ICCJ. Decizia nr. 8018/2008. Civil
| Comentarii |
|
Prin acțiunea înregistrată la 12 august 2002, la Tribunalul București, reclamanții P.P.A.D., P.P.E. și P.P.M., au chemat în judecată pe pârâții V.M., I.I.C., A.M. și Primăria Municipiului București, solicitând ca prin hotărâre judecătorească să se dispună anularea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în intervalul 5-15 noiembrie 1996, prin care s-a transmis celor trei părți persoane fizice proprietatea unor apartamente din imobilul situat în București.
Reclamanții au mai cerut ca instanța de judecată să constate caracterul nelegal al exproprierii imobilului, situat în sector 1, expropriere dispusă prin Decretul nr. 535 din 22 decembrie 1970, emis de fostul Consiliu de Stat.
în cuprinsul cererii de chemare în judecată, reclamanții au arătat că imobilul situat la adresa indicată anterior a fost expropriat de la numiții S.M. și C.C. (autoarele reclamanților) și că formele de expropriere sunt lovite de nulitate absolută, că ulterior apartamentele din clădire au fost vândute în temeiul Legii nr. 112/1995 celor trei reclamanți, dar, contractele de vânzare-cumpărare sunt nule de drept, lipsind obiectul lor, că vânzătorul și cumpărătorii au fost de rea-credință și au încheiat respectivele contracte cu încălcarea Legilor nr. 112/1995, nr. 33/1994 și nr. 114/1996.
La data de 25 noiembrie 2002, reclamanții au depus la dosar o precizare și completare a cererii de chemare în judecată, arătând că înțeleg să cheme în judecată în calitate de pârâtă pe SC H.N. SA București (mandatara vânzătorului Consiliul General al Municipiului București ) și să solicite, alături de constatarea nulității contractelor menționate prin cererea inițială și compararea titlului de proprietate al reclamanților cu titlul de proprietate al pârâtelor, comparare în baza căreia revendică imobilul.
Prin sentința civilă nr. 467 din 23 mai 2003, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților P.P.E., P.P.A.D. și P.P.M. în contradictoriu cu pârâții V.M., A.M.A., Primăria Municipiului București și SC H.N. SA București, respingând ca atare acțiunea prin care reclamanții solicitau anularea contractelor de vânzare-cumpărare nr. 1153/21171 din 5 noiembrie 1996, nr. 1278/20283 din 14 noiembrie 1996 și nr. 1136/20288 din 15 noiembrie 1996, încheiate între pârâți și constatarea caracterului nelegal al exproprierii imobilului ce a fost proprietatea autorului S.I.
Acțiunea a fost completată și modificată la data de 25 noiembrie 2002, când s-a solicitat de către reclamanți revendicarea imobilului prin comparare de titluri, introducerea în cauză și a SC H.N. SA, indicându-se ca motiv de nulitate a formelor de expropriere faptul că Decretul nr. 535/1970 și nr. 127/1971 nu au fost publicate în Monitorul Oficial.
Prin această hotărâre s-au respins excepțiile autorității de lucru judecat și a inadmisibilității acțiunii, motivarea fiind expusă în încheierea din 16 mai 2003.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut că prima acțiune în revendicarea vizând acest imobil din litigiu a fost respinsă irevocabil prin decizia nr. 3129 din 22 iunie 2001 și a avut o altă cauză decât prezenta acțiune care se întemeiază pe Legea nr. 10/2001.
S-a mai reținut că tribunalul a respins excepția inadmisibilității acțiunii, în condițiile în care dispozițiile Legii nr. 10/2001 permit cercetarea valabilității actelor de înstrăinare a imobilelor trecute în proprietatea statului, fără a condiționa acest demers de suspendare a procedurii administrative de restituire întemeiată pe normele aceleiași legi.
Cu privire la calitatea procesuală activă, instanța de fond a constatat că reclamanții sunt moștenitorii numitei S.M., conform certificatelor de moștenitor nr. 406/1976 și nr. 568/1989, aflate la dosar - filele 123 și 124.
Cu privire la cota succesorală s-a învederat că S.M. era proprietara unei cote de 3 din imobilul expropriat din care 1 cota devălmașă a bunului comun dobândit în timpul căsătoriei și 1 cota succesorală de pe urma soțului său, restul de 1 aparținând surorii defunctului S.I., respectiv numitei C.C., potrivit certificatului de moștenitor nr. 97/1968 -fila 61 dosar.
Neavând calitate de moștenitori ai coproprietarei C.C., reclamanții nu au dovedit calitatea procesuală în prezenta acțiune, deoarece nu există identitate între persoana acestora și titularul dreptului subiectiv pretins.
în acest sens, tribunalul a constatat că reclamanții pot pretinde decât cel mult recunoașterea dreptului asupra unei cote indivize și abstracte din proprietatea bunului, dar nu un drept asupra întregului imobil.
