ICCJ. Decizia nr. 7647/2008. Civil
| Comentarii |
|
Cererea de chemare în judecată
1.1. Obiect
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș,
secția civilă, la 19 aprilie 2007, reclamanții S.P. și S.A.M. au chemat în judecată pe pârâții Primăria municipiului Timișoara și Primarul municipiului Timișoara pentru ca instanța, prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună anularea Dispoziției nr. 1045 emisă de primar, obligarea pârâților la măsuri reparatorii prin echivalent sub forma titlurilor de despăgubire, cu cheltuieli de judecată.
1.2. în fapt
în motivarea cererii de chemare în judecată s-a arătat că reclamanții au formulat notificare prin care au solicitat despăgubiri bănești pentru imobilul situat în Timișoara, înscris în C.F. nr. 4617 Timișoara, nr. top 12335-12336, proprietar tabular al imobilului fiind antecesorul reclamanților F.A.
Prin dispoziția atacată a fost respinsă notificarea cu motivarea că reclamanții nu au făcut dovada calității de persoană îndreptățită și a dreptului de proprietate invocat.
Cota de 24/48 din imobil a aparținut în proprietate lui F.A. și a fost trecută în proprietatea statului fără plată, conform art. 3 din Decizia nr. 87 din 27 ianuarie 1979.
1.3. în drept
Reclamanții și-au motivat în drept acțiunea pe dispozițiile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
2. Hotărârea primei instanțe
Prin sentința civilă nr. 2307 din 7 noiembrie 2007 Tribunalul Timiș, secția civilă, a admis contestația și a anulat Dispoziția nr. 1045 din 19 martie 2007 emisă de Primarul municipiului Timișoara.
A fost obligat pârâtul Primarul municipiului Timișoara să soluționeze notificarea în coordonatele art. 10 din Legea nr. 10/2001, cu observarea și a art. 12 din lege, respectiv să emită o nouă dispoziție motivată în baza art. 25 în corelație cu art. 26 din Legea nr. 10/2001, constatând că reclamanții legitimează vocația la măsuri reparatorii conform Legii nr. 10/2001.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că reclamanții au calitatea de moștenitori ai defunctului F.A.I.I., iar împrejurarea că în cartea funciară figurează ca proprietar numitul F.A., fără vreo referire la celelalte două prenume ale acestuia, nu poate fi reținută ca un impediment la constatarea calității de persoane beneficiare ale dispozițiilor legii reparatorii a reclamanților.
Pentru un alt imobil al aceluiași F.A. pârâtul Primarul municipiului Timișoara a emis o dispoziție favorabilă reclamanților, ca moștenitori ai acestuia. Cum pentru situații identice nu se pot emite soluții diferite, trebuie să se procedeze similar în speța de față.
Nu se mai poate reține vreo aplicabilitate a prevederilor art. 1.4.B din H.G. nr. 498/2003, de vreme ce noile norme metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, reglementate de H.G. nr. 250/2007 dispun în art. 1.4.B că și în cazul preluării cu plată a imobilului în baza Decretului nr. 223/1974 preluarea este calificată ca fiind abuzivă.
3. Hotărârea instanței de apel
Prin decizia civilă nr. 90 R din 14 aprilie 2008 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a fost respins apelul declarat de pârâtul Primarul municipiului Timișoara. Apelantul a fost obligat la 2500 lei cheltuieli de judecată către reclamanți.
în considerentele hotărârii sale instanța de apel a arătat că practica judiciară a fost constantă în a considera că preluarea de către stat a imobilelor în baza Decretului nr. 223/1974 este o preluare abuzivă, iar dispozițiile art. 1.4.B din H.G. nr. 498/2003 au fost considerate nelegale întrucât adăugau la lege o excepție pe care legea însăși nu o prevedea.
în mod corect a reținut prima instanță că reclamanții sunt persoane îndreptățite la măsurile reparatorii ale Legii nr. 10/2001.
