ICCJ. Decizia nr. 7553/2008. Civil
| Comentarii |
|
Prin sentința civilă nr. 273 din 15 februarie 2007 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, s-a admis contestația formulată de reclamanta M.I. în contradictoriu cu pârâții Primăria municipiului București, prin Primar General, M.M.R.E., M.M.R., K.M.N., M.A.A., M.D.M.Ș., C.G., C.M. și M.C.E.; s-a anulat în parte dispoziția nr. 6818 din 16 noiembrie 2006 emisă de Primăria municipiului București și s-a dispus restituirea în natură a terenului în suprafață de 10772,84 mp, situat în București, precum și recunoașterea dreptului de proprietate în favoarea contestatoarei pentru cota succesorală de 1/10.
în pronunțarea acestei sentințe, prima instanță a reținut că, prin dispoziția sus-menționată, s-a dispus restituirea în natură în proprietatea notificatorilor M.M.R.E., M.M.R., K.M.N., M.A.A., M.D.M.Ș., C.G., C.M., M.C.E.A. și M.I. a terenului în litigiu. în ceea ce-i privește pe K.M.N. și M.I., s-a atribuit imobilul în folosință specială, în raport de calitatea acestora, de cetățeni străini.
Reclamanta a solicitat anularea în parte a dispoziției, în sensul înlăturării dreptului său de folosință specială asupra terenului, considerând că este îndreptățită la restituirea în natură, în proprietate, corespunzător cotei de 1/10, care i se cuvine de pe urma defunctei M.M., în calitatea sa de moștenitoare legală a defunctei, respectiv nepoată de fiu.
Primăria municipiului București a stabilit că terenul în litigiu poate fi restituit în natură însă, în ceea ce o privește pe reclamantă, avându-se în vedere cetățenia acesteia, i s-a recunoscut doar un drept de folosință special.
Legea nr. 10/2001 nu distinge, sub aspectul formulării cererilor de restituire în natură, în raport de cetățenia persoanelor care se consideră îndreptățite la această formă de reparație.
De asemenea, calitatea sus menționată în persoana reclamantei poate fi analizată și prin prisma dispozițiilor constituționale, act normativ cu forță juridică superioară tuturor celorlalte acte normative. Aceasta cu atât mai mult cu cât legea specială nu conține reglementări în legătură cu cetățenia celor care solicită restituirea în natură.
A mai reținut instanța că emiterea dispoziției contestate s-a realizat după revizuirea Constituției, prin Legea nr. 429 din 23 octombrie 2003, iar, potrivit dispozițiilor art. 44 alin. (2) din legea fundamentală:"cetățenii străini și apatrizii pot dobândi dreptul de proprietate privată asupra terenurilor numai în condițiile rezultate din aderarea României la Uniunea Europeană și din alte tratate internaționale la care România este parte, pe bază de reciprocitate, în condițiile prevăzute prin legea organică, precum și prin moștenire legală".
Dispozițiile constituționale cuprind două ipoteze, cea care interesează în speță referindu-se la dobândirea dreptului de proprietate asupra terenurilor de către cetățenii străini și de apatrizi, prin moștenire legală.
Și anterior modificării Constituției în sensul arătat mai sus, cetățenii străini puteau obține restituirea în natură a terenurilor în situația în care preluarea imobilelor de către stat avusese loc fără titlu valabil.
în cazul preluării cu titlu valabil, decizia de restituire în natură a terenului este inadmisibilă deoarece, în cazul unui asemenea imobil, decizia are efect constitutiv de proprietate, respectiv prin efectul și de la data deciziei, persoana îndreptățită redevenind titular al dreptului de proprietate, pe care l-a pierdut în urma unei deposedări abuzive, dar cu titlu valabil.
Față de aspectul dobândirii proprietății de la data deciziei, cetățenia străină existentă la data intrării în vigoare a legii nu reprezintă o negare definitivă a vocației persoanei fizice la dobândirea proprietății terenului, aceasta putând să întreprindă demersurile necesare pentru redobândirea cetățeniei române.
în situația trecerii imobilului în proprietatea statului fără titlu valabil este menținută calitatea de proprietar în toată perioada de la data deposedării și până la data deciziei de restituire, iar decizia nu are un efect constitutiv de drepturi, ca în cazul menționat mai sus, ci declarativ de proprietate, având semnificația de repunere a adevăratului proprietar în posesiunea efectivă a bunului său.
