ICCJ. Decizia nr. 10293/2009. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 10293/2009
Dosar nr. 26492/3/2006
Şedinţa publică din 22 decembrie 2009
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
La 28 iulie 2006, reclamanta A.M.D. a chemat în judecată pe pârâta Marin Adela, solicitând compararea titlurilor de proprietate, constatarea priorităţii propriului titlu şi obligarea părţii adverse la lăsarea în deplină proprietate şi liniştită posesie a imobilului situat în Bucureşti.
În motivarea cererii, întemeiată pe art. 8 şi art. 10 ale Constituţiei din 1948, art. 20-21, art. 41, art. 42 şi art. 50 ale Constituţiei din 1991, art. 8, art. 17, art. 29 şi art. 30 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, art. 480-481 şi art. 644 C. civ., art. 6 din Legea nr. 213/1998, prevederile Legii nr. 247/2005 şi principiile „quod nullus est nullum producit effectum", „prior tempore, potior iure" şi „nemo plus iuris ad alium transferre potest quam ipse haberet", reclamanta a susţinut că:
- apartamentul revendicat a aparţinut lui S.R., autorul său, care l-a dobândit în anul 1946, prin act de vânzare cumpărare autentificat la Tribunalul Ilfov, secţia notariat;
- în anul 1949, autorităţile l-au evacuat abuziv pe autorul său, pentru instalarea unui ofiţer al armatei sovietice, iar ulterior imobilul a fost naţionalizat în baza Decretului nr. 92/1950, deşi proprietarul se încadra în categoria persoanelor exceptate de la aplicarea acestei măsuri.
- Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, prin sentinţa civilă nr. 6967 din 28 mai 1997, definitivă şi irevocabilă, a admis acţiunea în revendicare promovată de autorul său, lăsându-i imobilul în deplină proprietate şi liniştită posesie;
- la 17 decembrie 1996, Primăria Municipiului Bucureşti, prin SC H.N., a vândut însă apartamentul în discuţie pârâtei, pe care o încunoştiinţase personal să nu cumpere;
- acţiunea în revendicare formulată de autorul său împotriva pârâtei a fost admisă de Tribunalul Bucureşti prin sentinţa civilă nr. 653 din 19 mai 1999, menţinută în apel;
- pe parcursul procesului, autorul său a decedat, iar această împrejurare a determinat admiterea cererii de revizuire formulate de pârâtă şi respingerea acţiunii în revendicare, pentru lipsa calităţii procesuale active.
- în cadrul revendicării imobiliare, compararea titlurilor părţilor (sub aspectul provenienţei, legalităţii, modului de obţinere şi vechimii), pentru a stabili care dintre ele este preferabil, constituie problema esenţială;
- titlul autorului său este un contract de vânzare cumpărare transcris şi opozabil terţilor, necontestat şi nedesfiinţat, validat printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă (sentinţa civilă nr. 6967/1997) şi preferat de instanţele de fond şi apel în procesul având ca obiect precedenta acţiune în revendicare promovată împotriva pârâtei;
- în schimb, titlul pârâtei este contractul de vânzare cumpărare încheiat cu statul, care a dobândit imobilul prin preluare abuzivă, fără titlu valabil, fiind aşadar un detentor precar;
- mai mult, contractul menţionat constituie o fraudă la lege (fiind încheiat în baza unui act normativ inaplicabil imobilului revendicat), este lipsit de cauză şi conţine un preţ neserios.
- prin urmare, titlul său este preferabil titlului pârâtei, ceea ce impune admiterea acţiunii în revendicare dedusă judecăţii.
Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin încheierea din 13 aprilie 2007, a respins excepţia referitoare la lipsa calităţii procesuale active şi apoi, prin sentinţa nr. 938 din 25 iunie 2007, a respins excepţia inadmisibilităţii, precum şi acţiunea (ca nefondată) şi a obligat-o pe reclamantă să-i plătească pârâtei 1000 lei cheltuieli de judecată.
S-a reţinut că:
- din înscrisurile depuse la dosar, respectiv certificatul de moştenitor nr. 3 din 31 ianuarie 2001, Decizia civilă nr. 324/2006 a Curţii de Apel Bucureşti şi sentinţa civilă nr. 156/2005 a Tribunalului Bucureşti, rezultă că excepţia referitoare la lipsa calităţii procesuale active este nefondată.