Având în vedere că acțiunea în revendicarea este o manifestare a dreptului de dispoziție ce tinde la readucerea întregului imobil în patrimoniul fostului proprietar, coindivizarul nu poate efectua acte de dispoziție cu privire la întregul bun comun sau la o porțiune determinată material din acel bun, fără consimțământul celorlalți coindivizari.
Prin decizia nr. 573 din 12 decembrie 2003, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanți împotriva sentinței civile nr. 467/2003, reținând pe de o parte încălcarea principiului unanimității în ceea ce privește acțiunea în revendicare, iar pe de altă parte faptul că nepronunțarea instanței de fond asupra capătului de acțiune, având ca obiect constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare nu este un motiv de admitere a apelului, reclamanții putând solicita instanței de fond, în baza art. 2812C. proc. civ. să se pronunțe asupra acestui capăt de acțiune.
Prin decizia nr. 9156 din 14 noiembrie 2005, înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat de reclamanții P.P.A.D. și P.P.M. împotriva deciziei nr. 573 din 12 decembrie 2003 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, pe care a casat-o și, în consecință a admis apelurile declarate de reclamanți și pârâți împotriva sentinței civile nr. 467 din 23 mai 2003 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, pe care a desființat-o și a trimis cauza spre rejudecare aceluiași tribunal.
înalta Curte a reținut că, instanțele de fond și apel erau obligate să soluționeze pricina cu respectarea dispozițiilor prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 10/2001. Or, prima instanță a rezolvat litigiul fără a intra în cercetarea fondului, considerând fără temei legal că restituirea putea fi cerută numai de către toate persoanele coproprietare ale imobilului revendicat și instanța de apel a confirmat această soluție.
în mod practic, prin cele două hotărâri pronunțate a fost refuzat accesul la justiție al unor persoane care au pretins un drept de proprietate cu privire la un imobil, drept care ar rămâne neprotejat din punct de vedere juridic în condițiile pasivității manifestate de către unul dintre foștii coproprietari. De altfel, art. 4 din Legea nr. 10/2001 a fost modificat prin Legea nr. 247/2005, fiind introdus alin. (4), potrivit căruia de cotele moștenitorilor legali sau testamentari care nu au urmat procedura prevăzută la Capitolul III, profită ceilalți moștenitori ai persoanei îndreptățite care au depus în termen cererea de restituire, modificare ce evidențiază preocuparea legiuitorului de a fi asigurată protecția din punct de vedere juridic a persoanelor care, respectând prevederile legale, acționează pentru valorificarea într-un termen rezonabil al drepturilor pretinse și contribuie astfel, la o stabilitate a raporturilor juridice.
Tot fără temei juridic instanțele s-au pronunțat numai asupra capătului de acțiune privind revendicarea, lăsând nesoluționate celelalte capete ale cererii de chemare în judecată, potrivit completării ulterioare.
Soluționarea capetelor de cerere privind constatarea nulității titlurilor pârâților nu este condiționată de regula unanimității avute în vedere de către instanțe la rezolvarea capătului de cerere privind revendicarea.
Posibilitatea oferită unei părți de a cere completarea hotărârii nu poate duce la concluzia că această procedură reglementată prin art. 281 C. proc. civ. înlocuiește obligatoriu calea de atac. Dimpotrivă, partea interesată este cea care poate să aleagă între a cere completarea hotărârii sau a declara apel ori, după caz, recurs. în atare condiții, apare nejustificat refuzul instanței de apel de a examina criticile formulate împotriva hotărârii primei instanțe.
După această casare cu trimitere, cauza a fost reînregistrată la Tribunalul București și prin încheierea din 13 septembrie 2006, instanța a dispus introducerea în cauză în calitate de pârâți a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice și a numitei I.L. în calitate de soție a pârâtului I.I.C., cât și a Municipiului București prin Primar General.
Prin încheierea din 25 octombrie 2006, instanța a respins ca nefondată excepția necompetenței materiale a Tribunalului București, având în vedere dispozițiile Legii nr. 10/2001 și a Legii nr. 33/1994.
Prin încheierea din 14 februarie 2007, instanța a admis în baza a art. 1201 C. civ. excepția autorității de lucru judecat în privința capătului de cerere având ca obiect constatarea caracterului nelegal al exproprierii sub aspectul lipsei cauzei de utilitate publică și a faptului că despăgubirile acordate au fost insuficiente și nu au fost plătite în prealabil de către stat. S-a respins excepția autorității de lucru judecat privind capătul de cerere referitor la neconstituționalitatea și nelegalitatea exproprierii și pentru motivul că Decretul nr. 535/1970 nu a fost publicat.
