ICCJ. Decizia nr. 7486/2008. Civil
| Comentarii |
|
Prin acțiunea civilă înregistrată la data de 11 decembrie 2007, reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte a solicitat în contradictoriu cu pârâtul P.A. restrângerea dreptului la liberă circulație în Belgia pe o perioadă de cel mult 3 ani.
Prin sentința civilă nr. 48 din 15 ianuarie 2008 pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, a respins ca nefondată acțiunea formulată de Direcția Generală de Pașapoarte în contradictoriu cu pârâtul P.A.
împotriva acestei hotărâri a formulat apel reclamanta, în motivarea căruia a arătat că returnarea pârâtului din Belgia la data de 8 noiembrie 2007 pentru ședere ilegală dovedește încălcarea de către acesta a legislației statului belgian, nefiind necesară efectuarea și altor dovezi în acest sens.
S-a conchis de către Tribunalul București că începând cu 1 ianuarie 2007 România a aderat la Uniunea Europeană, devenind astfel aplicabile dispozițiile Directivei nr. 2004/38/CE emisă de Parlamentul European, și în temeiul acesteia prevederile interne urmează a fi interpretate în concordanță cu reglementările acestei directive.
împotriva sentinței a declarat apel în termen legal Direcția Generală de Pașapoarte din cadrul Ministerului Internelor și Reformei Administrative, considerând-o a fi nelegală față de prevederile art. 52 din Legea nr. 248/2005 și art. 389 lit. a) din aceeași lege deoarece în baza Acordului de Readmisie încheiat cu Belgia, autoritățile române nu au putut decât să ia act de măsura dispusă de autoritățile franceze, fără a putea cenzura returnarea intimatului.
Prin decizia civilă nr. 221 din 19 martie 2008 Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins ca nefondat apelul formulat de apelantul reclamant Ministerului Internelor și Reformei Administrative, Direcția Generală de Pașapoarte împotriva sentinței civile nr. 48 din 15 ianuarie 2008 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă.
Curtea a reținut că din cuprinsul normelor legale aplicabile în speță și anume art. 18 din Tratatul de înființare a Comunității Europene, rezultă conflictul dintre norma internă de drept și norma comunicată.
S-a considerat de aceeași instanță că justificarea unei restricții asupra liberei circulații a persoanelor care să în acord cu dreptul comunitar, presupune existența în plus, față de tulburarea ordinii sociale pe care orice încălcare a legii o implică, a unei amenințări suficiente și severe la cerințele de ordine publică, afectând unul din motivele fundamentale ale societății.
S-a conchis de către Curte că, fată de dispozițiile art. 11 alin. (2) din Constituție și de împrejurarea că România a notificat prin Legea nr. 30/1994 Convenția Europeană a Dreptului Omului, normele cuprinse în Convenție și în protocoalele sale se impun autorităților naționale cu aceeași forță juridică ca orice normă convențională.
Prin urmare, în baza principiului supremației dreptului comunitar în ordinea juridică națională, Curtea a constatat că norma juridică națională ce stă la baza cererii reclamantei nu-i pot fi recunoscute efectele solicitate câtă vreme ea e incompatibilă cu norma comunicară aplicabilă în materie.
împotriva deciziei a declarat recurs Direcția Generală de Pașapoarte care a invocat următoarele motive de nelegalitate a deciziei atacate.
Nu s-a avut în vedere faptul că Legea nr. 248/2005 modificată și completată prin O.G. nr. 5/2006 a fost elaborată în vederea rezolvării "problemei controlului migrației ilegale din România spre statele europene", așa cum se motivează și în motivarea deciziei Curții Constituționale nr. 857/2006 și nr. 901/2006.
Se mai precizează că dreptul la libera circulație este un drept fundamental consacrat la nivel constituțional în art. 25, dar el nu e un drept absolut, condițiile exercitării sale fiind stabilite prin lege inclusiv art. 5 din Legea nr. 248/2005.
în acest context, se apreciază că în mod greșit instanța a considerat că nu rezultă împrejurările care ar trebui cerute în vedere pentru a se dispune împotriva pârâtului măsura restrângerii exercitării dreptului la libera circulație în străinătate.
Recursul este nefondat.
Criticile formulate în cadrul motivelor de recurs sunt nefondate, în primul rând în speța supusă judecății se pune problema interpretării și aplicării dispozițiilor relative la dreptul la libera circulație al unui cetățean român, în componența căruia intră dreptul de a părăsi teritoriul României în scopul de a circula pe teritoriul statelor Uniunii Europene.
Instanțele de judecată sunt obligate ca, după data de 1 ianuarie 2007, să analizeze compatibilitatea legii naționale privind libera circulație a persoanelor (Legea nr. 248/2005) cu legislația (primară și secundară) și cu jurisprudența comunitară, a Curții de Justiție a Comunității Europene.
