ICCJ. Decizia nr. 7444/2008. Civil
| Comentarii |
|
Prin cererea înregistrată la 21 noiembrie 2007, reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte București din cadrul MIRA a cerut restrângerea exercițiului dreptului la libera circulație în Anglia pentru o perioadă de cel mult 3 ani a pârâtului B.G., retumat în baza Acordului de readmisie încheiat cu această țară, invocând incidența art. 38 lit. a) și art. 5 lit. a) din Legea nr. 248/2005.
Prin sentința civilă nr. 51 din 14 ianuarie 2008, Tribunalul București, secția a V a civilă, a respins cererea, reținând, în principal, că după data de 1 ianuarie 2007, când România a aderat la Uniunea Europeană, nu se mai poate dispune o asemenea măsură împotriva cetățenilor români, dreptul la libera circulație constituind, conform Directivei nr. 38/CE din 29 aprilie 2004, una din libertățile fundamentale ale pieței interne europene, directivă care a fost transpusă în dreptul intern prin O.U.G. nr. 102/2005, cu modificările și completările ulterioare.
Tribunalul a reținut că după data de 1 ianuarie 2007 limitarea exercitării dreptului la liberă circulație al cetățenilor români în statele membre ale UE poate fi dispusă doar din rațiuni de ordine publică, securitate națională ori sănătate publică, astfel cum, de altminteri, se prevede și în Protocolul nr. 4 adițional la CEDO.
Prin decizia civilă nr. 254 din 8 aprilie 2008, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantă, pentru aceleași considerente reținute și de prima instanță.
împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul Ministerul Internelor și Reformei administrative, prin Direcția Generală de Pașapoarte, invocând incidența art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
în motivarea recursului se susține că instanțele au înlăturat în mod eronat aplicabilitatea în speță a dispozițiilor art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005, care impun o singură condiție pentru restrângerea libertății de circulație, aceea a returnării persoanei dintr-un stat în baza acordului de readmisie încheiat de România cu respectivul stat, fiind irelevant motivul pentru care s-a dispus această măsură și cu mențiunea că instanțele române nu sunt abilitate a cenzura cauzele pentru care s-a dispus returnarea.
Recurentul susține că, potrivit art. 25 din Constituție, cetățenii români se bucură în străinătate de protecția statului român dar în aceleași timp trebuie să își îndeplinească obligațiile care le revin, caz în care, sancționarea acestora conform Legii nr. 248/2005 se justifică pentru apărarea ordinii publice, situație prevăzută și de art. 53 din Constituție.
Totodată, recurentul invocă că odată cu aderarea României la Uniunea Europeană unele state membre ale Uniunii și-au rezervat dreptul de a impune anumite restricții pentru cetățenii noilor state pentru o perioadă de 2 ani după aderare indicând în acest sens dispozițiile cap. 1 din anexa VII la Tratatul de Aderare, cu mențiunea că în cauză nu sunt incidente dispozițiile Directivei 2004/38/CE, care a fost transpusă în legislația românească prin Legea nr. 102/2005.
Analizând criticile formulate care se circumscriu motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., înalta Curte constată că nu pot fi primite pentru următoarele considerente:
Contrar susținerii recurentei, înlăturarea aplicabilității la speță a dispozițiilor art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005 s-a făcut în mod corect cu referire la normele comunitare și la raportul care trebuie să existe între acestea și normele de drept comun intern.
Astfel potrivit legii interne, singura condiție de restrângere a dreptului la libera circulație este ca persoana în cauză să fi fost returnată dintr-un stat în baza acordului de readmisie încheiat de România cu respectivul stat.
Această reglementare restrictivă vine însă în conflict cu prevederile Directivei 2004/38/CE, care permit limitarea dreptului fundamental la libera circulație doar în situații excepționale privind motive de ordine publică sau de sănătate publică [art. 27 alin. (1) din Directivă].
în acest context al analizei este de observat că prin dispozițiile O.U.G. nr. 102/2005, aprobată prin Legea nr. 260/2005, statul român nu a implementat directiva ci doar a statuat cu privire condițiile în care cetățenii Uniunii Europene și ai statelor membre ale Spațiului Economic European și membrii acestora de familie își pot exercita dreptul la liberă circulație, de rezidență și de rezidență permanentă pe teritoriul României, precum și limitele exercitării acestor drepturi, situație în care în speță nu sunt incidente dispozițiile ordonanței menționate.
