ICCJ. Decizia nr. 8217/2008. Civil
| Comentarii |
|
Prin cererea înregistrată la data de 6 noiembrie 2007, înregistrată inițial pe rolul Tribunalului Satu Mare și trimisă prin declinare de competență, Tribunalului București, reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte a solicitat restrângerea exercitării dreptului la liberă circulație în Belgia al pârâtului P.N., pentru o perioadă de cel mult 3 ani.
în motivarea cererii, reclamanta a învederat că, la data de 27 octombrie 2007, pârâtul a fost returnat din Belgia în baza acordului de readmisie încheiat de România cu această țară și ratificat prin H.G. nr. 825/1995.
în motivarea cererii reclamanta a invocat prevederile art. 38 lit. a) și art. 5 din Legea nr. 248/2005 și a învederat că România trebuie să acționeze în vederea stopării migrației ilegale, iar prezența, fără respectarea condițiilor legale de intrare și ședere a pârâtului pe teritoriul statului belgian ar dovedi exact contrariul, cu repercusiunile negative de rigoare asupra tratamentului aplicat cetățenilor români, ceea ce este de natură a justifica restricția solicitată în sensul art. 2 alin. (4) din Protocolul nr. 4 adițional la Convenția europeană a drepturilor omului și libertăților fundamentale.
A susținut reclamanta că returnarea pârâtului din Belgia s-a produs întrucât acesta nu a respectat ordinea juridică internă a acestui stat, iar măsura returnării face dovada deplină că pârâtul nu a respectat condițiile la momentul verificărilor efectuate de autoritățile belgiene.
în drept, au fost invocate prevederile art. 5,art. 38,art. 39 din Legea nr. 248/2005.
Prin sentința civilă nr. 6 din 7 ianuarie 2008, Tribunalul București a respins ca neîntemeiată cererea reclamantei, reținând că dispozițiile legale invocate în susținerea cererii de chemare în judecată sunt contrare libertății de circulație a persoanelor și dreptului de stabilire al acestora, consacrate de prevederile art. 39-42 și art. 43-48 din T.C.E. și Directivei 2004/38/CE a Parlamentului European și Consiliului Uniunii Europene, consecința fiind a înlăturării de la aplicarea dispozițiilor legii interne, dreptul comunitar urmând să primească aplicare directă.
Depunerea talonului de returnare și a declarației pârâtului, din care nu rezultă că acesta ar fi recunoscut încălcarea vreunei legi, cu atât mai mult săvârșirea unei fapte de natură penală, înscrisurile evocate, nefiind apte a constitui dovezi ale pericolului pe care l-ar reprezenta prezența pârâtului pe teritoriul statului din care a fost returnat pentru ordinea juridică a acestui stat și care să justifice luarea măsurii solicitate.
Apelul declarat de reclamantă a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 344 A din 12 ,ai 2008 a Curții de Apel București, reținând că norma internă cuprinde o categorie mai largă de situații în care se poate dispune suspendarea dreptului cetățenilor români la libera circulație, prin raportare la ipoteza nerespectării unei interdicții anterioare la exercițiul dreptului analizat, astfel că aceasta este, în parte, conformă normei comunitare, în ceea ce privește excepțiile ce vizează libera circulație a persoanelor, excepții care ar trebui să fie de strictă interpretare și aplicare și concordante cu cele ale legislației internaționale în materie.
S-a arătat că simpla ședere a pârâtului pe teritoriul Belgiei și returnarea sa, nu constituia un pericol social real, care să poată fi circumscrisă excepțiilor ce ar determina admiterea acțiunii, cu atât mai mult cu cât Directiva 2004/38/CE prevede că nici condamnările penale anterioare nu ar putea justifica în sine restrângerea libertății de circulație.
împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta, criticând-o pentru nelegalitate, critici ce nu au fost întemeiate pe vreunul dintre motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ., dar care pot fi încadrate, în conformitate cu prevederile art. 306 alin. (3) C. proc. civ., în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
în dezvoltarea recursului, reclamanta a învederat că dispozițiile art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005 privind regimul liberei circulații a cetățenilor români în străinătate, invocate ca temei al cererii deduse judecății, nu condiționează instituirea restricției decât de returnarea prin acordul de readmisie, dar nu și de verificarea procedurii și condițiilor în care s-a dispus returnarea.
Măsura reglementată prin art. 38 lit. a) se circumscriu situațiilor expres și limitativ prevăzute de art. 53 din Constituție, respectiv apărarea securității naționale și a ordinii publice, astfel încât luarea sa își găsește și consacrare constituțională.
Prin restrângerea dreptului la liberă circulație, pentru ipoteza prevăzută de art. 38 din Legea nr. 248/2005, nu sunt încălcate dispozițiile dreptului comunitar privind libera circulație și ședere a cetățenilor Uniunii Europene, drept reglementat prin Directiva 2004/38/CE, întrucât măsura restrângerii exercitării acestui drept se referă la propriul resortiment, cetățean român și nu la resortisanții altor state membre ale uniunii și cărora, într-adevăr nu le poate fi limitat dreptul de a intra intr-un alt stat membru decât în condițiile de excepții prevăzute de art. 27 din Directivă.
Legea fundamentală, cât și cea specială în materie stabilesc condițiile legale de exercitare a dreptului la libera circulație în străinătate, drept care nu este absolut, ci este supus unor limitări legale, realizarea sa fiind subordonată condițiilor impuse de legea națională și tratatelor la care România a aderat și care astfel fac parte din dreptul intern, condiții ce trebuie să țină seama de protejarea drepturilor și libertăților altora.