Judecătorul național este obligat să aplice direct dreptul comunitar, dacă se constată incompatibilitatea dreptului național cu acesta, în virtutea principiilor efectului direct al dreptului comunitar și al supremației acestuia.
In ceea ce privește raportul dintre legislația națională și legislația comunitară, Curtea va face aplicarea principiilor de interpretare stabilite în jurisprudența sa de Curtea Europeană de Justiție de la Luxemburg:
- principiul efectului direct al tratatelor: dispozițiile Tratatului CEE au efect direct în dreptul intern (Hotărârea Curții din 5 februarie 1963, Van Gend en Loos c. Administrație der Belastingen);
principiul efectului direct al directivelor: atunci când dispozițiile unei directive apar, din punctul de vedere al conținutului lor, ca fiind necondiționate și suficient de precise, aceste dispoziții pot fi invocate, în absența unor măsuri de transpunere în termenul stabilit, împotriva oricărei dispoziții de drept intern neconforme cu directiva sau dacă sunt de natură să definească drepturi pe care particularii pot să le invoce împotriva statului (Hotărârea Curții din 19 ianuarie 1982, cauza Becker v. Finanzamt Munster - Innenstadt);
principiul supremației dreptului comunitar: spre deosebire de tratatele internaționale obișnuite, Tratatul CEE a instituit o ordine juridică proprie, integrată în sistemul juridic al statelor membre în momentul intrării în vigoare a Tratatului și care se impune organelor jurisdicționale de drept intern. In fapt, prin instituirea unei Comunități cu o durată nelimitată, având instituții proprii, cu personalitate juridică, capacitate de reprezentare internațională și, în special, cu puteri reale derivate din limitarea competenței sau din transferul atribuțiilor statelor către Comunitate, acestea din urmă au limitat, chiar dacă în domenii restrânse, drepturile lor suverane și au creat astfel un sistem de drept aplicabil resortisanților lor și lor însele (Hotărârea Curții din 15 iulie 1964 , Costa c. E.N.E.L.);
obligația de a nu aplica dreptul național contrar dreptului comunitar: orice instanță națională trebuie ca, într-o cauză ce intră în jurisdicția sa, să aplice dreptul comunitar în totalitatea sa și să protejeze drepturile pe care acesta le conferă cetățenilor și este obligată, ca atare, să nu aplice orice prevedere din dreptul național care ar putea veni în conflict cu dreptul comunitar, fie anterioară sau ulterioară intrării în vigoare a regulii comunitare (Hotărârea Curții din 9 martie 1978, Amministrazione delle Finanze dello Stato c. Simmenthal).
Curtea apreciază că noțiunea de libertate a circulației persoanelor având cetățenia română (în speță se pune problema restrângerii dreptului la libera circulație a unui cetățean român) include în sfera sa următoarele componente:
dreptul cetățeanului român de a circula liber pe teritoriul României;
dreptul cetățeanului Român de a-și stabili domiciliul sau reședința pe teritoriul României;
dreptul cetățeanului român de a emigra într-un alt stat;
dreptul cetățeanului român de a intra pe teritoriul României;
dreptul cetățeanului român de a părăsi teritoriul României pentru a circula sau a se stabili într-un alt stat.
Dintre drepturile enumerate mai sus, în cauza de față este relevant doar ultimul, respectiv dreptul pârâtei de a părăsi teritoriul României pentru a pătrunde pe teritoriul altui stat membru (România devenind membră a Uniunii Europene de la 1 ianuarie 2007 rezultă că, potrivit art. 52 din Legea nr. 248/2005, interdicția la liberă circulație poate fi teoretic impusă, doar cu privire la teritoriul statului respectiv.
împrejurarea însă că autoritățile statului membru al Uniunii Europene au dispus expulzarea pârâtului cetățean român este prin ea însăși suficientă pentru instanța română de a interzice, la rândul său, dreptul de circulație al cetățeanului său.
Se impune deci a fi examinată situația de fapt a pârâtului în raport de noua ordine juridică din România, determinată de aderarea țării noastre la Uniunea Europeană la 1 ianuarie 2007.
în ceea ce privește principiul de bază în materia liberi circulații a persoanelor având cetățenia română, în prezent, atât legea internă, cât și legislația comunitară stabilesc regula potrivit căreia dreptul la liberă circulație a cetățenilor români pe teritoriul statelor membre ale Uniunii Europene este garantat, art. 25 din Constituția României,art. 18 din Tratatul CEE, art. 4 din Directiva 2004/38/CE.
Cât privește excepțiile de la această regulă ele se regăsesc atât în cuprinsul legii interne art. 38 și art. 39 din Legea nr.248/2005, cât și în cuprinsul legislației comunitare, art. 27 din Directiva 2004/38/CE.