De altminteri, împrejurarea că Directiva nu a fost transpusă încă în dreptul intern, nu poate conduce la o altă interpretare decât cea realizată de instanțele de fond întrucât acest fapt ar contraveni jurisprudenței Curții de Justiție a Comunităților Europene, potrivit căreia "jurisdicțiile naționale sunt obligate să se abțină să interpreteze dreptul intern într-un mod care ar risca serios, după epuizarea termenului de transpunere, realizarea obiectivului urmărit de respectiva directivă" (în acest sens, hotărârea din 4 iulie 2006 a Marii Camere).
Pentru ca aceste motive de ordine publică sau de siguranță publică să justifice măsurile de îngrădire a dreptului la libera circulație este necesar, totodată, să fie respectat principiul proporționalității iar conduita persoanei în cauză să constituie o amenințare reală, prezentă și suficient de gravă la adresa unui interes fundamental al societății, art. 27 alin. (2) din Directivă, ceea ce nu s-a demonstrat în cauză.
în acest context al analizei este de menționat și faptul că prin dispozițiile art. 25 și art. 53 din Constituție României, invocate de recurent, se consacră dreptul fundamental al cetățenilor la liberă circulație în țară și străinătate și condițiile în care un astfel de drept poate fi restricționat, și ele sunt în concordanță cu cele prevăzute de directivă, anume pentru: apărarea securității naționale, a ordinii, a sănătății ori a moralei publice, a drepturilor și a libertăților cetățenilor; desfășurarea instrucției penale; prevenirea consecințelor unei calamități naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav și numai dacă această măsură este necesară într-o societate democratică și proporțională cu situația care a determinat-o și ea trebuie să fie aplicată în mod nediscriminatoriu și fără a aduce atingere existenței dreptului sau libertății.
Or, astfel de motive nu pot rezulta în mod suficient din faptul însuși al returnării cetățeanului român în condițiile art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005, pentru că ar însemna că principiul proporționalității în adoptarea măsurii să nu mai intereseze și astfel să fie ignorată exigența normei constituționale, respectiv a celei comunitare.
în acest context al analizei este de menționat și că la data la care instanța trebuie să aprecieze asupra măsurii îngrădirii dreptului la
libera circulație, normele de drept comunitar sunt pe deplin aplicabile iar potrivit art. 148 alin. (2) din Constituția României, "ca urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum și celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare".
Sub acest aspect, instanța de judecată, ca autoritate a statului cu obligații decurgând din aderare, trebuia să interpreteze și să aplice legea internă, în orice măsură posibilă, în lumina textului și finalității directivei, în principiu fără aplicabilitate directă în dreptul intern, pentru a se atinge rezultatul avut în vedere de acesta, autoritățile statului trebuind să se conformeze prevederilor art. 189 alin. (3) din Tratatul de instituire a Comunității Europene.
în concluzie, cum interpretarea și aplicarea dreptului național nu se pot realiza în conformitate cu prevederile Directivei datorită condițiilor restrictive impuse de legea internă [art. 39 lit. a) din Legea nr. 248/2005], rezultă că instanța trebuia să aplice dreptul comunitar, protejând astfel drepturile conferite de acesta persoanelor.
De altminteri, este de observat că recurentul se rezumă prin motivele de recurs la prezentarea unor principii constituționale și ale tratatului de aderare precum și a unor aspecte referitoare la accesul pe piața forței de muncă, acestea din urmă străine pricinii cât timp pârâtul a fost returnat pe motiv de ședere ilegală,
Așadar, constatând incidența normelor comunitare și faptul că acestora, venind în conflict cu legea internă, trebuie să li se recunoască preeminența, instanțele de fond au procedat corect respingând solicitarea de restrângere a exercițiului dreptului la libera circulație, în temeiul art. 39 lit. a) din Legea nr. 248/2005.
Ca atare, pentru considerentele arătate, recursul dedus judecății se dovedește a fi nefondat.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7338/2008. Civil | ICCJ. Decizia nr. 7391/2008. Civil → |
|---|
