ICCJ. Decizia nr. 7980/2008. Civil
| Comentarii |
|
Prin sentința civilă nr. 325 din 19 februarie 2008, Tribunalul București, secția a IV a civilă, a respins excepția lipsei calității procesule pasive și a respins cererea formulată de reclamantul P.D. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că, prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a solicitat acordarea sumei ce constituie dobânzile aferente compensațiilor bănești acordate prin aplicarea Legii nr. 9/1998, republicată, în cuantum de 1.421.451,84 Ron.
Ministerul Economiei și Finanțelor are calitate procesuală pasivă, pentru că fondurile necesare aplicării Legii nr. 9/1998 privind acordarea de compensații cetățenilor români pentru bunurile trecute în proprietatea statului bulgar se asigură din sumele prevăzute în bugetul acestui minister, potrivit art. 47 alin. (2) din Legea nr. 507/2003.
Legea nr. 9/1998 este o lege specială, derogatorie, care menționează în art. 11 că orice altă cerere prin care se solicită alte despăgubiri în afara celor acordate trebuie respinsă ca urmare a faptului că nu se pot acorda compensații la compensații.
Reclamantul a primit compensațiile solicitate, iar cererea ce face obiectul dosarului ar reprezenta o dublă plată a prejudiciului, ceea ce este imposibil.
A mai reținut tribunalul, că în cazul în care reclamantul ar fi fost nemulțumit de cuantumul despăgubirilor fixate, avea posibilitatea, conform art. 7 alin. (2) din Legea nr. 9/1989, să formuleze contestație la Comisia Centrală, care putea fi atacată la Secția de contencios administrativ a tribunalului, potrivit art. 7 alin. (4) din Legea nr. 9/1998.
Prin decizia nr. 362 A din 15 mai 2008, Curtea de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamant.
Curtea de apel a constatat că prima instanță a aplicat dispozițiile Legii nr. 9/1998, ale tratatului încheiat între România și Bulgaria, cât și dispozițiile art. 1088- 1589 C. civ. și principiul disponibilității în procesul civil.
Legea nr. 9/1998 are caracter special și este derogatorie de la dispozițiile Codului civil. Legea este ulterioară acordului dintre cele două state, scopul avut în vedere de legiuitor fiind acela de reparare a prejudiciilor cauzate de nerespectarea termenilor acordului, astfel că dreptul reclamantului de a solicita aceste despăgubiri se naște de la momentul intrării în vigoare a dispozițiilor legii speciale.
Acest raționament este confirmat și prin intrarea în vigoare a Legii nr. 348/2006 pentru stabilirea unui nou termen pentru cetățenii români care nu au beneficiat de prevederile Legii nr. 9/1998.
Curtea de apel a constatat că tribunalul a reținut în mod corect că prin art. 7 și art. 8 din Legea nr. 9/1998 se reglementează și posibilitatea ca cel nemulțumit de modalitatea în care comisiile înființate în vederea aplicării legii să poată beneficia de examinarea soluției de către un tribunal, pe calea contestației, dar și împrejurarea ca, prin hotărâre a guvernului, să se poată eșalona acordarea compensațiilor și să fie actualizate.
împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs reclamantul.
Invocând dispozițiile art. 304 pct. 4, 6, 7, 8 și 9 C. proc. civ., recurentul a arătat că atât instanța de fond, cât și cea de apel au interpretat în mod eronat petitul acțiunii, deoarece nu a solicitat compensații la compensații, ci contravaloarea lipsei de folosință pentru despăgubirile acordate sub forma unor compensații și actualizarea despăgubirilor primite.
Legea nr. 9/1998 reglementează numai acordarea valorii actuale a acestor bunuri, nesoluționând și valoarea lipsei de folosință și pentru că acest prejudiciu nu putea fi cerut comisiei de aplicare a legii, petentul nu putea face contestație.
A mai arătat recurentul, că instanțele au apreciat în mod eronat că despăgubirile stabilite și acordate globalizează și lipsa de folosință pentru bunurile abandonate, fiind astfel îndeplinite exigențele art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale.
Din analiza art. 2 din Legea nr. 9/1998 și art. 7 din Normele de aplicare ale legii, se constată că nu sunt prevăzute criterii pentru acordarea lipsei de folosință asupra bunurilor abandonate.
A mai arătat recurentul, că instanțele au încălcat dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, pentru că, deși a fost lipsit de bunurile sale mai mult de 50 de ani, nu i se dă dreptul la valoarea de circulație a bunurilor și la lipsa de folosință.
Criticile formulate permit încadrarea recursului în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și nu sunt fondate, pentru cele ce se vor arăta în continuare.
Prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a solicitat dobânzile aferente compensațiilor bănești acordate prin aplicarea Legii nr. 9/1998, în cuantum de 1.421.451,84 lei. A arătat că a beneficiat de compensații pentru bunurile abandonate de autorul său în Bulgaria ca o consecință a Tratatului de la Craiova din 1940, dar că, la acordarea compensațiilor, nu au fost avute în vedere și dobânzile aferente, cu începere de la data de 7 august 1946.
Cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1088 alin. (1), art. 1089,art. 1589 C. civ. și art. 10 din Legea nr. 9/1998.
Se constată, așadar, că atât temeiul juridic indicat de reclamant cât și situația de fapt prezentată îl încadrează pe reclamant în categoria persoanelor care pot beneficia de dispozițiile Legii nr. 9/1998, republicată, deoarece, potrivit dispozițiilor art. 1 alin. (1) și (2) din lege, cetățenii români prejudiciați în urma aplicării Tratatului dintre România și Bulgaria, semnat la Craiova la 7 septembrie 1940 au dreptul la compensații.
Așa cum în mod corect au arătat instanța de fond și cea de apel, Legea nr. 9/1998, republicată este o lege specială și are caracter derogatoriu de la dreptul comun.
Aceasta înseamnă că nu se pot acorda compensații pentru bunuri abandonate pe teritoriul statului bulgar decât în condițiile și respectând procedura reglementată de legea specială.
Reclamantul a urmat procedura prevăzută de această lege, iar prin hotărârile nr. 3172 și 3173 din 24 noiembrie 2005, emise de Comisia municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 9/1998, validate prin ordinele nr. 6442 și 6441 din 6 decembrie 2005 ale Șefului Cancelariei Primului Ministru, s-au acordat reclamantului și Miluței Șerban compensații bănești în cuantum de 415.835,67 lei noi și 57.981,61 lei noi pentru bunurile trecute în proprietatea statului bulgar, ce au aparținut autorilor lor.
Faptul că prin Tratatul de la Craiova s-ar fi stabilit anumite compensații de care autorul reclamantului nu a beneficiat nu este de natură a acorda reclamantului alte drepturi decât cele prevăzute de Legea nr. 9/1998, republicată, din moment ce condiția acordării de despăgubiri în baza acestei legi este tocmai aceea de a nu fi primit anterior despăgubiri sau de a ti primit doar parțial aceste despăgubiri.
Or, drepturile de care poate beneficia o persoană aflată în situația vizată de lege sunt strict reglementate în art. 2 alin. (1) din lege, printre aceste drepturi neregăsindu-se nici dobânzile, nici valoarea lipsei de folosință.
Așadar, reclamantul nu poate beneficia decât de compensațiile prevăzute de legea specială, iar în situația în care ar fi fost nemulțumit de cuantumul și natura despăgubirilor acordate de comisia specială, se putea adresa instanței de judecată în condițiile art. 7 alin. (4) din Legea nr. 9/1998.
Nefondată este și critica recurentului referitoare la nerespectarea dispozițiilor art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale.
Potrivit acestui text de lege, nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauza de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.
Pentru a putea beneficia de garanțiile oferite de acest text, este, însă, necesar ca persoana ce-1 invocă să dețină un bun în sensul Convenției.
In cauză, reclamantul nu este titularul unui drept de proprietate asupra bunului imobil, ci a declanșat un demers judiciar prin care tindea să obțină despăgubiri.
Reclamantul nu are nici o speranță legitimă de a obține un bun, pentru că dreptul la compensații este strict reglementat de art. 2 alin. (1) din lege, iar drepturile pretinse prin acțiune nu sunt menționate de legea specială.
Jurisprudența CEDO este constantă în sensul că ea nu impune statelor semnatare ale Convenției obligația generală de restituire a bunurilor preluate înainte de ratificarea acestui instrument internațional. Principiile stabilite în interpretarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție lasă marjă de apreciere în ceea ce privește natura și întinderea măsurilor reparatorii acordate, dar o lege de reparație adoptată după ratificarea Convenției, naște în patrimoniul celui vizat un drept de proprietate, protejat de garanțiile textului în discuție.
Or, reclamantul nu se poate prevala de un bun în sensul Convenției, atâta timp cât legea specială de reparație nu i-1 acordă.
Fată de cele arătate, recursul declarat de reclamant se va privi ca nefondat și, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., a fost respins ca atare.
| ← ICCJ. Decizia nr. 8018/2008. Civil | ICCJ. Decizia nr. 8020/2008. Civil → |
|---|
