ICCJ. Decizia nr. 8208/2008. Civil
| Comentarii |
|
Cu notificarea nr. 32 din 21 septembrie 2005 a B.E.J. Asociați M. și Ș. (fila 23 fd.), reclamanta D.S. a solicitat restituirea suprafețelor de 5,6023 ha teren situată în intravilanul municipiului Călărași, și de 400 mp situată în intravilanul aceleiași localități, în str. B., invocând incidența Legii nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005.
în motivarea cererii reclamanta a arătat că terenurile au fost preluate în mod abuziv de stat în anul 1950 din patrimoniul autorilor săi, B.V. și C.
Prin dispoziția nr. 1353 din 5 aprilie 2006, Primarul municipiului Călărași a respins notificarea motivat de faptul că a fost depusă peste termenul prevăzut de art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.
Prin cererea înregistrată la 1 iunie 2006, reclamanta D.S. a cerut anularea dispoziției și retrimiterea notificării, pentru soluționare în fond, entității deținătoare a imobilului.
în motivarea cererii reclamanta a arătat că a formulat o primă notificare, prin care a formulat aceleași pretenții, la data de 13 februarie 2002, notificare la care nu a primit nici un răspuns, situație în care a revenit cu o nouă solicitare la data de 19 septembrie 2005, solicitare care, în mod greșit a fost calificată a fi o nouă notificare și, în consecință, respinsă ca fiind formulată în afara termenului legal.
Prin întâmpinare, Primăria municipiului Călărași a cerut respingerea contestației, susținând că dispoziția atacată a fost emisă cu respectarea dispozițiilor legale, cu mențiunea că notificarea din 13 februarie 2002 face obiectul unui alt proces, aflat în curs de soluționare.
La data de 27 iunie 2006, apărătorul reclamantei a precizat că prin cererea dedusă judecății a înțeles să solicite doar anularea dispoziției nr. 1353/2006 și nu obligarea pârâtului să răspundă unei alte notificări.
Prin sentința civilă nr. 1720 din 12 septembrie 2006, Tribunalul Călărași a respins contestația.
în motivarea sentinței, tribunalul a reținut că notificarea nr. 31 din 21 septembrie 2005 a fost formulată de reclamantă după expirarea termenului legal, că în cuprinsul acesteia nu se face nicio referire la notificarea datată 13 februarie 2002 și că prin nouă notificare se formulează pretenții cu privire și la un alt imobil, anume cel situat în str. B., fapt care îi conferă o autonomie proprie, caz în care, în mod corect a fost respinsă, ca fiind tardiv formulată, prin dispoziție contestată.
împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta susținând că notificarea din 27 septembrie 2005 a fost fundamentată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, astfel cum au fost modificate prin cele ale Legii nr. 247/2005, și că această nouă notificare constituia o revenire la cea formulată la data de 13 februarie 2002, cu mențiunea că ambele se referă la aceleași imobile, concluzie care se impune în raport de faptul că pârâta nu a contestat acest aspect.
La termenul de judecată din 24 septembrie 2007, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a invocat din oficiu excepția nulității sentinței și prin decizia civilă nr. 567/A din 24 septembrie 2007, a admis apelul declarat de reclamantă, a desființat sentința și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.
în motivarea deciziei instanța a reținut că notificarea nr. 32/2005 formulată de reclamantă constituie o revenire la cea formulată în termenul legal, în cursul anului 2002, prin ambele notificări reclamanta solicitând restituirea unor terenuri ce au aparținut părinților săi și care au fost preluate în mod abuziv de stat.
Instanța de apel a reținut, fără a argumenta, că prin soluția de respingere a notificării formulată de reclamantă în anul 2005, instanța fondului a încălcat acesteia accesul liber la justiție, drept protejat de art. 6 CEDO, sens în care se impune desființarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.
împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta Primăria municipiului Călărași, invocând incidența art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
în motivarea recursului pârâta susține că reclamanta a formulat două notificări distincte și, în mod eronat, instanța de apel a apreciat că notificarea nr. 32/2005 constituie o reformulare a celei nr. 111 datată 13 februarie 2002 deși acestea au un conținut diferit, prin cea de-a doua formulându-se, în afara termenului legal, pretenții pentru un alt imobil.
