ICCJ. Decizia nr. 8084/2008. Civil
| Comentarii |
|
Prin cererea înregistrată la data de 10 decembrie 1998, reclamanții C.A.T. și D.A.E. au chemat în judecată pe pârâtul Consiliul General al Municipiului București solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța acesta să fie obligat să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București, compus din teren în suprafață de 206,90 mp și construcția edificată pe acesta.
în motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că imobilul a fost proprietatea bunicii lor paterne C.A., imobilul fiind naționalizat în baza Decretului nr. 92/1950 în mod abuziv întrucât autoarea lor a fost casnică iar soțul ei, ofițer al armatei române.
La decesul autoarei a venit la moștenire fiul acesteia, C.G.C., moștenit la rândul său de soția supraviețuitoare C.E.C. și cei doi copii (respectiv reclamanții), care au moștenit-o ulterior pe mama lor C.E.C.
La data de 19 ianuarie 1999 s-au formulat cereri de intervenție în interes propriu de către G.M.I. și P.Ș. prin care au solicitat instanței să constate că sunt proprietarii apartamentelor din imobilul în litigiu, potrivit contractelor de vânzare-cumpărare nr. 2515 din 6 august 1998 și nr. 2472 din 22 iulie 1998 încheiate în baza Legii nr. 112/1995.
Ca urmare a precizării valorii imobilului la peste 150 milioane lei, prin sentința civilă nr. 6956 din 18 mai 1999 pronunțată de Judecătoria sectorului 2 București s-a declinat competența de soluționare în favoarea Tribunalului București, soluție menținută prin respingerea apelurilor și recursurilor formulate de intervenienți, prin decizia civilă nr. 344A din 3 februarie 2000 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, și decizia nr. 1929 din 1 iunie 2000 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă.
Cauza a fost înregistrată la Tribunalul București, secția a V-a civilă, iar la data de 28 noiembrie 2000 reclamanții au formulat o completare de acțiune, în sensul că s-a solicitat, în contradictoriu cu pârâții, să se constate că trecerea în proprietatea statului a imobilului s-a făcut fără titlu.
Prin sentința civilă nr. 73/A din 30 ianuarie 2001 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, s-a respins acțiunea în revendicare, s-au admis cererile de intervenție formulate de intervenienții P.Ș. și G.M.I. și s-a constatat valabil titlul intervenienților.
Apelul declarat de reclamanți împotriva sentinței a fost respins prin decizia civilă nr. 40 A din 29 ianuarie 2002 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă, cât și excepția de inadmisibilitate a acțiunii în raport de prevederile Legii nr. 10/2001.
Reclamanții au formulat recurs împotriva deciziei din apel, admis prin decizia civilă nr. 4280 din 28 octombrie 2003 a înaltei Curți de Casație și Justiție, decizia recurată fiind casată, ca și sentința de fond, cauza fiind trimisă spre rejudecare la același tribunal, cu motivarea că nu d-a lămurit corespunzător situația de fapt, existând neconcordanțe cu privire la identificarea imobilului și compunerea sa, între titlul de proprietate, anexa la decretul de naționalizare și acțiune, ce se cere a fi lămurite printr-o expertiză de specialitate.
în rejudecarea fondului, la data de 25 mai 2004 au formulat cereri de intervenție și soții intervenienților, respectiv G.V. și P.E., solicitând să se constate că ei au dobândit dreptul de proprietate asupra apartamentelor nr. 2 și 3 cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995.
Prin sentința civilă nr. 34 din 18 ianuarie 2005 Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis în parte acțiunea, pârâtul Consiliul General al Municipiului București fiind obligat să lase reclamanților în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București, compus din 206,56 mp teren și construcție formată din demisol, parter, etajul 1, etajul 2 și mansardă, mai puțin suprafețele ce formează obiectul contractelor de vânzare-cumpărare nr. 2472 din 22 iulie 1998 și nr. 2515 din 6 august 1998.
