăşura activitatea de contabil şi cenzor, tribunalul a reţinut că acest tip de prejudiciu nu poate fi unul eventual, ci era necesar ca reclamantul să dovedească că, în ipoteza lăsării sale în libertate, acesta ar fi desfăşurat cu siguranţă aceste activităţi profesionale şi ar fi câştigat sumele pretinse.

O asemenea dovadă nu a fost administrată în cauză de către reclamant, în sensul că încarcerarea a fost motivul determinant ce a dus la omisiunea reclamantului de a-şi desfăşura activitatea profesională, nici un mijloc de probă în acest sens nefiind administrat cu atât mai mult cu cât la data încarcerării sale, reclamantul se afla internat de mai mult de o lună de zile în Spitalul Alexandru Obregia cu diagnosticul "tulburare depresivă", fiind puţin probabil ca fapta ilicită a autorităţilor să fi întrerupt o activitate profesională.

S-a concluzionat de către tribunal că cererea reclamantului cu privire la repararea prejudiciului material apare neîntemeiată, nefiind dovedită nici efectuarea unor cheltuieli ale reclamantului cu întreţinerea sa în timpul detenţiei.

Cu privire la prejudiciul moral suferit de reclamant, s-a reţinut că existenţa acestui prejudiciu este indiscutabilă prin prisma încălcării drepturilor fundamentale protejate de art. 5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Tribunalul a apreciat că analiza acestui prejudiciu pleacă de la dispoziţiile art. 505 C. proc. pen., care prevăd că la stabilirea întinderii reparaţiei se ţine seama de durată privării de libertate sau a restrângerii de libertate suportate, precum şi de consecinţele produse asupra persoanei ori asupra familiei celui privat de libertate sau a cărui libertate a fost restrânsă.

În aprecierea consecinţelor produse asupra persoanei şi familiei, tribunalul a avut în vedere prejudiciul moral suferit, conform art. 998 C. civ., şi a reţinut că existenţa acestuia este dovedită prin declaraţia martorilor audiaţi, precum şi pe calea prezumţiei simple, întrucât o dată constatată privarea de libertate a persoanei cu încălcarea dispoziţiilor legale, este de necontestat încălcarea onoarei şi demnităţii reclamantului.

Cu privire la cuantumul despăgubirilor morale, tribunalul, prin raportare şi la perioada în care reclamantul a fost privat de libertate a considerat că suma de 24.000 lei este îndestulătoare pentru acoperirea prejudiciului moral suferit.

Prin urmare, tribunalul a admis în parte cererea de chemare în judecată astfel cum a fost precizată şi a obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 24.000 lei cu titlu de daune morale, actualizată la data plăţii efective, respingând restul pretenţiilor reclamantului ca neîntemeiate.

Prin Decizia civilă nr. 184 din 6 martie 2008, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins ca nefondate apelurile declarate de apelantul Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti şi apelantul-pârât Ministerul Economiei şi Finanţelor împotriva sentinţei civile nr. 879 din 11 iunie 2007 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV a civilă.

A fost admis apelul declarat de apelantul B.V. şi a fost schimbată în parte sentinţa apelată în sensul că a fost obligat pârâtul Statul Român la plata către reclamant a sumei de 100.000 Euro, echivalentul în lei la data plăţii, cu titlu de daune morale şi materiale.

Analizând criticile formulate de apelantul-pârât Ministerul Economiei şi Finanţelor şi pe cele formulate de apelantul Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti referitoare la inadmisibilitatea acţiunii ce ar decurge din neaplicarea în cauză a dispoziţiilor art. 504 şi art. 505 C. proc. pen., cu referire la art. 52 alin. (3) din Constituţia României şi art.5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Curtea a constatat că acestea nu sunt fondate.