Prin încheierea din 2 mai 2007 a fost admisă excepția autorității de lucru judecat cu privire la capătul de cerere având ca obiect revendicarea pentru lipsa titlului în contradictoriu cu Primăria Municipiului București și pârâții-persoane fizice, a fost respinsă excepția autorității de lucru judecat privind acțiunea în revendicare pentru compararea titlurilor reclamanților și pârâților-persoane fizice, a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice privind nulitatea contractului de vânzare-cumpărare, a fost admisă excepția lipsei de interes privind nulitatea contractului de vânzare-cumpărare și a fost admisă excepția lipsei calității procesuale a Primăriei Municipiului București privind revendicarea prin comparare de titluri și s-a acordat termen pentru continuarea judecății. Pentru pronunțarea acestei încheieri, instanța a reținut că, raportul juridic dedus judecății prin prezenta acțiune este identic cu cel anterior, judecat irevocabil prin sentința nr. 83/1998, existând întrunite cele trei elemente privind autoritatea de lucru judecat, respectiv identitate de persoane, obiect și cauză.
Toate celelalte date, care diferențiază cele două cauze au caracter formal și irelevant în evaluarea autorității de lucru judecat. Esențial pentru securitatea circuitului juridic rămâne faptul că nu se poate recunoaște în favoarea unei părți, printr-o hotărâre subsecventă un drept ce i s-a refuzat printr-o hotărâre anterioară.
în consecință și ținând seama de caracterul peremptoriu în soluționarea pricinii a excepției analizate, instanța a admis excepția, constatând că în cauză operează această excepția în raport cu Primăria Municipiului București și pârâții persoane fizice în ceea ce privește revendicarea pentru lipsa titlului.
Această excepție a fost apreciată ca întemeiată în privința revendicării prin compararea titlurilor de proprietate ale reclamanților și pârâților persoane fizice, nefiind întrunite condițiile triplei identități, față de împrejurarea că acest capăt de cerere este formulat pentru prima dată în acest dosar.
Referitor la constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare, tribunalul a reținut că părți nu pot fi decât persoanele contractante, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, nefiind parte în acel contract, astfel că nu există identitate între persoana chemată în judecată și cea obligată în raportul juridic dedus judecății, nejustificând calitatea procesuală pasivă, excepția lipsei calității procesuale pasive fiind întemeiată.
Față de soluția dată cu privire la autoritatea de lucru judecat în raport cu pârâta Primăria Municipiului București, tribunalul a constatat că reclamanții nu mai justifică niciun folos practic, personal și direct privind constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de pârâți cu Primăria Municipiului București, astfel că nu mai îndeplinesc una dintre condițiile necesare exercitării acțiunii civile, respectiv pe cea a interesului, fiind admisă și această excepție.
în privința excepției lipsei calității procesuale pasive a Primăriei Municipiului București, raportată la revendicarea prin comparare de titluri, tribunalul a reținut că nu există identitate între persoana chemată în judecată și cea obligată în raportul juridic dedus judecății, astfel că nu justifică o calitate procesuală pasivă, excepția fiind admisă, Primăria Municipiului București nefiind titulara niciunuia din titlurile de proprietate ce se compară.
Prin sentința civilă nr.828 din 6 iunie 2007, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis excepția lipsei de interes privind capătul de cerere referitor la constatarea nevalabilității titlului statului, a admis acțiunea reclamanților P.P.A.D. și P.P.M. în contradictoriu cu pârâții A.M.A., I.I.C., I.L. și V.M. privind revendicarea prin comparare de titluri, a obligat pârâții-persoane fizice să lase reclamanților în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București, respectiv pârâtul A.M.A., ap. 1, parter, I.I.C., I.L. - ap. 2, etaj 1 și pârâta V.M. - ap. 3, etaj 2.
Instanța de fond a reținut că, la termenul din 6 iunie 2007 s-a invocat excepția lipsei de interes privind constatarea nevalabilității titlului statului, constatându-se că este întemeiată pentru considerentele ce urmează:
Obiectul prezentei cauze îl constituie acțiunea în revendicare formulată de reclamanți împotriva pârâților prin compararea titlurilor acestora, având în vedere ca ambele părți dețin titluri de proprietate care provin de la autori diferiți.
în cadrul acestei acțiuni, în compararea titlurilor celor două părți tribunalul a analizat implicit și faptul dacă autorul fiecăreia deținea un titlu valabil și dacă era adevăratul proprietar.
în aceste condiții, formularea unui capăt de cerere separat care să aibă ca obiect constarea nevalabilității titlului statului apare ca fiind lipsit de interes, motiv pentru care s-a admis excepția.
Potrivit art. 6 din Legea nr. 213/1998, tribunalul poate analiza dacă actul în baza căruia statul a preluat imobilul, a fost sau nu valabil în concordanță cu dispozițiile Constituției în vigoare și Declarației Universale a Drepturilor Omului.
în speță, imobilul a fost preluat de la reclamanți în baza Decretului nr. 535/1970 și a Decretului nr. 127/1971, acte normative care nu au fost publicate niciodată.
La acea dată, era în vigoare Constituția R. S. România din 1965 care, pe de o parte prevedea că actele normative după ce sunt semnate de președinte se publică în Buletinul Oficial, dată de la care intrau în vigoare, iar pe de altă parte, aceeași Constituție garanta proprietatea individuală.