Cererile de intervenție au fost respinse ca neîntemeiate.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut, în esență, că reclamanții au făcut dovada dreptului de proprietate al autorilor lor cu privire la imobilul în discuție care a fost naționalizat în baza Decretului nr. 92/1950 în mod abuziv, iar cumpărătorii-intervenienți ai apartamentelor nr. 2 și 3 nu au fost de bună-credință, în condițiile în care cumpărarea a avut loc în urma admiterii unui recurs în anulare prin care s-a retrocedat foștilor proprietari imobilul, iar în temeiul Legii nr. 112/1995 reclamanții au formulat și o cerere de restituire în natură a imobilului înregistrată cu nr. 517 din 30 mai 1996 și nr. C/2176 la Comisia municipală de aplicare a Legii nr. 112/1995, dar și notificări către Primăria Municipiului București spre a nu se proceda la vânzarea apartamentelor către chiriași.
Apelurile declarate de către toate părțile în cauză împotriva sentinței au fost respinse prin decizia civilă nr. 759 din 30 noiembrie 2005 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VII-a civilă.
Astfel, s-a respins apelul reclamanților privind respingerea cererii de revendicare a apartamentelor nr. 2 și 3 de la intervenienți, avându-se în vedere că acțiunea nu a fost îndreptată împotriva acestora și nici nu s-a solicitat constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare.
Apelul Consiliului General al Municipiului București a fost respins, nefiind incidente prevederile art. 1201 C. civ. privind autoritatea de lucru judecat în raport de sentința civilă din anul 1994 dată în revendicare, întrucât aceasta a fost desființată printr-un recurs în anulare de Curtea Supremă de Justiție, pe motiv de depășire a puterii judecătorești, așadar pe excepție și nu pe fond. Nu s-a primit nici excepția lipsei de calitate procesuală activă a reclamanților, față de înscrisurile depuse privind titlul de proprietate și certificatele de moștenitor.
Criticile din apelurile intervenienților vizând neexceptarea autorilor reclamanților de la naționalizare au fost respinse, întrucât calitatea acestora de ofițer și casnică (soția) dovedită cu înscrisurile dosarului demonstrează, dimpotrivă, caracterul abuziv al naționalizării imobilului în litigiu.
S-a susținut că intervenienții nu au fost de bună credință întrucât aceștia au cumpărat apartamentele știind că imobilul a fost revendicat în anul 1994, revendicare desființată printr-un recurs în anulare.
împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții și intervenienții.
Prin decizia nr. 10268 din 12 decembrie 2006 înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, a admis recursul reclamanților și în consecință, a casat în parte decizia din apel, în sensul că a admis apelul reclamanților împotriva sentinței civile nr. 34 din 18 noiembrie 2005 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, a desființat în parte sentința apelată și a trimis cauza la același tribunal pentru rejudecarea acțiunii în revendicare și cu privire la suprafețele ce formează obiectul contractelor de vânzare-cumpărare nr. N 2472 din 22 iulie 1998 și nr. N 2515 din 6 august 1998.
S-au păstrat celelalte dispoziții ale sentinței și deciziei.
în decizia de casare s-a reținut că acțiunea în revendicare privea întregul imobil, așadar și apartamentele nr. 2 și 3, astfel că intervenienții au calitatea de pârâți, avându-se în vedere și termenii utilizați în completarea acțiunii introductive, prin care s-a solicitat revendicarea "în contradictoriu cu pârâții din această cauză", așadar existând un capăt de cerere în revendicare și față de intervenienți ce nu a fost soluționată, deși nu s-a formulat și o cerere în constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare.
A constatat însă că intervenienții nu se găsesc la adăpostul bunei-credințe, întrucât ei cunoșteau situația juridică a imobilului, existența cererii de restituire nesoluționată dar și situația revendicării imobilului, admisă printr-o hotărâre irevocabilă, desființată apoi printr-un recurs în anulare.
în rejudecarea pe fond a capătului de cerere privind revendicarea apartamentelor nr. 2 și 3 față de intervenienți, cauza a fost înregistrată la Tribunalul București, secția a V-a civilă, care, prin sentința nr. 937 din 25 iunie 2007, a admis acțiunea reclamanților C.A.T. și D.A.E., în contradictoriu cu pârâții P.E. și P.Ș. și G.M.I. și G.V. și în consecință:
A obligat pe pârâții G. să lase reclamanților în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul nr. 2 situat în București, iar pe pârâții P., apartamentul nr. 3, etajul 2 din același imobil.