în speță, imobilul a fost preluat de stat fără titlu. La data de 19 decembrie 1944 s-a emis ordinul de rechiziție nr. 5974, iar la data de 21 decembrie 1944 s-a întocmit procesul-verbal de revocare a rechiziției, foștilor proprietari nefiindu-le însă restituit imobilul, care a rămas în folosința armatei sovietice, ulterior, a armatei germane. în anul 1950 a trecut fără titlu la stat, preluarea fiind una în fapt.
Pentru aceste considerente, Tribunalul a constatat că acțiunea este întemeiată, motiv pentru care a admis-o, în temeiul art. 26 raportat la art. 3 și art. 4 din Legea nr. 10/2001, dispunând anularea în parte a dispoziției nr. 6818 din 16 noiembrie 2006 și restituirea în natură a terenului, cu recunoașterea dreptului de proprietate în favoarea contestatoarei pentru cota succesorală de 1/10.
împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâtul Municipiul București, reprezentat de Primarul General, criticând sentința deoarece, potrivit dispozițiilor Legii nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005 și Hotărârea nr. 250/2007, unitatea deținătoare nu are competența de a stabili cotele succesorale, ci doar să constate calitatea de persoană îndreptățită la restituirea în natură a bunului sau la acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent.
Conform dispozițiilor din actele normative sus-menționate, dar și prevederilor Constituției României, reclamanta nu poate dobândi terenuri în proprietate pe teritoriul țării deoarece nu este cetățean român.
Prin decizia civilă nr. 162 A din 10 martie 2008 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, s-a respins ca nefondat apelul declarat de către apelantul pârât Municipiul București, reprezentat de Primarul General.
în pronunțarea acestei decizii, Curtea de Apel a reținut că reclamanta nu a contestat decizia emisă de apelantă pe motiv că prin aceasta nu s-au stabilit cotele ce se cuvin fiecărei persoane îndreptățite. Instanța, cu ocazia verificării calității de persoană îndreptățită la restituirea imobilului, a constatat că părții îi revine cota de 1/10 din teren, în baza calității sale de moștenitoare legală a defunctei M.M.
în același sens a statuat și înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia nr. XX din 19 martie 2007, prin care a fost admis recursul în interesul legii și s-a stabilit că instanța este competentă să soluționeze pe fond contestația formulată împotriva deciziei de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate în mod abuziv.
Curtea de Apel a constatat aplicarea și interpretarea corectă, de către prima instanță, a dispozițiilor art. 44 din Constituția României față de împrejurarea că imobilul în litigiu a fost preluat de stat fără justificarea existenței vreunui titlu.
S-au avut în vedere dispozițiile art. 44 alin. (2) din Constituția României revizuită, precum și ale art. 2 alin. (1) din Titlul II al O.U.G. nr. 184/2002, aprobată cu modificări prin Legea nr. 48/2004, din care rezultă că cetățenii străini care au calitatea de persoane îndreptățite potrivit Legii nr. 10/2001 la restituirea în natură a unor terenuri situate în intravilanul localităților pot opta pentru dobândirea unui drept de folosință special, care conferă titularului drepturile și obligațiile conferite de lege proprietarului, cu excepția dreptului de dispoziție.
Potrivit alin. (2) și (3) din același text de lege, la transmiterea dreptului de folosință către terți, statul, prin Ministerul Finanțelor Publice, are un drept de preemțiune la cumpărarea acestuia, iar în cazul în care terțul dobânditor al dreptului de folosință este cetățean român sau persoană juridică română, dreptul de folosință astfel dobândit se convertește în drept de proprietate.
Față de conținutul dispozițiilor legale sus menționate, Curtea de Apel a reținut că dreptul dobândit asupra terenurilor, de către cetățenii străini, în urma parcurgerii procedurii administrative reglementate de Legea nr. 10/2001, este un drept de folosință special, care conferă însă titularului toate drepturile și obligațiile conferite de lege proprietarului, cu excepția dreptului de dispoziție.
Potrivit alin. (5) din art. 2 Titlul II din O.U.G. nr. 184/2002, introdus prin Legea de aprobare nr. 48/2004, dispozițiile enunțate mai sus nu se aplică în cazul persoanelor prevăzute la art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, cu modificările ulterioare. Textul din urmă se referă la persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil și care, potrivit legii speciale, își păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării, pe care o exercită după primirea deciziei sau a hotărârii judecătorești de restituire.
în această situație nu este vorba despre dobândirea dreptului de proprietate asupra unor terenuri preluate de stat, dreptul respectiv neieșind niciodată din patrimoniul titularului; textul se referă la reluarea exercitării acestui drept. în asemenea cazuri, se pune problema restituirii în proprietate a imobilelor preluate în mod abuziv.