Având în vedere că, actul în baza căruia statul a intrat în posesia bunului revendicat de către reclamanți nu a fost publicat în Buletinul Oficial și s-a încălcat dreptul de proprietate al părții, titlul statului nu este valabil.
S-a mai reținut că imobilul în litigiu a trecut în proprietatea statului fără titlu, astfel încât el nu putea fi vândut chiriașilor în baza Legii nr. 112/1995.
Prin urmare, prezumția simplă de proprietate în favoarea pârâților este răsturnată în cauza de față, în condițiile în care s-a reținut că autorul pârâților (Statul) nu a avut calitatea de proprietar în momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare.
în aceste condiții, tribunalul a constatat că reclamantul deține un titlu din care rezultă o prezumție simplă de proprietate asupra imobilului revendicat.
în schimb, prezumția de proprietate ce rezultă din titlul pârâților a fost răsturnată, în condițiile în care s-a dovedit că pârâții au cumpărat de la un neproprietar, care preluase fără titlu legal imobilul de la autorii reclamanților.
Instanța a mai reținut că titlul preferabil se stabilește nu în raport de cine posedă bunul sau cine plătește impozitele aferente acestui, ci în raport de drepturile autorilor de la care provin, urmând a se da eficiență titlului care provine de la autorul al cărui drept este preferabil. Această soluție este o aplicație a principiului "Nemo plus iuris ad allium transfere potest quam ipse habet", potrivit căruia nu se poate transmite mai mult decât s-a dobândit, iar transcrierea titlului are importanță în aprecierea preferabilității titlului numai atunci când părțile opun titluri care provin de la același autor.
Altfel spus, întrucât ambele părți litigante dețin titlu de proprietate recunoscut ca valabil prin hotărâri judecătorești irevocabile și au un "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. I Adițional la Convenția europeană a drepturilor omului, în conflictul dintre ele, tribunalul a recunoscut preferabilitatea titlului înfățișat de reclamanți, ca fiind cel originar și mai bine caracterizat, provenind de la proprietarul inițial, care obținuse bunul în condițiile de perfectă legalitate, necontestat și anterior naționalizării.
Prin decizia civilă nr. 451A din 11 iunie 2008, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, a admis apelurile formulate de pârâții V.M., A.M.A., I.I.C., I.L., SC E.I. SRL (continuator în drepturi a soților I.I.C. și I.L.), precum și cererea de aderare la apel formulată de reclamanții P.P.A.D. și P.P.M. împotriva sentinței civile nr.828 din 6 iulie 2007, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în contradictoriu cu pârâții Municipiul București prin Primar General și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.
A fost desființată sentința apelată și trimisă cauza spre rejudecare instanței de fond.
Instanța de apel a reținut în esență că prin decizia nr. 9156 din 14 noiembrie 2005, înalta Curte de Casație și Justiție finalizând primul ciclu procesual în cauză, a statuat în mod obligatoriu pentru instanța de rejudecare, cadrul procesual și temeiul juridic ce trebuie avute în vedere.
Atât reclamanții apelanți, cât și pârâții intimați, prin cererea de aderare la apel au susținut că instanța de fond nu a soluționat corect capetele de acțiune vizând valabilitatea titlului statului pentru imobilul în litigiu și nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare, aspecte de care depindea soluționarea revendicării. Astfel, reclamanții-apelanți au susținut că hotărârea primei instanțe este contradictorie și apreciază greșit că statul a preluat imobilul fără titlu valabil, având în vedere două aspecte.
Fiind admisă excepția autorității de lucru judecat sub aspectul existenței valabile a titlului statului (sentința civilă nr. 83/1998), instanța nu putea stabili contrariul.
De asemenea, aspectul nepublicării Decretului nr. 535/1970 nu produce efecte juridice sub aspectul nevalabilității titlului statului, pentru că respectivul decret nu trebuia publicat, potrivit dispozițiilor art. 68 alin. (2) din Constituția României din 1965.
Prin cererea de aderare la apel, pârâții au susținut în mod greșit că instanța de fond nu a soluționat capătul de cerere privind lipsa titlului statului, aspect ce nu intră sub puterea lucrului judecat a sentinței civile nr. 83/1998, întrucât în cauză s-a invocat un nou motiv de nulitate al Decretului nr. 53 5/1970 (ce nu a fost invocat în primul proces), respectiv nepublicarea acestui decret.
Curtea a constatat că instanța de fond a soluționat capătul de cerere privind nevalabilitatea titlului statului prin trei hotărâri diferite.
în primul rând, în mod corect a arătat că există autoritate de lucru judecat sub aspectul respectării condițiilor exproprierii făcute prin Decretul nr. 535/1970, întrucât prin sentința civilă nr. 83/1998 rămasă irevocabilă prin decizia nr. 3129 din 22 iunie 2001 a înaltei Curți de Casație și Justiție s-a statuat irevocabil că exproprierea s-a realizat pentru cauză de utilitate publică cu o justă și prealabilă despăgubire. Aceste aspecte nu mai pot fi reanalizate în prezenta cauză nici în fond și nici în apel.