4. Recursul4.1. Motive
Primarul municipiului Timișoara a declarat recurs, întemeiat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., critica vizând următoarele aspecte:
în mod greșit au reținut ambele instanțe că reclamanții sunt persoane îndreptățite la măsuri reparatorii ale Legii nr. 10/2001 întrucât solicitanții nu au făcut dovada calității de persoană îndreptățită și a dreptului de proprietate invocat.
Cota de 24/48 din imobilul situat în Timișoara, a trecut în proprietatea Statului Român cu titlu de cumpărare de la numitul F.A. Prin Decizia nr. 87/1979 emisă în baza Decretului nr. 223/1974 numitul F.A. a primit suma de 1407 lei, reprezentând contravaloarea construcțiilor trecute în proprietatea statului.
Numele fostului proprietar apare înscris în C.F. nr. 4617 Timișoara ca F.A. iar în certificatul de calitate de moștenitor nr. 166 din 12 decembrie 2002 apare înscris ca F.A.I.I. iar această neconcordanță nu a fost rectificată până la data soluționării notificării.
Față de dispozițiile art. 1.4.B din H.G. nr. 498/2003, preluarea cotei de 24/48 nu s-a făcut în mod abuziv iar reclamanții nu au făcut dovada calității de persoane îndreptățite și a dreptului de proprietate invocat, dosarul nefiind completat până la data soluționării notificării.
4.2. întâmpinarea
Intimații reclamanți au depus întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu cheltuieli de judecată.
4.3. Analiza făcută de instanța de recurs
Recursul nu este întemeiat.
Este necontestat faptul că imobilul pentru care s-au solicitat măsuri reparatorii a fost preluat de stat în temeiul dispozițiilor Decretului nr. 223/1974, cu plată. Or, la acea dată era în vigoare Constituția din 1965 care, prin art. 36, ocrotea dreptul de proprietate personală.
Potrivit acestui text, dreptul de proprietate personală este ocrotit de lege. Pot constitui obiect al dreptului de proprietate personală veniturile și economiile provenite din muncă, casa de locuit, gospodăria de pe lângă ea și terenul pe care ele se află, precum și bunurile de uz și confort personal.
Decretul nr. 223/1974 prevedea în art. 1 că, în Republica Socialistă România construcțiile și terenurile pot fi deținute în proprietate de către persoanele fizice numai dacă au domiciliul în țară. Potrivit art. 2, persoanele care au făcut cerere de plecare definitivă din țară sunt obligate să înstrăineze, până la data plecării, construcțiile aflate în proprietatea lor în Republica Socialistă România. înstrăinarea se va face către stat, care va prelua aceste bunuri, plata stabilindu-se potrivit prevederilor art. 56 alin. (2) din Legea nr. 4/1973 privind dezvoltarea construcției de locuințe, vânzarea de locuințe din fondul de stat către populație și construirea de case de odihnă proprietate personală. Construcțiile aparținând persoanelor care au plecat în mod fraudulos din țară sau care, fiind plecate în străinătate, nu s-au înapoiat la expirarea termenului stabilit pentru înapoierea în țară, trec fără plată în proprietatea statului. Terenurile aferente construcțiilor prevăzute la alineatele precedente trec în proprietatea statului în condițiile art. 13 din Legea cu privire la fondul funciar.
în aceste condiții, nu se poate susține că decretul respecta prevederile constituționale enunțate.
Mai mult, anterior adoptării Decretului nr. 223/1974, România ratificase Declarația Universală a Drepturilor Omului din 10 decembrie 1948 care, în art. 17 alin. (1) și (2) prevede că orice persoană are dreptul la proprietate, atât singur cât și în asociație cu alții și nimeni nu poate fi lipsit arbitrar de proprietatea sa, art. 13 consacrând dreptul oricărei persoane de a circula liber, inclusiv de a-și părăsi propria țară.
Așadar, faptul că s-a plătit o despăgubire la momentul preluării de către stat nu înseamnă că preluarea a fost legală, întrucât cei cărora li se aplicau dispozițiile decretului erau obligați să înstrăineze bunul în schimbul unei sume stabilite de stat în mod discreționar. Nu s-ar putea vorbi de o înstrăinare liber consimțită, ci de o adevărată vânzare silită, cu consecința încălcării unor principii esențiale de vreme ce era desemnat drept unic cumpărător statul român.