De la 1 ianuarie 2007, orice cetățean român este cetățean al Uniunii Europene, ceea ce înseamnă că se poate prevala, chiar și față de statul a cărui cetățenie o are, de toate drepturile ce decurg din acest statut.
Art. 18 alin. (1) CE este direct aplicabil în ordinea juridică internă națională, deci cetățenii Uniunii Europene, inclusiv cetățenii români, beneficiază de dreptul de a părăsi teritoriul unui stat membru, inclusiv statul membru de origine, pentru a intra pe teritoriul unui alt stat membru.
Faptul că acest cetățean român nu a exercitat încă dreptul la libera circulație nu implică ca situația sa să fie asimilată unei situații pur interne (cauza Chen et Zhu-C200/02).
Dimpotrivă, prezintă o legătură directă cu dreptul comunitar.
Dreptul de a circula liber pe teritoriul statelor membre așa cum e prevăzut și garantat de art. 18 alin. (1) CE, cuprinde și dreptul de a părăsi statul de origine și acest drept fundamental ar fi lipsit de substanța sa dacă statul membru, în speță România, ar putea, fără o justificare valabilă, să interzică resortisanților proprii să părăsească teritoriul său în scopul de a intra pe teritoriul altui stat membru. Aceste restrângeri ar constitui adevărate obstacole în calea exercitării dreptului la liberă circulație, atât în statul de origine, cât și în statul de destinație (în acest sens jurisprudența, CEJ-Presa -C224/02) Singhe C370/90), Internațional Transport Workers Federation et The Firmnish Seamen's Union, C-438/05) Daily Mail and General Trust, 81/87; Bosman C 415/93).
De altfel, art. 4 alin. (1) din Directiva 2004/38/ prevede în mod expres că toți cetățenii Uniunii care au cărți de identitate valabile sau pașapoarte valabile, au dreptul de a părăsi teritoriul unui stat membru pentru a se deplasa în alt stat membru.
Dreptul la liberă circulație al cetățenilor Uniunii nu este unul necondiționat, că poate fi supus limitărilor și condițiilor prevăzute prin Tratat, precum și prin dispozițiile adoptate pentru punerea sa în aplicare.
în privința limitărilor și condițiilor ce decurg din art. 27 alin. (1) Directiva 2004/38, așa cum rezultă din jurisprudența Curții de Justiție a Comunităților Europene, deși, în general, statele membre sunt libere să stabilească cerințele de ordine publică și de siguranță publică, în conformitate cu nevoile lor naționale, care pot varia de la un stat membru la altul și de la o persoană la alta, totuși, în contextul comunitar și în special ca o justificare a unei derogări de la principiul fundamental al liberei circulații a persoanelor, aceste cerințe trebuie interpretate în mod strict, astfel încât sfera lor nu poate fi stabilită unilateral de fiecare stat membru fără exercitarea unui control din partea instituțiilor comunităților Europene.
Privite astfel, derogările de la principiul fundamental menționat ce ar putea invocate de un stat membru implică, în special, astfel cum reiese din art. 27 alin. (2) din Directiva 2004/38, că pentru a fi justificate, măsurile luate din motive de ordine publică sau de siguranță publică, trebuie să se întemeieze exclusiv pe conduita persoanei în cauză, neputând fi acceptate motive care nu sunt strict legate de cazul respectiv sau care sunt legale de considerații de prevenție generală.
în această situație, împrejurarea că față de un cetățean al muncii s-a dispus măsura returnării de pe teritoriul uni alt stat membru unde ședea în mod ilegal nu ar putea fi luată în considerare de statul membru de origine al acestuia pentru a limita dreptul la liberă circulație al cetățenilor respectiv, decât în măsura în care condiția acestuia reprezintă o amenințare reală, prevăzută și suficient de gravă la adresa unui interes fundamental al societății.
în speța supusă judecății, cererea reclamantului prin care se urmărește limitarea dreptului la libera circulație a pârâtului are ca unic temei măsura de returnare care s-a dispus față de acesta în alt stat membru, lipsind orice apreciere specifică a conduitei persoanei în cauză și orice referire la vreo amenințare pe care aceasta ar constitui-o pentru ordinea publică sau siguranța publică.
Această "returnare pentru ședere ilegală" nu poate constitui temei pentru a se dispune limitarea dreptului de a ieși de pe teritoriul național, iar conduita pârâtului nu reprezintă o amenințare reală, prevăzută și suficient de gravă la adresa unui interes fundamental al societății.
Pentru aceste considerente, recursul a fost respins și în baza art. 312 C. proc. civ. a fost menținută decizia ca temeinică și legală.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7548/2008. Civil | ICCJ. Decizia nr. 7547/2008. Civil → |
|---|