Celelalte hotărâri date de instanța de fond prin care s-au pronunțat cu privire la valabilitatea sau nevalabilitatea titlului statului sunt contradictorii. Pe de o parte, prima instanță a admis excepția lipsei de interes și a respins acest capăt de acțiune ca lipsit de interes, iar pe de altă parte a constat că preluarea imobilului de către stat s-a făcut nelegal, Decretul nr. 535/1970 nefiind publicat. Aceeași problemă de drept dedusă judecății s-a reținut că nu poate fi în același timp lipsită de interes, dar și soluționată pe fond.
Organizarea pe care reclamantul o face chestiunilor de drept deduse judecății în capetele de acțiune, nu este obligatorie pentru instanța de fond, aceasta având obligația să soluționeze toate problemele de drept deduse judecății, indiferent dacă acestea se constituie sau nu în capete de acțiuni distincte.
Pe de altă parte, instanța de apel a reținut că prima instanță s-a rezumat numai să susțină că Decretul nr. 535/1970 nu a fost publicat, astfel încât el nu a produs efecte juridice, preluarea de către stat a imobilului fiind nelegală, fără să verifice și să cerceteze incidența în cauză a dispozițiilor art.68 alin.2 din Constituția României din 1965. Nu s-a cercetat pe fond apărarea pârâților, în sensul că acest decret nu trebuia publicat în raport de textul enunțat anterior.
Soluția contradictorie dată nevalabilității titlului statului și necercetarea pe fond a caracterului juridic al Decretului nr. 535/1970 au dus la desființarea sentinței apelate, urmând ca instanța de fond să rejudece acest capăt de cerere și să stabilească caracterul juridic al decretului, respectiv, dacă acesta este un decret cu caracter normativ, pentru care era obligatorie publicarea, sau un decret cu caracter individual ce nu trebuia publicat și care produce efecte juridice de la data emiterii lui.
Al doilea aspect pe care instanța de fond trebuia să-1 analizeze din perspectiva art. 45 din Legea nr. 10/2001 este acela al valabilității contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995.
Cu privire la capătul de cerere ce are ca obiect nulitatea acestor contracte, instanța de fond s-a pronunțat prin încheierea de fond din 2 mai 2007, în sensul admiterii excepției lipsei de interes.
Instanța de fond a admis în mod greșit excepția lipsei de interes, deoarece reclamanții justifică un folos practic, personal și direct, ce rezultă din constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare, încheiate de chiriașii cumpărători în baza Legii nr. 112/1995, întrucât, ca efect al nulității, dreptul de proprietate asupra apartamentelor ce s-a născut în patrimoniul pârâților-persoane fizice la momentul semnării contractelor încetează retroactiv. Pârâții rămân în posesia locuințelor (întrucât nu s-a solicitat și repunerea acestora în situația anterioară și întoarcere apartamentelor în posesia statului) și vor fi obligați personal, în cazul admiterii acțiunii în revendicare să predea imobilul reclamanților.
Instanța de fond trebuia să respingă excepția lipsei de interes și să cerceteze pe fond capătul de acțiune, având ca obiect nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare.
Chiar apelanții, fără să critice în mod direct hotărârea sub aspectul admiterii excepției lipsei de interes cu ,privire la nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare, au solicitat prin motivele de apel ca instanța să analizeze toate aspectele legate de încheierea contractelor de vânzare-cumpărare (respectarea dispozițiilor Legii nr. 1122/1995, inexistența unui litigiu pe rol, lipsa notificărilor, buna-credință, etc).
întrucât instanța de fond nu a cercetat aceste aspecte și nu s-a pronunțat pe fond, pe nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare, s-a reținut că instanța de apel nu poate să facă pentru prima dată această cercetare în apel, motiv pentru care a reținut că se impune și sub acest aspect desființarea hotărârii apelate.
împotriva deciziei nr. 451A din 11 iunie 2008 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă, în termen au declarat recurs reclamanții P.P.A.D. și P.P.M., pe care au criticat-o sub mai multe aspecte de nelegalitate.
O primă grupare a criticilor formulate de reclamanți se referă la greșita admitere a apelului pârâților, pe care o încadrează în motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
în acest sens, se arată că instanța de apel a apreciat greșit că hotărârea primei instanțe este contradictorie, fără susținere faptică și juridică.
Se mai arată că instanța de apel eronat a apreciat că nestabilirea de către instanța de fond a caracterului normativ sau individual al Decretului nr. 535/1970 impunea casarea; că greșit nu a reținut caracterul nelegal al titlului statului, ce ar fi impus respingerea apelului.
O altă eroare constă în faptul reținut de Curtea de Apel, privitor la rezolvarea problemei validității contractelor de vânzare-cumpărare, ce putea influența soluționarea acțiunii în revendicare, în sensul respingerii ei.