în concluzie, potrivit Legii nr. 10/2001, cererile de restituire a terenurilor situate în intravilanul localităților, formulate de cetățeni străini, urmează să fie admise, condiționat de dovedirea calității de persoane îndreptățite și a dreptului de proprietate avut anterior preluării, actul normativ menționat necondiționând nici posibilitatea formulării notificărilor și nici admiterea cererilor, de cetățenia solicitantului.
împotriva acestei decizii civile a declarat recurs pârâtul Municipiul București, reprezentat de Primar, criticând hotărârea pentru următoarele motive:
Decizia a fost dată cu aplicarea greșită a legii, făcându-se în mod eronat referire la decizia nr. XX/2007 a înaltei Curți de Casație și Justiție, care nu are incidență în speță.
Instanța de fond, după cum reține, de altfel, și Curtea de Apel, nu a fost învestită cu o cerere de stabilire a cotelor care se cuvin fiecărei persoane îndreptățite, pronunțându-se în mod greșit cu privire la acest aspect în ceea ce o privește pe reclamantă.
Pârâtul nu are competența legală de a stabili în mod efectiv cotele succesorale, ci doar să constatate calitatea de persoană îndreptățită la restituirea în natură sau la acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent a solicitantului.
în ceea ce privește dreptul de folosință special stabilit în favoarea reclamantei, instanța de apel evocă dispozițiile art. 44 din Constituția României, dar are în vedere și dispozițiile O.U.G. nr. 184/2002, aprobată cu modificări prin Legea nr. 48/2004, recunoscând existența unui drept de folosință special dobândit de către cetățenii străini asupra terenului, în condițiile parcurgerii procedurii administrative prevăzute de Legea nr. 10/2001.
Ca atare, chiar dacă se au în vedere dispozițiile art. 44 din Constituția României, normele din legea specială, menționate de către instanța de apel, trebuie să-și găsească aplicarea și să producă efecte juridice. Astfel, soluția Comisiei de aplicare a Legii nr. 10/2001 din cadrul unității pârâte s-a dat cu aplicarea corectă a dispozițiilor actului normativ în discuție.
Cererea de recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul solicitând admiterea căii de atac, modificarea deciziei pronunțate și schimbarea sentinței apelate, în sensul respingerii contestației, ca neîntemeiată.
Deși legal citați cu mențiunea depunerii întâmpinării, intimații nu au înregistrat acest act procedural în dosar.
Analizând decizia civilă recurată, în raport de criticile formulate și de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:
în ceea ce privește recunoașterea dreptului de proprietate al reclamantei asupra cotei de 1/10 din teren, prin sentința civilă pronunțată în cauză, în mod corect, Curtea de Apel a constatat că această verificare a fost efectuată de prima instanță cu ocazia stabilirii calității petentei, de persoană îndreptățită la restituirea în natură a terenului. Ca atare, reprezintă o simplă constatare aritmetică a cotei succesorale a reclamantei de pe urma autoarei sale, M.M., fără relevanță în pretinsa depășire a limitelor de învestire a primei instanțe, prin cererea de chemare în judecată.
Pe de altă parte, conform petitului acțiunii, reclamanta a solicitat, printre altele, să se dispună restituirea în natură a imobilului, în cota cuvenită acesteia, pe care a specificat-o ca fiind de 1/10, astfel încât, și din această perspectivă, nu s-ar putea constata o depășire a obiectului cererii de chemare în judecată, din partea primei instanțe, cu privire la care Curtea de Apel ar fi procedat la o examinare greșită, în raport de dispozițiile art. 129 alin. (6) C. proc. civ. Textul de lege menționat se referă la pronunțarea soluției în limitele obiectului cererii de chemare în judecată, normă legală respectată de ambele instanțe, în pronunțarea sentinței, respectiv în verificarea acesteia, din perspectiva criticilor formulate de pârât în apel, în legătură cu acest aspect.
De asemenea, contrar celor susținute de recurent, atât el, cât și organul judiciar, au competența de a stabili cota cuvenită unei persoane din moștenirea fostului proprietar deoarece Legea nr. 10/2001 nu interzice efectuarea unor asemenea verificări, cu atât mai mult cu cât, conform art. 26, solicitantul trebuie să depune înscrisuri care să justifice această calitate.
Decizia nr. XX din 19 martie 2007 a înaltei Curți de Casație și Justiție, chiar dacă nu are legătură directă cu speța deoarece nu se pune problema unui refuz din partea unității deținătoare de a soluționa notificarea adresată de persoanele enumerate mai sus, a fost invocată în mod corect în considerentele deciziei recurate. Aceasta întrucât, în cuprinsul deciziei pronunțate în interesul legii, se face referire la principiul plenitudinii de jurisdicție a instanțelor de judecată și care justifică dreptul acestora de a verifica orice aspecte în legătură cu cauza cu care au fost învestite.