- Legea nr. 10/2001, în acord cu art. 6 din Convenţia Europeană şi art. 21 şi art. 41 din Constituţie, nu cuprinde nicio interdicţie referitoare la formularea unei acţiunii în revendicare de drept comun ulterior intrării sale în vigoare;
- autorul reclamantei a devenit proprietar al apartamentului revendicat în anul 1946, prin cumpărare, iar ulterior a fost deposedat conform Decretului nr. 92/1950;
- în atare situaţie, potrivit jurisprudenţei C.E.D.O., titlul reclamantei este reprezentat de hotărârea de retrocedare, de la pronunţarea căreia foştii proprietari (sau moştenitorii lor) au o speranţă legitimă cu privire la proprietatea imobilului revendicat, deci „un bun actual";
- or, pârâta a dobândit apartamentul revendicat la 17 decembrie 1996, anterior pronunţării sentinţei civile nr. 6967/1997 (inopozabilă cumpărătoarei), în baza căreia a fost emisă (la 23 februarie 1998) dispoziţia administrativă de restituire în natură a imobilului.
- acţiunea în constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare al pârâtei a rămas în nelucrare şi s-a perimat, iar o altă cerere similară nu a mai fost iniţiată în termenul de un an şi 6 luni prevăzut de art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, astfel că acest act este considerat valabil încheiat şi beneficiază de prezumţia absolută de validitate;
- expirarea termenului de prescripţie prevăzut de textul menţionat şi actul de înstrăinare către chiriaş alcătuiesc un fapt juridic în sens restrâns, care are un efect achizitiv în patrimoniul dobânditorului şi un efect parţial extinctiv în patrimoniul adevăratului proprietar, în sensul stingerii dreptului de proprietate şi, concomitent, naşterii dreptului la despăgubiri;
- dacă reclamanta ar fi revendicat apartamentul anterior expirării termenului de prescripţie de un an şi 6 luni, analizarea valabilităţii titlului pârâtei era posibilă, astfel că absenţa cererii în constatarea nulităţii nu ar mai fi fost un fine de neprimire pentru admiterea acţiunii în revendicare.
- în favoarea pârâtei operează principiul validităţii aparenţei în drept, dreptul său fiind preferabil oricărui alt drept de aceeaşi natură, ce poartă asupra aceluiaşi bun;
- potrivit deciziei nr. 417/2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, atâta timp cât nu există o hotărâre de constatare a nulităţii contractului prin care statul a vândut chiriaşului imobilul naţionalizat, acţiunea în revendicare nu poate fi primită, chiar dacă bunul a fost preluat fără titlu valabil, iar reparaţia oferită proprietarului deposedat fraudulos constă în despăgubirile reglementate de Legea nr. 10/2001.
Reclamanta a declarat apel, prin care a solicitat schimbarea sentinţei, în sensul admiterii acţiunii aşa cum a fost formulată.
În motivarea apelului, reclamanta a susţinut că hotărârea atacată ar fi nelegală şi netemeinică deoarece.
- la compararea de titluri, prima instanţă a exclus în mod nejustificat şi ilegal titlul ei de proprietate, care este dobândit prin moştenire, datează din anul 1946 şi a fost recunoscut, confirmat şi consolidat prin două hotărâri definitive şi irevocabile pronunţate de Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, respectiv sentinţele civile nr. 6967/1997 şi nr. 653/1999 (ultima desfiinţată în revizuire pentru lipsa calităţii procesuale active ca urmare a decesului autorului său);
- instanţa de fond a reţinut că titlul pârâtei (contractul de vânzare-cumpărare încheiat la 17 decembrie1996) este mai vechi decât titlul său de proprietate (sentinţa civilă nr. 6967 din 28 mai 1997.
- or, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene, hotărârea de retrocedare (sentinţa civilă nr. 6967/1997) confirmă că bunul nu a ieşit din patrimoniul său, deci produce efecte declarative, nu constitutive de drepturi;
- vechimea poate fi un criteriu de departajare între două titluri doar dacă acestea au fost obţinute deopotrivă în condiţii de legalitate, ceea ce nu este cazul în speţă atâta timp cât autorul pârâtei, respectiv statul, a dobândit imobilul fără titlu valabil, prin preluare abuzivă, cu încălcarea Constituţiei adoptate în anul 1948, Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului (din 10 decembrie 1948) şi art. 481 C. civ..