în acest sens, se susține că, chiar dacă s-ar admite că vânzările către pârâții-persoane fizice au fost valabile, lipsa calității de proprietar al înstrăinătorului le face ineficace față de adevăratul proprietar. Astfel, soluția lipsei de interes putea fi păstrată numai dacă instanța de apel ar fi agreat aplicarea regulilor generale de soluționare a acțiunii în revendicare (după criteriul autorului preferabil).
O a doua grupare a motivelor se referă la greșita respingere a capătului de cerere privitor la revendicarea imobilului situat în București, sub aspectul terenului și al părților comune din imobilul construcție. Cu privire la acest aspect se învederează că în mod eronat instanța de apel a admis excepția inadmisibilității aderării reclamanților la apel.
Prin cererea introductivă modificată, reclamanții au solicitat obligarea pârâților-persoane fizice să lase în întregime, în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul din București, situat la adresa indicată anterior, pe baza comparării de titluri.
Prima instanță a admis această cerere (fără a preciza că "în parte") în sensul obligării pârâților să lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul, adică apartamentele din clădire, omițând să observe că în urma suprapunerii titlurilor supuse comparării, trebuiau obligați și la restituirea spațiilor comune și a terenului de sub clădire.
Reclamanții mai susțin că, o corectă soluționare a capătului de cerere privind revendicarea presupune rezolvarea unitară a situației terenului și construcției. Compararea de titluri înseamnă suprapunerea titlului lor cu cel al pârâților-persoane fizice și al Municipiului București, cu consecința obligării pârâților la lăsarea în deplină proprietate și liniștită posesie a întregului imobil.
Analizând recursul, în limitele criticilor formulate care fac posibilă încadrarea în art. 304 pct. 9 C. proc. civ. se constată că este fondat pentru considerentele ce urmează:
La data de 12 august 2002, reclamanții P.P.A.D., P.P.M. și P.P.E. au chemat în judecată pe pârâții V.M., I.I.C., A.M. și Primăria Municipiului București, solicitând ca prin hotărâre judecătorească să se constate nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare prin care s-a transmis celor trei pârâți-persoane fizice proprietatea unor apartamente din imobilul, situat în București, să se constate caracterul nelegal al exproprierii acestui imobil, expropriere dispusă prin Decretul nr. 535/1970.
Ulterior, la data de 25 noiembrie 2002, printr-o cerere precizatoare și de completare a acțiunii au chemat în judecată în calitate de pârât pe SC H.N. SRL București (mandatara vânzătorului Consiliul General al Municipiului București) și au solicitat compararea titlurilor de proprietate, respectiv al reclamanților cu titlul de proprietate al pârâților, comparare în baza căreia revendică imobilul.
După un prim ciclu procesual, prin decizia nr. 9156 din 14 noiembrie 2005 a înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, s-a reținut că, instanțele de fond și apel au lăsat nesoluționat capătul de cerere privind constatarea nulității titlurilor pârâților.
După acest prim ciclu procesual, având în vedere cererea de precizare și completare a acțiunii, existentă la fila 27 a dosarului nr. 5702/2002 al Tribunalului București, secția a IV-a civilă, instanța de fond s-a pronunțat prin încheierea de la 2 mai 2007 asupra excepției autorității de lucru judecat, asupra lipsei calității procesuale active a statului și asupra lipsei de interes pentru capătul de cererea privind constatarea nulității titlurilor pârâților (filele 293-296 Dosar nr. 15662/3/2006 al Tribunalului București, secția a III-a civilă).
în acest sens, s-a reținut că fundamentul lucrului judecat rezidă în necesitatea de a da eficiență hotărârii judecătorești și de a se evita o nouă judecată asupra aceleiași chestiuni litigioase, o hotărâre judecătorească prin care s-a consfințit un drept, în mod irevocabil, se bucură de prezumția absolută de adevăr res judicata pro veritate habetur și nu poate fi contrazisă printr-o altă hotărâre.
Elementele lucrului judecat sunt acelea care structurează lucrul judecat și îi determină efectele, aspecte ce rezultă din art. 1201 C. civ..
Conform acestui text "Este lucru judecat atunci când a doua cerere în judecată are același obiect, este întemeiată pe aceiași cauză și este între aceleiași părți, făcute de ele și în contra lor în aceiași calitate".
Așadar, pentru a exista autoritate de lucru judecat, nu este necesar ca obiectul, în sensul de pretenție concretă, dedusă judecății, să fie formulată în ambele acțiuni, în același mod, fiind suficient ca din cuprinsul cererilor să rezulte că scopul final urmărit de parte este identic. Sub acest aspect, în cele două cereri de chemare în judecată avem de a face cu aceleași pretenții, respectiv revendicarea de la aceiași pârâți ai aceluiași imobil.
Al doilea element al puterii de lucru judecat vizează identitatea de cauză, care nu trebuie confundată cu dreptul subiectiv și nici cu mijloacele de dovadă ale acestuia; cauza rezidă în fundamentul juridic al acțiunii și se materializează practic în situația de fapt calificată juridic, reprezentând justificarea pretenției promovate în acțiune. Din lecturarea celor două acțiuni aflate în discuție rezultă întrunirea acestei condiții arătate anterior.