Trimiterea pe care o face recurentul la norma înscrisă în H.G. nr. 498/2003 nu este de natură să justifice punctul său de vedere în ce privește legalitatea titlului statului. H.G. conține norme metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, și are o forță juridică inferioară celei a legii în a cărei aplicare a fost dată. Or, potrivit art. 2 lit. h) din Legea nr. 10/2001 sunt imobile preluate abuziv orice alte imobile preluate de stat cu titlu valabil, astfel cum este definit la art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia. în temeiul art. 6 alin. (1) fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităților administrativ-teritoriale și bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituției, a tratatelor internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat. Constituția din 1965 care garanta proprietatea particulară a fost încălcată prin Decretul nr. 223/1974 care lipsea persoana fizică de dreptul său de proprietate în schimbul liberei circulații.
De altfel, prin noile Norme metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007 a fost modificat și art. I.4.B. Conform acestui text, cu privire la Decretul nr. 223/1974 privind reglementarea situației unor bunuri urmează a se considera că preluarea a fost abuzivă atât în cazul trecerii imobilului fără plată în proprietatea statului cu titlu de sancțiune pentru cei care au plecat fraudulos din țară sau care, fiind plecați în străinătate, nu s-au înapoiat la expirarea termenului stabilit pentru înapoierea în țară, cât și cazul în care persoana a făcut cerere de plecare definitivă din țară și a înstrăinat în mod obligatoriu locuința sa către stat.
Față de cele ce preced, aprecierile privitoare la legalitatea preluării de către stat a imobilului proprietatea intimaților nu sunt corecte și nu pot fundamenta respingerea cererii de acordare a măsurilor reparatorii enunțate în Legea nr. 10/2001.
Nu este întemeiată nici critica privitoare la faptul că reclamanții nu au făcut dovada calității de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii și a dreptului de proprietate invocat doar în etapa administrativă de soluționare a notificării.
Conform art. 23 din Legea nr. 10/2001, actele doveditoare ale dreptului de proprietate ori, după caz, ale calității de asociat sau acționar al persoanei juridice, precum și, în cazul moștenitorilor, cele care atestă această calitate și, după caz, înscrisurile care descriu construcția demolată și orice alte înscrisuri necesare evaluării pretențiilor de restituire decurgând din această lege, pot fi depuse până la data soluționării notificării.
Expresia "soluționarea notificării" trebuie înțeleasă în sensul că vizează soluționarea acesteia în oricare din cele două etape, administrativă, înaintea persoanei juridice notificate sau judiciară, prin hotărâre irevocabilă a instanței de judecată.
Nicio prevedere a Legii nr. 10/2001 nu interzice completarea probatoriului în
etapa judiciară. A considera altfel, ar însemna a aduce atingere principiului liberului
acces la justiție consacrat de art. 21 din Constituție. Rolul instanței nu se poate rezuma la verificarea probelor administrate în fața persoanei juridice notificate, pentru că ar fi contrar principiului aflării adevărului pentru o bună înfăptuire a justiției. Singura sancțiune prevăzută de lege, care atrage pierderea dreptului persoanei îndreptățite de a solicita în justiție măsuri reparatorii sau prin echivalent, este cea prevăzută de art. 22 alin. (5) pentru nerespectarea termenului de trimitere a notificării.
în fine, prima instanța a apreciat corect asupra neconcordanțelor privitoare la numele autorului reclamanților, inclusiv în raport și de o altă de dispoziție emisă de același pârât.
Având în vedere cele mai sus arătate, înalta Curte a apreciat că aspectele invocate de recurent nu întrunesc cerințele art. 304 pct. 9 C. proc. civ., motiv pentru care în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. recursul a fost respins ca nefondat.
în raport de dispozițiile art. 274 C. proc. civ., recurentul a fost obligat la cheltuieli de judecată pentru etapa recursului.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7887/2008. Civil | ICCJ. Decizia nr. 799/2008. Civil → |
|---|