în consecință, recurenta solicită a se constata că soluția tardivității dispusă prin dispoziția contestată a fost reținută în conformitate cu dispozițiile art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, astfel cum corect a constat prima instanță.
Analizând recursul, înalta Curte constată că este fondat pentru următoarele considerente:
în drept, notificarea, act procedural necesar fi efectuat de persoanele îndreptățite care urmăresc să obțină restituirea unor imobile preluate în mod abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, categorie din care face parte și imobilul în litigiu, a fost prevăzută prin dispozițiile art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 care au intrat în vigoare la data de 14 februarie 2001.
Potrivit dispoziției legale menționate, care nu a fost modificată prin Legea nr. 247/2005 astfel cum greșit invocă reclamanta, persoanele pretins îndreptățite la măsuri reparatorii aveau obligația să notifice cererea lor entității deținătoare a imobilului în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a legii, termen care a fost prelungit prin O.U.G. nr. 109/2001 și O.U.G. nr. 145/2001, anume până la data de 14 februarie 2002.
Termenul de notificare, cuprins între data de 14 februarie 2001 și data de 14 februarie 2002, este un termen de decădere întrucât durata sa este determinată prin lege iar, potrivit art. 22 alin. (5) din lege, nerespectarea sa atrage pierderea dreptului persoanei îndreptățite de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent pentru astfel de bunuri.
în speța supusă analizei, reclamanta a formulat în termenul legal notificarea înregistrată sub nr. 111 din 13 februarie 2002 a B.E.J.A. M. și Ș. (fila 7 fd.), prin care a declanșat procedura administrativă prevăzută de art. 22 din Legea nr. 10/2001, solicitând acordarea de măsuri reparatorii pentru 3 imobile, anume pentru 4,50 ha teren situat în extravilanul com. Radu Negru, pentru 5,623 ha teren situat în intravilanul or. Călărași, și pentru o suprafață de teren situat în intravilanul aceluiași oraș, în str. D. nr. 4, fost aferentă unei construcții demolate anterior anului 1989 din considerațiuni de sistematizare a orașului Călărași.
împrejurarea că entitatea deținătoare nu a soluționat notificarea menționată în termenul prevăzut de lege nu este de natură să confere reclamantei dreptul de a formula o a doua notificare, în afara termenului prevăzut de lege, indiferent dacă prin noua notificare se formulează sau nu pretenții cu privire la aceleași bunuri.
într-o astfel de situație reclamanta, în scopul satisfacerii pretențiilor, are deschisă calea unor acțiuni în justiție împotriva entității deținătoare a bunurilor, acțiuni prin care poate solicita fie obligarea acesteia să se conformeze obligațiilor ce îi revin potrivit dispozițiilor art. 25 din lege (anume, să emită dispoziție ori decizie prin care să se pronunțe asupra notificării), fie să deducă judecății instanței competente pretențiile sale, justificat de refuzul entității deținătoare de a răspunde notificării (în acest din urmă sens a se vedea decizia nr. XX din 19 martie 2007 a înaltei Curți de Casație și Justiție, Secții Unite).
în consecință, în mod just prima instanță, constatând că notificarea nr. 32 din 21 septembrie 2005 a B.E.J.A. M. și Ș., a fost formulată ulterior datei la care a expirat termenul de notificare (14 februarie 2002), a respins contestația formulată de reclamantă.
Așa fiind, în baza art. 304 pct. 9 C. proc. civ., înalta Curte a admis recursul declarat de pârâtă și a modificat decizia dată în apel în sensul că a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței primei instanțe pe care a menținut-o.
Pentru a hotărî astfel, înalta Curte a reținut și că accesul liber la justiție, drept consacrat de dispozițiile art. 6 CEDO dar și de cele ale art. 25 din Constituția României, garantează cetățenilor posibilitatea de a se adresa liber justiției pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor lor legitime. Exercitarea acestui drept presupune însă ca declanșarea procedurilor jurisdicționale să se realizeze de către cetățeni în conformitate cu dispozițiile prevăzute de legile statului incidente raportului juridic dedus judecății, respectiv, cu dispozițiile procedurale instituite de legiuitor în scopul valorificării drepturilor pretins încălcate.
| ← ICCJ. Decizia nr. 8213/2008. Civil | ICCJ. Decizia nr. 7805/2008. Civil → |
|---|