Cea de a treia condiție este și ea formulată expres de textul enunțat, text care pretinde ca judecata să aibă loc "între aceleași părți, făcute de ele și în contra lor în aceiași calitate'", fiind vorba aici de punerea în aplicare a principiului relativității lucrului judecat, fiind logic și echitabil ca în materie procesuală hotărârea judecătorească să producă efecte numai între părțile litigante. Legea civilă are în vedere participarea unei persoane la activitatea juridică în calitate de parte; ceea ce interesează nu este însă prezența fizică a părții la judecată, ci dobândirea calității de parte în proces.
Din punct de vedere al puterii de lucru judecat este irelevant faptul că poziția procesuală activă sau pasivă a părților s-a schimbat în cadrul celei de a doua acțiuni.
în speța de față, tribunalul a constatat că părțile și-au păstrat calitățile inițiale.
Atât în jurisprudență, cât și în literatura juridică de specialitate s-a statuat că, pentru ca o hotărâre judecătorească să se bucure de putere de lucru judecat, aceasta trebuie să îndeplinească anumite condiții, respectiv: să fie pronunțată de o instanță română, să fie pronunțată într-o materie contencioasă și să dezlege fondul cauzei.
Deosebit de importantă este ultima condiție, ce trebuie avută în vedere în prezenta cauză. Astfel, numai în situația în care instanța a soluționat cauza în fond, partea care a câștigat procesul se poate prevala în cadrul unei acțiuni ulterioare de dreptul recunoscut. Dacă litigiul nu a fost soluționat în fond, instanța nestatuând asupra drepturilor părților, hotărârea pronunțată nu are putere de lucru judecat.
Pe cale de consecință, pentru ca să existe putere de lucru judecat este necesar ca instanța, prin hotărârea dată să fi examinat și rezolvat litigiul în fond, deoarece numai în acest caz partea al cărei drept a fost recunoscut se poate prevala de acest drept într-o nouă judecată, iar instanța nu mai poate lua în discuție existența dreptului. Dimpotrivă, dacă litigiul nu a fost rezolvat în fond și, deci, nu au fost soluționate drepturile părților, hotărârea dată nu are putere de lucru judecat.
Prin efectele sale, puterea lucrului judecat este opozabilă nu numai persoanei fizice care a fost parte în procesul în care s-a dat o hotărâre judecătorească, ci și moștenitorilor universali și cu titlu universal, întrucât ei preiau patrimoniul aceluia pe care îl moștenesc, așa cum a existat în momentul deschiderii succesiunii cu toate drepturile și obligațiile.
Față de cele expuse este evident că în cauză, raportul juridic dedus judecății prin prezenta acțiune este identic cu cel anterior, judecat irevocabil prin sentința civilă nr. 83/1998, existând întrunite cele trei elemente, persoană, obiect și cauză, pentru a se putea reține autoritatea de lucru judecat.
Toate celelalte elemente care diferențiază cele două cauze au caracter formal și irelevant în evaluarea autorității de lucru judecat. Esențial pentru securitatea circuitului civil rămâne faptul că nu se poate recunoaște în favoarea unei părți, printr-o hotărâre subsecventă, un drept ce i s-a refuzat printr-o hotărâre anterioară.
Ținând cont de caracterul peremptoriu în soluționarea pricinii, al excepției analizate, admițându-se această excepție, ea operează în raport de pârâta Primăria Municipiului București și pârâții-persoane fizice privind revendicarea pentru lipsa titlului.
Totuși, excepția nu este întemeiată în privința revendicării prin compararea titlurilor de proprietate ale reclamanților și pârâților-persoane fizice, nefiind îndeplinite condițiile triplei identități, față de faptul că acest capăt de cerere este pentru prima dată formulat în acest dosar.
Referitor la constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare, tribunalul reține că părți nu pot fi decât părțile contractante, Statul Român prin Ministerul Finanțelor nefiind parte în acel contract, așa încât nu există identitate între persoana chemată în judecată și cea obligată în raportul juridic dedus judecății și, pe cale de consecință, nu justifică nici calitate procesuală pasivă.
Față de excepția autorității de lucru judecat, invocată în raport cu pârâta Primăria Municipiului București, trebuie reținut că reclamanții nu mai justifică nici un folos practic, personal și direct privind constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare, încheiate de pârâți cu Primăria, astfel că nu mai este îndeplinită una dintre condițiile necesare exercitării acțiunii, respectiv cea a interesului.
în privința excepției lipsei calității procesuale pasive a Primăriei Municipiului București față de capătul de cerere privind revendicarea prin comparare de titluri (al reclamanților cu cel al pârâților) se reține că nu există identitate între persoana chemată în judecată și cea obligată în raportul juridic dedus judecății, și, pe cale de consecință, nu justifică calitatea procesuală pasivă, Primăria nefiind titulara niciunuia din titlurile de proprietate ce se compară.