Pentru a se pronunța astfel, tribunalul a avut în vedere limitele rejudecării stabilite prin decizia din recurs și prevederile art. 315 C. proc. civ., în sensul că a constatat că prin această decizie s-a dezlegat problema de drept privind caracterul abuziv al naționalizării și deci existența unui titlu nevalabil al statului asupra imobilului dar și reaua-credință a pârâților-intervenienți la cumpărarea apartamentelor nr. 2 și 3, cu nerespectarea normelor imperative ale Legii nr.112/1995.
în temeiul art. 480 C. civ., revendicarea în speță impune compararea astfel a celor două titluri ale reclamanților care sunt moștenitorii legali ai foștilor proprietari C.A. și C.G.C. care dețineau un titlu valabil de proprietate , respectiv actul de vânzare-cumpărare autentic nr. 24690 din 4 iulie 1938 pentru tren și autorizația de construire nr. 30A din 17 august 1938, pe de o parte și ale pârâților-intervenienți, pe de altă parte, care au dobândit cele două apartamente în baza unor contracte de vânzare-cumpărare încheiate cu nerespectarea dispozițiilor imperative ale Legii nr. 112/1995.
Imobilul fiind preluat fără titlu valabil, cele două apartamente nu puteau fi vândute, fiind încălcate prevederile art. 1 din Legea nr. 112/1995, astfel că titlul pârâților care provine de la un non dominus este lipsit de eficiență, titlul reclamanților fiind preferabil, potrivit art. 480 C. civ. și art. 1 din Primul Protocol Adițional la C.E.D.O.
Soluția instanței de fond a fost confirmată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, care, prin decizia nr. 150 A din 3.03.2008 a respins, ca nefondat apelul formulat de pârâții-intervenienți P.E., P.Ș., G.M.I. și G.V.
împotriva acestei din urmă hotărâri, au declarat recurs pârâții-intervenienți G.V., G.M.I., P.Ș. și P.E., invocând prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Susțin, astfel, că în speță, trebuia să se soluționeze cauza în raport de dispozițiile Legii nr. 112/1995 și ale Normelor sale de aplicare existente la data cumpărării apartamentelor nr. 2 și 3, când titlul statului constând în Decretul nr. 92/1950 constituia un titlu valabil și nu în temeiul art. 480 C. civ., întrucât chiar dispozițiile Legii nr. 213/1998 în art. 6 alin. (2) prevăd că revendicarea bunurilor preluate de stat de către foștii proprietari, respectiv moștenitorii lor, este posibilă dacă bunurile nu fac obiectul unor legi speciale de reparație.
Ca atare, susțin recurenții, trebuiau aplicate în cauză prevederile Legii nr. 10/2001 care reglementează situația acestor imobile, inclusiv situația locuințelor cumpărate în baza Legii nr. 112/1995 care rămân valabil dobândite, pentru foștii proprietari fiind prevăzute despăgubiri conform art. 18 lit. d) și art. 50 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.
Se mai susține că soluția instanței de fond, conformată de instanța de apel este nelegală, întrucât în mod greșit s-a admis compararea titlurilor de proprietate, ipoteza cerută probațiunii prin compararea titlurilor care nu provin de la același autor, potrivit chiar deciziilor pronunțate de înalta Curte de Casație și Justiție în materie, fiind absentă.
Pe de altă parte, o premisă inevitabilă a admiterii acțiunii în revendicare este constatarea prealabilă a nulității contractelor de vânzare-cumpărare, așa cum s-a statuat prin decizia nr. 1/2003 a Curții Supreme de Justiție.
însăși jurisprudența C.E.D.O. (cauza Pincova contra Cehiei, cauza Raicu versus România) statuează că realizarea imperativului prevăzut de art. 1 din Protocolul adițional poate fi făcută prin plata unor despăgubiri rezonabile la valoarea bunurilor de care au fost deposedați foștii proprietari, iar diminuarea vechilor încălcări ale dreptului de proprietate nu trebuie să creeze noi prejudicii disproporționate.
Pârâții-intervenienți solicită admiterea recursului, modificarea deciziei atacate în sensul admiterii apelului lor cu consecința schimbării sentinței primei instanțe și respingerea acțiunii în revendicare împotriva lor.
Recursul este nefondat.
Referitor la prima critică în sensul că prezenta cauză trebuia să fie soluționată exclusiv în raport de Legile speciale nr. 112/1995 și nr. 10/2001, nu poate fi primită, având în vedere că acțiunea în revendicare a fost formulată la data de 10 decembrie 1998, anterior intrării în vigoare a Legii nr.10/2001, iar temeiul juridic invocat de către recurenți a fost art. 480 C. civ.