S-a reţinut că dreptul la libertate şi la siguranţă este un drept inalienabil care are un rol primordial într-o societate democratică. Instanţa Europeană a afirmat adeseori în jurisprudenţa sa că orice privare de libertate trebuie să fie făcută în conformitate cu normele de fond şi de procedură prevăzute de legislaţia naţională, dar în acelaşi timp ea trebuie să respecte scopul esenţial al art. 5 din CEDO şi anume protejarea individului împotriva arbitrariului autorităţilor statale.

Curtea a considerat că raportând aceste norme şi principii la circumstanţele cauzei, se constată că deşi iniţial reclamantul era deţinut în mod legal şi cu respectarea art. 5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului în baza unei hotărâri judecătoreşti definitive de condamnare, prin emiterea Decretului de graţiere nr. 1164 din 16 decembrie 2004, au încetat efectele mandatului de executare.

Prin urmare, o nouă lipsire de libertate, în conformitate cu exigenţele legale arătate, nu se putea face decât prin reţinere, arestare preventivă sau punerea în executare a unei hotărâri judecătoreşti, aşa cum reiese din art. 23 din Constituţia României care reglementează libertatea individuală.

Aflându-se în executarea unei pedepse la care fusese condamnat în mod legal şi intervenind graţierea dispusă prin decretul din 16 decembrie 2004, ţinând seama şi de dezlegarea dată acestei situaţii în cadrul contestaţiei la executare, reclamantul este îndreptăţit la aplicarea art. 504 C. proc. pen., deoarece şi faza de executare a hotărârilor judecătoreşti se circumscrie noţiunii de proces şi trebuie circumscrisă noţiunii de proces echitabil, aşa cum este definit acesta de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi jurisprudenţa Curţii dezvoltată în legătură cu acest text.

A mai reţinut Curtea de Apel că, chiar dacă s-ar aprecia, aşa cum susţin apelanţii, că art. 504 C. proc. pen. prevede limitativ cazurile în care se acordă despăgubiri pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare, faţă de dispoziţiile art. 20 şi art. 23 din Constituţia României, art. 5 paragraf 5 şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, acţiunea nu ar deveni nici inadmisibilă şi nici neîntemeiată, deoarece art. 20 din Constituţie reglementează supremaţia normelor convenţiilor internaţionale la care România este parte, referitoare la drepturile şi libertăţile fundamentale, în situaţia unor neconcordanţe între aceste norme. Prin urmare, dispoziţiile din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului îi deschid în mod indubitabil reclamantului calea acţiunii în justiţie, pentru obţinerea de despăgubiri decurgând din privarea nelegală de libertate.

Reapreciind materialul probator administrat în cauză, instanţa de apel a reţinut că emiterea decretului de graţiere a fost de natură să creeze reclamantului o speranţă legitimă privind starea sa de libertate, iar prelungirea acestei aşteptări pe parcursul a 6 luni, i-a creat reclamantului un prejudiciu moral care nu poate fi cuantificat prin raportare la alte elemente decât cele avute în vedere de prima instanţă. Însă Curtea a apreciat că fiind echitabilă suma de 100.000 Euro care include din punct de vedere material contravaloarea medicamentaţiei şi a investigaţiilor medicale aferente şi ulterioare perioadei în care detenţia a fost apreciată ca nelegală.

Curtea a reţinut că, deşi nu s-au depus înscrisuri cu privire la suportarea acestor cheltuieli, din actele medicale depuse la dosar, care-l privesc exclusiv pe reclamant şi din adagiul in dubio pro reo se naşte prezumţia că aceste cheltuieli au fost suportate de reclamant.

S-a apreciat totodată că o cuantificare a prejudiciului moral sau o "măsurare a suferinţelor îndurate de către reclamant" nu poate fi realizată prin probe tehnice, exacte, fiind o chestiune pur subiectivă, care trebuie analizată în concret prin luarea în considerare a ansamblului criteriilor precum natura, durata, efectele şi modalităţile de executare a măsurii în discuţie (CEDH, 6 noiembrie 1980, Guzzardi c/ltalia), criterii care au fost avute în vedere de instanţă prin raportare la înscrisurile depuse, declaraţia martorului audiat şi nu în ultimul rând la susţinerile reclamantului.