- pârâta a ignorat notificarea de a nu achiziţiona apartamentul şi, ca atare, fiind cumpărător de rea credinţă, în cauză nu operează principiul validităţii aparenţei în drept;
- jurisprudenţa Înaltei Curţi nu constituie izvor de drept, iar hotărârea invocată de prima instanţă este contrară deciziei nr. 145/2004 a Curţii Constituţionale, potrivit căreia compararea de titluri se poate face şi dacă nu s-a constatat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare al chiriaşului;
- în viziunea Curţii Europene, titlul de proprietate nu este reprezentat de hotărârea de retrocedare, ci de titlul persoanelor pe numele cărora s-a făcut naţionalizarea, statul nu putea aplica Legea nr. 112/1995 decât în privinţa bunurilor pentru care avea titlu de proprietate, nicio dispoziţie internă nu acordă statului dreptul de a vinde un bun ce nu se găsea, de facto, în patrimoniul său, iar o atitudine contrară nu poate fi justificată.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin Decizia nr. 58 din 31 ianuarie 2008, a admis apelul declarat de reclamantă şi a schimbat parţial sentinţa, în sensul admiterii acţiunii şi obligării pârâtei la lăsarea apartamentului revendicat în deplina proprietate şi liniştita posesie a apelantei.
S-a reţinut că:
- în raport de temeiul juridic invocat (art. 480-481 C. civ.), cererea dedusă judecăţii constituie o acţiune în revendicare de drept comun prin comparare de titluri;
- această acţiune trebuie analizată prin prisma dispoziţiilor interne de drept substanţial care ocrotesc dreptul fundamental de proprietate (respectiv art. 480-481 C. civ.), interpretate şi aplicate în conformitate cu prevederile art. 1 din Primul Protocol Adiţional al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi principiile conturate în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.
- titlul de proprietate al reclamantei este reprezentat de contractul de vânzare-cumpărare autentificat în anul 1946 şi sentinţa civilă nr. 6967 din 28 mai 1997, definitivă şi irevocabilă, pronunţată de Judecătoria sectorului 1 Bucureşti;
- prin hotărârea judecătorească menţionată instanţa a admis cererea promovată la 25 iulie 1996 de autorul reclamantei în contradictoriu cu autoritatea publică locală (Consiliul Local al Municipiului Bucureşti) şi a confirmat inaplicabilitatea prevederilor de naţionalizare în privinţa imobilului revendicat, deci modalitatea abuzivă de preluare a acestui bun;
- anterior promovării acelei cereri de chemare în judecată, respectiv la 15 iulie 1996, autorul reclamantei a solicitat expres Comisiei Locale de Aplicare a Legii nr. 112/1995 restituirea în natură a imobilului;
- hotărârea judecătorească obţinută de autorul reclamantei o plasează pe aceasta sub protecţia art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, ceea ce înseamnă că dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu, recunoscut ca atare, cu efect retroactiv, este irevocabil;
- reclamanta este aşadar titulara unui bun şi, în consecinţă, orice ingerinţă în dreptul de proprietate trebuie justificată după normele şi principiile jurisprudenţiale convenţionale;
- vânzarea realizată de organele statului la 17 decembrie 1996, ulterior promovării primei acţiuni în revendicare, constituie o privare de bun;
- potrivit art. 1 din acelaşi protocol adiţional, privarea de proprietate poate fi justificată prin interese de ordin general (scop legitim) şi considerente de legalitate (act normativ clar, precis, accesibil şi previzibil de reparaţie civilă şi/sau de politică socială), cu respectarea criteriului proporţionalităţii (justul echilibru care trebuie să existe între cerinţele interesului general al comunităţii şi imperativele apărării drepturilor fundamentale ale persoanei).