Relația dintre acțiunea în revendicare și procedura legală specială de reparație se analizează în raport de momentul introducerii acțiunii și nu în raport de modificările legislației prin care se instituie asemenea proceduri reparatorii speciale, ulterior acestui moment.
în speță, instanța a fost sesizată cu acțiunea în revendicare în temeiul art. 480 C. civ. la data de 10 decembrie 1998 și potrivit acestui temei de drept instanța a fost ținută să se pronunțe.
Faptul că pe parcursul judecății a intrat în vigoare Legea nr. 10/2001 care a instituit o procedură specială reparatorie în privința imobilelor trecute abuziv în proprietatea statului, cu titlu sau fără titlu, nu justifica așadar respingerea acțiunii în revendicare.
Aplicarea mediată a legii noi, în privința cauzelor aflate în curs de judecată, se putea face numai în condițiile prevăzute de art. 47 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 (în prezent art. 46). Opțiunea persoanei îndreptățite la una din procedurile prevăzute de lege se concretizează fie prin renunțarea acesteia la judecarea cauzei în revendicare, fie prin solicitarea acesteia de suspendare a cauzei.
în speță, instanța sesizată cu acțiunea în revendicare nu putea abdica de la temeiul juridic al acțiunii cu care a fost învestită, aplicând cauzei în curs de judecată procedura specială reparatorie instituită de Legea nr. 10/2001, așa cum în mod greșit susțin recurenții.
Soluția instanței de fond, confirmată de instanța de apel, este legală în condițiile în care cauza s-a judecat în limitele sesizării și cu respectarea deciziei de casare, potrivit art. 315 C. proc. civ., instanța supremă dezlegând în mod irevocabil problema preluării de către stat a imobilului statuând că această măsură s-a făcut fără titlu și ca atare, nu făcea obiectul Legii nr. 112/1995. în această situație nu era posibilă încheierea de contracte de vânzare-cumpărare între stat și chiriași. Așadar, contractele de vânzare-cumpărare au fost încheiate cu încălcarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995.
De asemenea, decizia de casare a înaltei Curți de Casație și Justiție a statuat reaua-credință a cumpărătorilor, potrivit probelor administrate în cauză, ca și o chestiune prejudicială, în condițiile în care reclamanții nu au formulat un capăt de cerere distinct pentru constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare, dar răspunzându-se și la criticile din recursul pârâților-intervenienți referitoare la constatarea calității de proprietar asupra apartamentelor nr. 2 și 3 prin încheierea contractelor de vânzare-cumpărare nr. 2515 din 6 august 1998 și nr. 2472 din 22 iulie 1998 în baza Legii nr. 112/1995.
Sub aspectul respingerii cererilor de intervenție cu caracter irevocabil, prin respingerea recursului pârâților-intervenienți, prin decizia înaltei Curți de Casație și Justiție a avut loc o dezlegare a problemei de drept privind nevalabilitatea contractelor de vânzare-cumpărare menționate, cu autoritate de lucru judecat, cum în mod just a reținut și instanța de apel.
Celelalte critici formulate în prezentul recurs nu mai pot fi primite, în condițiile în care ele au fost definitiv rezolvate prin decizia de casare, așa cum s-a arătat , iar ele sunt obligatorii pentru judecătorii fondului, potrivit art. 315 C. proc. civ.
în atari condiții, soluția care s-a impus pe capătul de cerere privind revendicarea reclamanților față de pârâții-intervenienți și pe care a pronunțat-o instanța de fond este admiterea cererii, jurisprudența C.E.D.O. invocată de pârâții-intervenienți în prezenta cauză neavând relevanță.
în aceste împrejurări s-a impus, compararea de titluri în temeiul art. 480 C. civ., între titlul valabil și un titlu viciat, în mod just instanța dând preferință titlului reclamanților care este mai vechi și provine de la autorii originari, în timp ce titlul pârâților-intervenienți provine de la un neproprietar, Statul Român.
Drept urmare, în raport de considerentele ce preced, recursul declarat în cauză se privește ca nefondat și a fost respins în consecință, în conformitate cu prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
| ← ICCJ. Decizia nr. 8076/2008. Civil | ICCJ. Decizia nr. 8018/2008. Civil → |
|---|