În ceea ce priveşte prejudiciul material constând în veniturile nerealizate de reclamant în calitatea sa de contabil şi cenzor, Curtea a menţinut ca pertinente toate considerentele avute în vedere de prima instanţă, constatând că nu pot fi aplicate prin analogie dispoziţiile referitoare la plata salariului de care au fost lipsite persoanele angajate în baza unui contract de muncă, deoarece o atare situaţie prezintă un anumit grad de certitudine cu privire la continuitatea acestor venituri. Or, reclamantul, ca liber profesionist nu a dovedit că în perioada deţinerii nelegale ar fi avut aceleaşi oportunităţi de prestare a activităţii ca şi în anii 2002-2003, pentru care au fost depuse la dosar declaraţii de venituri.

În legătură cu prejudiciul de imagine, suferit de reclamant din cauza prezenţei pe lista cuprinsă în decretul de graţiere al lui M.C. şi a adversităţii pe care emiterea acestuia a trezit-o în marea majoritate a mijloacelor de comunicare în masă şi popularizarea excesivă a numelui său, Curtea a reţinut că acest prejudiciu nu se află în legătură de cauzalitate cu detenţia ilegală care a dat naştere dreptului reclamantului la despăgubiri. Ceea ce a fost reţinut cu valoare de fapt cauzator de prejudicii este menţinerea stării de arest după emiterea Decretului de graţiere nr. 1164 din 16 decembrie 2004, care a făcut să înceteze efectele mandatului de executare emis în baza hotărârii judecătoreşti de condamnare. Modul de emitere a decretului şi impactul pe care acesta l-a avut, nu pot face obiectul analizei de faţă, fără nesocotirea principiilor care guvernează procesul civil şi competenţa materială a instanţelor.

Prin urmare, instanţa de apel a înlăturat criticile formulate de apelantul-reclamant cu privire la prejudiciul material constând în veniturile nerealizate şi admiţând apelul acestuia, a modificat corespunzător sentinţa apelată în limitele arătate anterior.

Împotriva acestei decizii, în termen legal au declarat şi motivat recurs, Ministerul Economiei şi Finanţelor ca reprezentant legal a Statului Român şi Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti.

I. Prin recursul declarat, Ministerul Economiei şi Finanţelor în calitate de reprezentant legal a Statului Român, formulează următoarele critici de nelegalitate în legătură cu Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti:

1.Instanta de apel a interpretat în mod eronat legea şi, pe cale de consecinţă, a respins în mod nejustificat excepţia inadmisibilităţii acţiunii.

Reclamantul, în motivarea cererii sale, a arătat că prin Decretul Preşedintelui României nr. 1164/2004 a fost pus în libertate ca urmare a graţierii, însă ulterior a fost reîncarcerat, ca urmare a faptului că prin Decretul nr. 1173/2004 s-a anulat actul de graţiere.

Admisibilitatea unei acţiuni civile în antrenarea răspunderii statului pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare, reglementată de art. 504 alin. (l)-(4) C. proc. pen. şi bazată pe prevederile art. 52 alin. (3) din Constituţia României, este condiţionată de îndeplinirea cumulativă a mai multor condiţii şi anume: existenţa unei hotărâri definitive, date în urma rejudecării cauzei penale, prin care s-a stabilit ca persoana condamnată nu a săvârşit fapta imputată ori că acea faptă nu exista, constatarea nelegalităţii măsurilor de privare sau restrângere de libertate în cursul procesului penal, privarea de libertate ce a intervenit după ce s-a constatat prescripţia, amnistia sau dezincriminarea faptei.

Din interpretarea normelor legale rezultă că legiuitorul a reglementat răspunderea statului numai în cazurile în care se înlătură răspunderea penală, nu şi pentru cazurile în care se înlătură sau se modifică executarea pedepselor şi a altor acţiuni penale.