- referitor la acest aspect, prin hotărâri repetitive, pronunţate împotriva României cu începere din luna noiembrie 2005 în situaţii de fapt identice sau similare (cauzele Străin, Păduraru, Radu, Porţeanu ş.a), instanţa europeană a stabilit că toate condiţiile menţionate trebuie îndeplinite cumulativ;
- Legea nr. 112/1995, în baza căreia a fost înstrăinat apartamentul revendicat, reglementa doar situaţia imobilelor trecute în proprietatea statului cu titlu;
- deoarece la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare pe rolul instanţelor de judecată se afla o acţiune având ca obiect stabilirea inexistenţei titlului statului, incidenţa actului normativ menţionat era condiţionată de rezultatul final al acestui demers judiciar;
- prin hotărârea judecătorească obţinută de autorul reclamantei a fost confirmată însă modalitatea abuzivă a preluării imobilului de către stat, ceea ce înseamnă implicit că Legea nr. 112/1995 era inaplicabilă;
- o altă condiţie neîndeplinită în speţă este cea referitoare la respectarea criteriului proporţionalităţii pentru că deposedarea de bun, fără plata unei sume corespunzătoare valoric, reprezintă o atingere excesivă, care o pune pe reclamantă în situaţia de a suporta o sarcină specială şi exorbitantă, ce excede domeniului de acţiune al art. 1 din primul protocol adiţional;
- prin urmare, faţă de împrejurarea că, anterior adoptării Legii nr. 10/2001, reclamanta era titulara unui bun, contractul de vânzare-cumpărare încheiat la 17 decembrie 1996 constituie o ingerinţă nejustificată în dreptul de proprietate al acesteia, ceea ce impune restabilirea situaţiei anterioare în modalitatea clasică prescrisă de dreptul comun, respectiv obligarea pârâtei de a-i lăsa părţii adverse, în deplină proprietate şi liniştita posesie, imobilul revendicat;
- apărarea pârâtei, că în raport de data ratificării Convenţiei Europene, plângerile reclamantei ar fi incompatibile cu dispoziţiile acestui tratat, nu poate fi primită pentru că România a ratificat menţionata convenţie prin Legea nr. 30/1994, iar hotărârea judecătorească definitivă şi irevocabilă de constatare a ilegalităţii preluării (de către stat) a imobilului revendicat a fost pronunţată ulterior;
- de asemenea, nu poate fi primită nici apărarea că, după expirarea termenului de prescripţie, contractul de vânzare-cumpărare s-ar fi consolidat în favoarea pârâtei deoarece, pe de-o parte, dreptul intern, într-o îndelungată şi constantă tradiţie, nu acceptă înfrângerea dreptului de proprietate de eventuala bună credinţă a subdobânditorului sau de un pretins titlu de proprietate subsecvent precar, iar pe de altă parte, jurisprudenţa Curţii Europene (a cărei asimilare este obligatorie) impune aplicarea principiilor de drept ce garantează efectiv exerciţiul dreptului de proprietate recunoscut judiciar cu efect retroactiv şi permite, doar cu titlu de excepţie, ingerinţe justificate în acest drept.
Pârâta a declarat recurs, prin care a solicitat modificarea ultimei hotărâri, în sensul respingerii apelului reclamantei şi menţinerii sentinţei.
În motivarea recursului, întemeiat pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ. recurenta a susţinut că:
- instanţa de apel îşi întemeiază soluţia pe „aprecieri" legate de sentinţa civilă nr. 6967/1997 a Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti, fără a face nicio referire la criticile formulate de apelanta reclamantă;
- pe de altă parte, instanţa de apel, interesată exclusiv de aplicarea unei argumentări „şablon", nu a observat excepţia dirimantă a lipsei calităţii procesuale active, ridicată la prima instanţă şi reiterată în pledoaria orală de combatere a apelului.
- referitor la această critică se arată că actul de vânzare-cumpărare încheiat în anul 1946, anexa Decretului nr. 92/1950, procura acordată reclamantei pentru a depune dosarul la comisia locală constituită în baza Legii nr. 112/1995, sentinţa civilă nr. 6967/1997 şi dispoziţia consecutivă de restituire în natură a imobilului revendicat au ca titular persoane al căror nume este diferit (Stancic, Stencic, Stăncică);
- raportat la datele concrete şi reale ale speţei, instanţa de apel greşeşte în analiza celor două norme cuprinse în art. 1 din Primul Protocol Adiţional al Convenţiei.