Prin încheiere motivată, instanța a luat act de poziția procesuală a reclamanților, în sensul că renunță la capătul de cerere privind nulitatea titlurilor părților, arătând că titlul acestora există, însă este mai bine caracterizat.
Tocmai din acest motiv, instanța a procedat la compararea titlurilor (unde prin definiție, pârâții au titlu), având în vedere precizarea și completarea de acțiune coroborată cu aspectele finalizate prin încheierea de ședință din 2 mai 2007.
în acest mod, practic, în fața tribunalului s-au clarificat toate aspectele privind obiectul litigiului. Nu a mai rămas nici un capăt de cerere nesoluționat.
în final, trebuie reținut că obiectul prezentei cauze este acțiunea în revendicare, formulată de reclamanți împotriva pârâților, prin compararea titlurilor acestora, având în vedere că ambele părți dețin titluri de proprietate care provin însă de la autori diferiți.
în compararea titlurilor celor două părți, instanța de fond a analizat și faptul dacă autorul fiecăreia dintre ele deținea un titlu valabil și dacă era adevăratul proprietar.
în această situație, este indiscutabil, adevărată lipsa de interes a unui capăt de cerere separat care să aibă ca obiect constatarea nevalabilității titlului statului.
Conform art. 6 din Legea nr. 213/1996, instanța de fond putea să analizeze dacă actul în baza căruia statul a preluat imobilul a fost sau nu valabil, în concordanță cu dispozițiilor Constituției în vigoare și cu Declarația Universală a Drepturilor Omului.
în cauză, imobilul a fost preluat de la reclamanți prin Decretele nr. 535/1970 și nr. 127/1971, acte normative care nu au fost publicate.
La data respectivă era în vigoare Constituția României din 1965, care prevedea pe de o parte că actele normative, după ce sunt semnate de președinte se publică, dată de la care intrau în vigoare, iar pe de altă parte, Constituția garanta proprietatea individuală.
Având în vedere că, actul în baza căruia statul a intrat în posesia bunului revendicat nu a fost publicat, s-a încălcat dreptul de proprietate al părții și titlul statului nu este valabil.
în aceste condiții, imobilul în litigiu a trecut în proprietatea statului fără titlu și nu putea fi vândut în temeiul Legii nr. 112/1995.
în schimb, prezumția simplă de proprietate în favoarea pârâților este răsturnată, în condițiile în care s-a reținut că autorul pârâților (Statul) nu a avut calitatea de proprietar la data încheierii contractelor de vânzare-cumpărare.
Instanța de fond a constatat că reclamanții dețin un titlu din care rezultă o prezumție simplă de proprietate asupra imobilului revendicat.
Cu privire la prezumția de proprietate ce rezultă din titlul pârâților, s-a reținut că a fost răsturnată, dovedindu-se că aceștia au cumpărat imobilul de la un neproprietar, care anterior a preluat fără titlu legal același imobil de la autorii reclamanților.
Pentru stabilirea titlului preferabil nu trebuie avută în vedere persoana care posedă bunul sau care plătește impozitele aferente acesteia, așa cum s-a susținut în speță, ci trebuie avute în vedere drepturile autorilor de la care provin titlurile în discuție, urmând să se dea eficiență titlului care provine de la autorul al cărui drept este preferabil, pentru că nimeni nu poate să transmită mai mult decât a dobândit.
în speță, întrucât ambele părți în litigiu dețin un titlu de proprietate recunoscut ca valabil prin hotărâri judecătorești irevocabile și au un "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului trebuie recunoscută preferabilitatea titlului înfățișat de reclamanți ca fiind cel ce provine de la adevărații autori și care este mai bine caracterizat, dreptul autorului inițial fiind legal, necontestat și anterior exproprierii.
Față de motivele de recurs invocate și analizate prin considerentele de mai sus, instanța de recurs reține că aceste critici sunt fondate, urmând ca recursul să fie admis, să se caseze hotărârea instanței de apel, să fie respinse apelurile pârâților și cererea de aderare la apel formulată de reclamanți, iar hotărârea instanței de fond să fie menținută ca legală și temeinică.
Este adevărat că instanța de fond a admis acțiunea, în sensul obligării pârâților-persoane fizice să lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul, situat în București, referindu-se la apartamentele înstrăinate conform contractelor de vânzare-cumpărare nr. 1153/24171 din 5 noiembrie 1996, nr. 1136/20288 din 15 noiembrie 1996 și 1278/20283 din 14 noiembrie 1996.
în această situație, este evident că nu s-a omis să se observe că, în urma suprapunerii titlurilor supuse comparării, pârâții nu au fost obligați și la restituirea spațiilor comune din construcție, precum și a terenului de sub aceasta, în condițiile în care întreaga analiză făcută se referă la revendicarea imobilului deținut de pârâți, în baza respectivelor contracte de vânzare-cumpărare.
în consecință, recursul a fost admis, în sensul celor arătate anterior.
| ← ICCJ. Decizia nr. 8084/2008. Civil | ICCJ. Decizia nr. 7980/2008. Civil → |
|---|