În speţă, privarea de libertate s-a dispus după ce a intervenit graţierea pedepsei printr-un act de clemenţă al Preşedintelui României.

Prin punerea în libertate a inculpatului în baza decretului de graţiere, s-au înlăturat efectele mandatului de executare, întrucât graţierea individuală este necondiţionată.

Având în vedere că prin decretul de graţiere au încetat efectele mandatului de executare, o noua lipsire de libertate nu se putea face decât prin reţinere, arestare preventivă sau punere în executare a unei hotărâri judecătoreşti, aşa cum reiese din conţinutul art. 2 din Constituţie care reglementează libertatea individuală.

Cum în cauză nu s-a pus problema unei reţineri sau arestări preventive, şi nici nu există o hotărâre judecătorească prin care să se stabilească atingerile ce pot fi aduse dreptului la libertate, rezultă că privarea de libertate a reclamantului a fost dispusă în baza unui act administrativ astfel că, în speţă, nu se poate vorbi de o eroare judiciară care să antreneze răspunderea statului în baza art. 504 C. proc. pen.

Se solicită admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei recurate şi admiterea excepţiei inadmisibilităţii acţiunii, cu consecinţa respingerii acţiunii ca inadmisibilă.

2.Pe fondul cauzei, se critică hotărârea atacată, pentru următoarele considerente.

Decretele de graţiere şi de revocare a graţierii individuale sunt emise de Preşedintele României, fiind o atribuţie exclusivă a acestuia, aceste decrete sunt acte administrative revocabile, cu natură juridică complexă, deci acte administrative atipice .

Prin Decretul nr. 1173/2004 s-a abrogat Decretul nr. 1164/2004 privind acordarea unor graţieri individuale şi s-a revocat graţierea individuală prevăzută în cuprinsul acestui decret.

Dreptul la graţiere individuală este o prerogativă constituţională a Preşedintelui României, care beneficiază de un drept discreţionar de apreciere în acest sens. Prin urmare, nu se poate susţine faptul că reîncarcerarea reclamantului a fost nelegala întrucât conform prerogativelor conferite de Constituţie, Preşedintele României este singurul în măsură a decide cu privire la dreptul la graţiere individuală, acordându-l sau revocându-l prin decret.

În aceste condiţii, incidente în cauză sunt dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din CEDO, reclamantul executând o pedeapsă privativă de libertate în baza unei condamnări pronunţate de un tribunal competent. Fiind o situaţie reglementată şi permisă de lege, rec1amantul nu poate beneficia de prevederile art. 5 alin. (5) din CEDO în sensul acordării reparaţiilor ce s-ar cuveni unei persoane care a fost deţinută contrar dispoziţiilor legale.

Instanţa a apreciat în mod greşit asupra cuantumului despăgubirilor morale acordate, în cauză nefiind administrate probe care să dovedească consecinţele vătămării sau măsura în care a fost afectată situaţia familială, profesională şi socială a reclamantului. De asemenea, nu sunt afirmate drepturile personale nepatrimoniale care se pretinde că au fost lezate şi nu se dovedesc încălcările acestor drepturi de către rec1amant, potrivit art. 1169 C. civ. sarcina probei revenindu-i.

Prejudiciu moral cauzat rec1amantului pentru restrângerea libertăţii sale, trebuia dovedit prin administrarea de probe corespunzătoare care să contureze atât dimensiunea suferinţelor fizice şi psihice la care a fost supusă victima, cât şi intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării de către acesta şi familia sa, simpla stabilire a sumei de către reclamant nefiind suficientă pentru acordarea de despăgubiri.

În drept, motivele de recurs formulate sunt întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

II. Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti formulează următoarele motive de recurs, întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.;

În mod greşit instanţa de apel a acordat reclamantului suma de 100.000 Euro, echivalentul în lei la data plăţii, cu titlu de daune morale şi materiale, fiind nesocotite dispoziţiile art. 505 alin. (1) C. proc. pen.