Și Legea nr. 157/2005, de ratificare a Tratatului privind aderarea Republicii Bulgaria și României la Uniunea Europeană reglementează prin anexa VII alin. (9), posibilitatea statelor membre, inclusiv a celui român, de a deroga de la dispozițiile Directivei și de a răspunde pe o durată de doi ani de la data aderării, aplicabilitatea Directivei nr. 2004/38/CE, în privința lucrătorilor, cu excepția menționată la alin. (2) al anexei VII la lege și care vizează persoanele ce lucrează legal.
Recursul nu este fondat.
Aprecierea recurentei în sensul că, singură condiția re turnării intimatei-pârâte, pe baza unui acord de readmisie, era suficientă pentru ca, atrăgând aplicabilitatea dispozițiilor art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005, să impună măsura restrângerii libertății de circulație, ignoră normele de drept internațional și comunitar.
Astfel, dispozițiile invocate, ale art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005 vin în conflict cu art. 2 din Protocolul nr. 4, adițional la Convenția europeană a drepturilor omului și a libertăților fundamentale și cu art. 27 din Directiva 2004/38/CE.
Aceasta, în condițiile în care, norma internă impune drept singură condiție de restrângere a dreptului la libera circulație, ca persoana în cauză să fi fost returnată dintr-un stat în baza unui acord de readmisie, în timp ce în paragraful 3 al art. 2 din Protocolul nr. 4 se prevede că exercitarea acestor drepturi nu poate face obiectul altor restrângeri decât acelea care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea națională, siguranța publică, menținerea ordinii publice, prevenirea faptelor penale, protecția sănătății sau a moralei, ori pentru protejarea drepturilor și libertăților altora, iar în paragraful 4 al aceluiași articol, se prevede că dreptul la liberă circulație poate face obiectul unor restrângeri, dacă acestea sunt justificate de interesul public într-o societate democratică.
în mod asemănător, normele comunitare (art. 27 din Directiva 2004/38/CE) admit restrângerea libertății de circulație pentru motive de ordine publică, siguranță publică sau sănătate publică, atunci când în adoptarea lor este respectat principiul proporționalității.
Or, astfel de motive care să impună restrângerea libertății de circulație, nu pot rezulta în mod suficient din faptul însuși al expulzării (determinat de șederea ilegală), pentru că ar însemna ca principiul proporționalității în adoptarea măsurii să nu mai intereseze și astfel, să fie ignorată exigența normei internaționale.
De aceea, instanța de apel a constatat în mod corect conflictul dintre norma internă și cea internațională, dând preeminență acesteia din urmă.
La această interpretare o obligau dispozițiile art. 20 alin. (2) din Constituție, potrivit cărora, dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.
în consecință, pentru a se permite persoanei, cetățean român să iasă de pe teritoriul țării și să circule în statele membre ale Uniunii Europene, nu mai trebuie avute în vedere, cum se susține în recurs, neîndeplinirea condițiilor de ședere în spațiul Uniunii (care după data aderării României oricum nu mai subzistă în aceiași termeni).
Pe de altă parte, nerespectarea culpabilă a cerințelor de ședere pe teritoriul unui stat a fost sancționată și s-a consumat prin adoptarea măsurii expulzării de către statul respectiv.
Pe de altă parte, potrivit dreptului internațional, libertatea de circulație poate fi îngrădită doar atunci când este vorba de măsuri necesare într-un stat democratic, cu respectarea principiului proporționalității în adoptarea măsurii, situație neregăsită în speță.
în ce privește susținerea că normele comunitare (Directiva 2004/38/CE) nu ar fi incidente în cauză, deoarece ele nu au fost transpuse încă în legislația internă, trebuie observat că, aplicând dreptul național, jurisdicțiile sunt chemate să-1 interpreteze, în orice măsură posibilă, în lumina textului și a finalității Directivei, pentru a atinge rezultatul (efectul util) avut în vedere de aceasta și a se conforma astfel, prevederilor art. 189 alin. (3) din Tratatul de instituire a Comunității Europene.
Cum interpretarea și aplicarea dreptului național nu se pot realiza în conformitate cu prevederile Directivei, datorită condițiilor restrictive impuse [art. 39 lit. a)] din Legea nr. 148/2005), rezultă că instanța, ca autoritate a statului căruia îi revine obligația de transpunere în legislația internă a normei comunitare, trebuie să aplice dreptul comunitar, protejând astfel, drepturile conferite de acesta persoanelor.
Altminteri, ar însemna ca, prin măsurile dispuse înainte de transpunerea normelor comunitare să nu mai poată fi realizat obiectivul propus de acestea, ceea ce ar contraveni jurisprudenței Curții de Justiție a Comunităților Europene, potrivit căreia jurisdicțiile naționale sunt obligate să se abțină să interpreteze dreptul intern într-un mod care ar risca serios, după epuizarea termenului de transpunere, realizarea obiectivului propus de respectiva directivă.
Or, potrivit dreptului comunitar [art. 4 alin. (1) din Directivă], toți cetățenii Uniunii au dreptul de a părăsi teritoriul unui stat membru pentru a se deplasa într-un alt stat membru, fără a li se putea impune vize de ieșire și nici alte formalități echivalente.
De asemenea, susținerea potrivit căreia aplicabilitatea Directivei ar fi înlăturată de prevederea din Legea nr. 157/2005, de ratificare a Tratatului de aderare la Uniunea Europeană (anexa VII), ignoră faptul că această derogare se referă la libera circulație a lucrătorilor în statele membre ale Uniunii și nu la libera circulație a persoanei (acesta din urmă fiind dreptul fundamental a cărui limitare s-a solicitat în speță).
Pentru considerentele arătate, criticile de nelegalitate formulate au fost găsite neîntemeiate, recursul a fost respins în consecință.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7801/2008. Civil | ICCJ. Decizia nr. 8070/2008. Civil → |
|---|