în ceea ce privește natura dreptului reclamantei în legătură cu terenul în litigiu, argumentele Curții de Apel privind păstrarea dreptului de proprietate asupra bunurilor preluate fără titlu valabil, inclusiv asupra terenurilor, în patrimoniul titularului dreptului de la data preluării, cu consecința posibilității restituirii în natură către acesta sau către moștenitori, indiferent de cetățenie, sunt corecte.
Conform art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în cazul imobilelor preluate fără titlu valabil de către stat, în perioada de referință a legii, persoana deposedată în aceste condiții își păstrează calitatea de proprietar, avută la data preluării, exercițiul acestui drept fiind condiționat de primirea deciziei sau a hotărârii judecătorești de restituire.
în acest caz, într-adevăr, nu se poate pune problema unei dobândiri a dreptului de proprietate, deoarece dreptul avut la data preluării a rămas în patrimoniul titularului, în condițiile textului de lege arătat. în consecință, nu este incidentă legislația în materie privind dobândirea dreptului de proprietate, care trebuie examinată și din perspectiva cetățeniei eventualului dobânditor.
De altfel, dispozițiile art. 2 alin. (5) din O.U.G. nr. 184/2002, modificată și aprobată prin Legea nr.48/2004, exclud persoanele aflate în ipoteza prevăzută la art.2 alin.2 din Legea nr.10/2001 de la aplicarea dispozițiilor alin. (1), (2) și (3) din art. 2 al Ordonanței de urgență.
Cu alte cuvinte, dreptul de opțiune pentru dobândirea unui drept de folosință special, de către cetățenii străini și apatrizii care au calitatea de persoane îndreptățite la restituirea în natură a unor terenuri, situate în intravilanul localităților, nu se aplică în cazul în care imobilul a fost preluat de către stat fără titlu valabil.
Or, în speță, s-a stabilit fără echivoc faptul că imobilul a fost preluat de către stat fără titlu, astfel încât, printr-o aplicare corectă a dispozițiilor art. 2 alin. (5) din O.U.G nr. 184/2002, aprobată cu modificări, prin Legea nr. 48/2004, Curtea de Apel a confirmat soluția primei instanțe în legătură cu recunoașterea dreptului de proprietate în favoarea reclamantei asupra terenului, în cota cuvenită, cu consecința restituirii în natură și către aceasta a bunului respectiv.
Pe de altă parte, și în cazul unei dobândiri a dreptului de proprietate privată asupra terenurilor, Constituția României, astfel cum a fost revizuită, prevede o asemenea posibilitate în favoarea cetățenilor străini, în condițiile art. 44 alin. (2), care include și moștenirea legală, ca modalitate de dobândire a acestor bunuri.
Ca atare, și din această perspectivă, reclamanta, în calitate de moștenitoare legală a autoarei sale, M.M., ar fi avut dreptul la restituirea în natură a imobilului în litigiu.
Din acest punct de vedere, dreptul de opțiune privind dreptul de folosință special asupra terenurilor trebuie privit prin raportare la dispozițiile constituționale, care au o forță juridică superioară oricărui alt act normativ, dispozițiile art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 184/2002 fiind necesar să fie corelate cu textul legii supreme.
Instanța de apel a avut în vedere aceleași argumente cu cele prezentate pe parcursul considerentelor de față, invocarea dispozițiilor art. 2 alin. (1), (2) și (3) din O.U.G. nr. 184/2002 având scopul doar al unei expuneri detaliate a textului de lege în ansamblul său, dar fără să conducă la concluzia că această instanță ar fi considerat incidente în cauză dispozițiile menționate. Ele au fost excluse în mod explicit din argumentarea soluției, prin considerentele finale ale deciziei recurate, care face referire la aplicabilitatea alin. 5 din art. (2), Titlul II al Ordonanței de urgență.
Pentru motivele prezentate, înalta Curte constată că instanța de apel a procedat la o corectă interpretare și aplicare a dispozițiilor legale în materie, confirmând soluția primei instanțe în legătură cu natura dreptului reclamantei asupra terenului în litigiu, ca fiind cel de proprietate, iar nu un simplu drept de folosință special.
Ca atare, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., înalta Curte a respins, ca nefondat, recursul declarat de către pârât, nefiind întrunite cerințele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 9 din același cod.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7640/2008. Civil | ICCJ. Decizia nr. 7603/2008. Civil → |
|---|