La stabilirea cuantumului daunelor morale, instanţa a avut în vedere şocul produs prin revocarea decretului de graţiere care îi crease reclamantului o speranţă legitimă privind starea sa de libertate, prelungirea acestei aşteptări pe parcursul a şase luni creându-i acestuia un prejudiciu moral pentru care s-a apreciat că suma de 100.000 Euro poate prezenta o reparaţie echitabilă.

În această sumă instanţa a inclus şi contravaloarea medicaţiei şi a investigaţiilor medicale aferente şi ulterioare perioadei în care detenţia a fost apreciată ca nelegală, neprecizând în concret la ce valoare se ridică aceste cheltuieli, astfel încât să se poată verifica dacă această valoare a fost sau nu corect stabilită. În plus, daunele materiale, pe lângă faptul că nu au fost precis determinate pentru a se aprecia eventual dacă instanţa nu a acordat mai mult decât s-a cerut, producerea acestora nu a fost nici dovedită.

Este adevărat că operaţiunea de evaluare a cuantumului daunelor morale include o mare doză de aproximare şi de subiectivism, însă aceasta trebuie să se încadreze în limite rezonabile spre a nu se ajunge la arbitrariu şi îmbogăţire fără justă cauză. Suma de bani acordată de instanţă pentru cele 190 zile de privare de libertate este excesivă, fiind în mod evident disproporţionată faţă de sumele de bani acordate în alte cauze, pentru perioade de arest aproximativ egale sau chiar mai mari.

Se solicită admiterea recursului şi modificarea deciziei civile recurate în sensul reducerii cuantumului daunelor morale acordate reclamantului.

 Analizând Decizia recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte reţine următoarele:

I.Prin recursul declarat, Ministerul Economiei şi Finanţelor în calitate de reprezentant legal al Statului Român, susţine nelegalitatea hotărârii recurate sub un dublu aspect şi anume: inadmisibilitatea (netemeinicia) cererii întemeiată pe dispoziţiile art. 504 C. proc. pen. şi netemeinicia capătului de cerere privind acordarea daunelor morale, în susţinerea fiecăruia dintre acestea aducând mai multe argumente.

1.În ceea ce priveşte inadmisibilitatea (netemeinicia) cererii întemeiată pe dispoziţiile art. 504 C. proc. pen..

Recurentul susţine în acest sens că în cauză sunt aplicabile prevederile art. 5 paragraful 1 lit. a) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, iar nu dispoziţiile art. 5 pct. 5 din Convenţie raportate la art. 504 C. proc. pen., deoarece lipsirea de liberate a reclamantului în perioada 17 decembrie 2004 ­24 iunie 2005 a avut o bază legală.

Critica nu este fondată.

Normele Europene menţionate preved că:

„Orice persoană are dreptul la libertate şi la siguranţă.

Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepţia următoarelor cazuri şi potrivit căilor legale:

a) dacă este deţinut legal pe baza condamnării pronunţate de un tribunal competent [art. 5 paragraful 1 lit. a)].

Orice persoană care este victima unei arestări sau a unei deţineri în condiţii contrare dispoziţiilor acestui articol are dreptul la reparaţii." (art. 5 pct. 5 ).

Aşa cum în mod constant a decis Curtea Europeană, proclamând „dreptul la libertate", parag. 1 al art. 5 are în vedere libertatea individuală în accepţiunea ei clasică, adică libertatea fizică a persoanei urmărind ca nimeni să nu fie privat de această libertate în mod arbitrar. Învestită cu soluţionarea unor plângeri întemeiate pe prevederile art. 5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, instanţa Europeană, în jurisprudenţa sa, afirmă în mod constant că scopul esenţial al art. 5 este protejarea individului împotriva arbitrariului autorităţilor statale şi că, în realizarea acestui scop, orice privare de libertate trebuie să aibă o bază legală.

În cauză, prin Decretul nr. 1164 din 15 decembrie 2004 privind acordarea unor graţieri individuale, reclamantul B.V. a beneficiat de graţierea restului de pedeapsă rămas neexecutat din pedeapsa aplicată prin Decizia penală nr. 1969/2004 a Curţii de Apel Bucureşti, fiind pus în libertate la data de 17 decembrie 2004.

Ulterior, prin Decretul nr. 1173/2004 a foat abrogat Decretul nr. 1164 din 15 decembrie 2004 şi s-a revocat graţierea individuală dispusă, astfel încât reclamantul a fost reîncarcerat la data de 17 decembrie 2004, în baza mandatului de executare emis anterior, în baza deciziei penale nr. 1969/2004 a Curţii de Apel Bucureşti.

Prin Decizia penală nr. 1101/2005, soluţionând contestaţia la executare formulată de petentul B.V., Curtea de Apel Bucureşti a statuat că „prin punerea în libertate a inculpatului în baza decretului de graţiere, s-au înlăturat efectele mandatului de executare emis în baza deciziei penale nr. 1969/2004 a C.A.B., întrucât graţierea individuală este necondiţionată" astfel încât „lipseşte temeiul juridic pentru care s-a dispus reîncarcerarea petentului condamnat" şi că „odată pus în libertate, petentul se bucură de toate drepturile şi libertăţile pe care Constituţia le garantează oricărui cetăţean".

Prin urmare, printr-o hotărâre judecătorească definitivă s-a stabilit cu putere de lucru judecat că privarea de libertate a reclamantului a fost dispusă în baza unui act nelegal, ceea ce înlătură aplicarea în cauză a dispoziţiilor art. 5 paragraful 1 lit. a) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, normele comunitare având drept premisă în edictarea excepţiei pe care o cuprind, caracterul legal al privării de libertate.

Pe de altă parte, nelegalitatea actului care a determinat reîncarcerarea reclamantului atrage incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 504 C. proc. pen. Scopul urmărit de aceste reglementări legale naţionale este acela de a permite repararea prejudiciului suferit de persoanele care au fost private de libertate în cazul în care intervenise o cauză care înlătură răspunderea penală sau executarea pedepsei.

Graţierea are ca efect înlăturarea, în totul sau în parte, a executării pedepsei şi, deşi nu este în mod expres prevăzută în cuprinsul art. 504 alin. (4) C. proc. pen., pentru identitate de raţiune trebuie admis că o persoană care a fost privată în mod nelegal de libertate, deşi fusese graţiată, are dreptul la repararea prejudiciului produs, în condiţiile acestui articol.

Aceeaşi consecinţă-a recunoaşterii dreptului reclamantului la repararea pagubei produse-o are şi interpretarea art. 504 C. proc. pen. prin raportare la art. 5 pct. 5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Din perspectiva normei Europene, reîncarcerarea reclamantului în baza unui mandat de arestare ale cărui efecte încetaseră, aşa cum s-a constatat prin hotărâre judecătorească, atrage o încălcare a dreptului la libertate şi obligă autorităţile statale la repararea prejudiciului astfel produs.

În consecinţă, Înalta Curte apreciază că în mod corect instanţa de apel a constatat că reclamantului i s-a produs un prejudiciu prin încălcarea dreptului său la libertate şi că, în cauză, sunt aplicabile prevederile art. 504 C. proc. pen.

2.Soluţia de admitere a capătului de cerere privind acordarea daunelor morale este criticată de recurent prin argumente care vizează atât existenţa prejudiciului moral produs reclamantului cât şi întinderea acestuia.

Sub primul aspect, Înalta Curte apreciază ca fiind legală hotărârea instanţei de apel, reclamantul suferind un prejudiciu moral la a cărui reparare este îndreptăţit.

În prezent, posibilitatea reparării băneşti a daunelor morale nu mai poate fi contestată, dispărând justificările ideologice ale sistemului politic trecut care fundamentau interzicerea acestora. Repararea materială a daunelor morale este justificată juridic atât la nivel de principiu, de prevederile art. 998-999 C. civ care folosesc termenul de prejudiciu, fără a distinge între cel material şi cel moral, cât şi de unele dispoziţii legale speciale, printre care chiar art. 505 C. proc. pen. Dispoziţiile legale menţionate prevăd repararea pagubei prin plata unei sume de bani folosind termenul de „pagubă suferită" fără a distinge între prejudiciul moral şi cel patrimonial. Mai mult, stabilind că la întinderea reparaţiei „se ţine seama (...) şi de consecinţele produse asupra persoanei ori asupra familiei celui privat de libertate (...)", art. 505 C. proc. pen. trebuie interpretat în acord cu principiul enunţat anterior în sensul că are în vedere inclusiv prejudiciul moral atunci când reglementează criterii de stabilire a întinderii reparaţiei pecuniare.

În cauză, prin eroarea judiciară intervenită, au fost lezate drepturi fundamentale ale omului, a existat o atingere a valorilor care definesc personalitatea umană, dreptul reclamantului-intimat la repararea prejudiciului produs de aceasta fiind incontestabil atât din perspectiva art. 504 şi urm. C. proc. pen. cât şi din perspectiva art. 5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

În ceea ce priveşte critica vizând întinderea acestui prejudiciu, Înalta Curte reţine următoarele:

Prin hotărârea recurată, Curtea de Apel Bucureşti a obligat pârâtul Statul Român la plata către reclamant a sumei de 100.000 Euro, echivalentul în lei la data plăţii, „cu titlu de daune morale şi materiale".

În considerentele deciziei se reţine că „emiterea decretului de graţiere a fost de natură să creeze reclamantului o speranţă legitimă privind starea sa de libertate, iar prelungirea acestei aşteptări pe parcursul a 6 luni, i-a creat reclamantului un prejudiciu moral (...). Însă Curtea a apreciat că fiind echitabilă suma de 100.000 Euro care include din punct de vedere material contravaloarea medicaţiei şi a investigaţiilor medicale aferente şi ulterioare perioadei în care detenţia a fost apreciată ca nelegală.

Se argumentează în continuare că, „deşi nu s-au depus înscrisuri cu privire la suportarea acestor cheltuieli, din actele medicale depuse la dosar, care-l privesc exclusiv pe reclamant şi din adagiul in dubio pro reo se naşte prezumţia că aceste cheltuieli au fost suportate de reclamant" şi că „o cuantificare a prejudiciului moral sau o măsurare a suferinţelor îndurate de către reclamant nu poate fi realizată prin probe tehnice, exacte fiind o chestiune pur subiectivă, care trebuie analizată în concret prin luarea în considerare a ansamblului criteriilor precum natura, durata, efectele şi modalităţile de executare a măsurii în discuţie".

În ceea ce priveşte prejudiciul material constând în veniturile nerealizate de reclamant în calitatea sa de contabil şi cenzor, Curtea a constatat că „nu pot fi aplicate prin analogie dispoziţiile referitoare la plata salariului de care au fost lipsite persoanele angajate în baza unui contract de muncă, deoarece o atare situaţie prezintă un anumit grad de certitudine cu privire la continuitatea acestor venituri. Or, reclamantul, ca liber profesionist nu a dovedit că în perioada deţinerii nelegale ar fi avut aceleaşi oportunităţi de prestare a activităţii ca şi în anii 2002-2003, pentru care au fost depuse la dosar declaraţii de venituri". Prejudiciul de imagine, aşa cum a fost argumentat de reclamant nu a fost reţinut de instanţa de apel cu motivarea că „acest prejudiciu nu se află în legătură de cauzalitate cu detenţia ilegală care a dat naştere dreptului reclamantului la despăgubiri".

Rezultă din toate aceste considerente că instanţa de apel, obligând pârâtul Statul Român la plata sumei de 100.000 Euro către reclamant, nu a stabilit în cadrul despăgubirilor acordate care este cuantumul daunelor morale şi care cel al daunelor materiale.

Este adevărat că în cazul daunelor morale, dată fiind natura prejudiciului care le generează, nu există criterii precise pentru determinarea lor. Însă, despăgubirea bănească acordată pentru repararea unui prejudiciu nepatrimonial nu poate fi refuzată prin invocarea unei imposibilităţi de stabilire a unei corespondenţe exacte între cuantumul acestei despăgubiri şi gravitatea prejudiciului pe care ar trebui să-l repare.

Problema stabilirii despăgubirilor pentru daune morale nu se reduce la cuantificarea economică a unor drepturi şi valori nepatrimoniale cum ar fi demnitatea, onoarea, ori suferinţa psihică încercată de cel ce le pretinde. Ea presupune o apreciere şi evaluare complexă a aspectelor în care vătămările produse se exteriorizează şi pot fi astfel supuse puterii de apreciere a instanţelor de judecată.

Prin urmare, chiar dacă valorile morale nu pot fi evaluate în bani, atingerile aduse acestora îmbracă forme concrete de manifestare, iar instanţa are astfel posibilitatea să aprecieze intensitatea şi gravitatea lor şi să stabilească dacă o sumă de bani şi în ce cuantum, este potrivită pentru a repara prejudiciul moral produs.

Apreciind pentru considerentele expuse că este posibilă stabilirea unui cuantum al daunelor morale acordate, Înalta Curte constată că această evaluare nu a fost realizată de instanţa de apel. Nu a existat totodată o determinare exactă a prejudiciului material încercat de reclamant, deşi in cazul acestui prejudiciu pot fi stabilite criterii exacte de cuantificare, instanţa de apel indicând o sumă globală ce ar fi destinată să repare ambele categorii de prejudicii, atât cel material cât şi cel moral, suferite de reclamant.

În aceste condiţii, instanţa de recurs nu poate exercita controlul de legalitate pe care îl determină promovarea căii de atac în cauză. Nefiind stabilită diferenţiat suma destinată a repara prejudiciile produse reclamantului, Înalta Curte nu poate verifica modul în care instanţa de apel a interpretat şi aplicat dispoziţiile legale incidente la situaţia de fapt pe care a reţinut-o.

II. Considerentele expuse anterior răspund deopotrivă criticilor formulate prin recursul declarat de Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti. Calea de atac exercitată viza aspecte legate de nelegalitatea deciziei recurate atrasă de împrejurarea că suma acordată reclamantului este destinată a repara atât un prejudiciu moral cât şi unul material. S-a susţinut că, deşi instanţa face trimitere la cheltuielile efectuate pentru tratamentul medical suportat şi la valorile morale lezate prin eroarea judiciară produsă, nu stabileşte cuantumul diferenţiat al celor două categorii de daune pe care suma stabilită este destinată să le repare, ceea ce împiedică verificarea legalităţii acordării lor.

Prin urmare, în temeiul art. 304 pct. 7 C. proc. civ. raportat la art. 312 alin. (5) C. proc. civ., Înalta Curte va admite ambele recursuri, va casa Decizia recurată şi va trimite cauza spre rejudecarea apelurilor aceleiaşi instanţe

Cu ocazia rejudecării, instanţa de apel va stabili în mod diferenţiat care este suma destinată reparării prejudiciului moral şi care cea destinată acoperirii prejudiciului material, ţinând seama de probele administrate în cauză, de dispoziţiile legale şi de principiile de drept aplicabile.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursurile declarate de Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi de pârâtul Ministerul Economiei şi Finanţelor, ca reprezentant al Statului Român împotriva deciziei nr. 184 din 6 martie 2008 din 14 februarie 2008 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă.

Casează Decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecarea apelurilor, aceleiaşi instanţe.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 noiembrie 2008.

← ICCJ. Decizia nr. 7039/2008. Civil  ICCJ. Decizia nr. 7032/2008. Civil →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 7034/2008. Civil