- în dezvoltarea acestei critici recurenta învederează că, prin Decizia nr. 417/2005, instanţa supremă a statuat că, în ipoteza inexistenţei unei hotărâri de constatare a nulităţii contractului de vânzare (către chiriaş) a imobilului naţionalizat, acţiunea în revendicare nu poate fi primită, chiar dacă bunul a fost preluat de stat fără titlu şi că reparaţia oferită proprietarului deposedat în mod fraudulos constă în despăgubirile reglementate de Legea nr. 10/2001; această poziţie nu restrânge accesul liber la justiţie în condiţiile în care exercitarea prerogativelor dreptului de proprietate nu poate fi absolutizată, iar în temeiul art. 44 alin. (1) teza II şi art. 136 alin. (5) din Constituţie, legiuitorul este îndreptăţit a stabili conţinutul şi limitele dreptului de proprietate; prin mai multe decizii, Curtea Constituţională a statuat că legiuitorul are competenţa de a stabili conţinutul şi limitele dreptului de proprietate, precum şi reguli speciale de procedură pentru situaţii deosebite, astfel încât accesul la justiţie să nu fie afectat; exercitarea unui drept de către titularul său nu poate avea loc decât într-un anumit cadru legal, cu respectarea unor anumite exigenţe, cărora li se subsumează şi instituirea unor termene, după a căror expirare valorificarea nu mai este posibilă; art. 46 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 recunoaşte dreptul persoanei îndreptăţite la exercitarea unei acţiuni în constatarea nulităţii absolute a actelor juridice de înstrăinare a imobilelor preluate abuziv şi asigură posibilitatea de valorificare a acestui drept în cadrul unui termen impus de raţiuni majore, respectiv evitarea unor stări de incertitudine prelungite în ceea ce priveşte raporturile juridice civile, precum şi asigurarea stabilităţii şi securităţii lor; prin Decizia nr. 307/2005, Curtea a reţinut că art. 21 (în prezent art. 22) din Legea nr. 10/2001 instituie obligativitatea procedurii administrative prealabile a notificării pentru obţinerea reparaţiilor în natură sau echivalent, şi nu o jurisdicţie specială administrativă; Legea nr. 10/2001 nu restrânge dreptul liberului acces la justiţie, ci îl condiţionează de respectarea anumitor termene procedurale.
Pe parcursul judecării recursului, pârâta recurentă a solicitat suspendarea executării hotărârii atacate, sens în care a depus o cauţiune de 56530 lei; această cerere a fost respinsă prin încheierea din 24 septembrie 2008.
Ca urmare a decesului pârâtei recurente, survenit la 9 ianuarie 2009, în cauză au fost introduşi N.L. şi M.C., moştenitorii defunctei, care, prin concluziile orale din 17 decembrie 2009 şi notele scrise depuse ulterior, au reiterat aceleaşi critici, adăugând că soluţia instanţei de apel ar fi contrară Deciziei nr. 33/2008, pronunţată de Înalta Curte în condiţiile art. 329 C. proc. civ. precum şi prevederilor Legii nr. 10/2001, în forma republicată ca urmare a modificărilor operate prin Legea nr. 1/2009.
Prima critică este nefondată deoarece:
- soluţia instanţei de apel nu se întemeiază pe simple „aprecieri" legate de sentinţa civilă nr. 6967/1997, ci pe efectele acestei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, analizate prin prisma jurisprudenţei Curţii Europene în materia dreptului de proprietate ocrotit prin art. 1 din primul Protocol Adiţional la Convenţia Europeană.
- or, în motivele scrise de apel, reclamanta se referă, între altele, la aceleaşi aspecte, pe care le dezvoltă într-o manieră oarecum diferită.
Cea de-a doua critică este, de asemenea, nefondată pentru că:
- la instanţa de apel pârâta nu a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale active prin întâmpinarea din 18 ianuarie 2008, ci ulterior, în dezbaterile orale din 24 ianuarie 2008, când a solicitat amânarea pronunţării, pentru a depune concluzii scrise;
- aceste concluzii, depuse la 31 ianuarie 2008, fac trimitere la apărările din întâmpinare dar nu conţin nicio referire la excepţia menţionată;
- prin urmare, analizând exclusiv argumentele expuse în întâmpinare, instanţa de apel s-a conformat întru totul cererii formulate de pârâtă prin concluziile scrise;
- pe de altă parte, potrivit înscrisurilor depuse la dosarul primei instanţe (filele 26, 35-38, 40-41, 43, 45-49 şi 58), neconcordanţele sesizate de recurentă au fost determinate de împrejurarea că, prin românizare, numele autorului reclamantei (născut la 16 octombrie 1908 în com. Breţcu, jud. Covasna) s-a transformat din S.R.D. în S.R.;
- neconcordanţele menţionate sunt însă nesemnificative odată ce pârâta recurentă nu a făcut nicio dovadă concretă în sensul existenţei unor persoane cu nume asemănător numelui autorului reclamantei, care să pretindă că ar fi proprietari ai imobilului în litigiu.
Sunt nefondate şi ultimele critici formulate de recurenta pârâtă deoarece.
- acţiunea în revendicare iniţiată împotriva entităţii publice locale de către autorul reclamantei a fost admisă de Judecătoria Sectorului I Bucureşti prin sentinţa civilă nr. 6967 din 28 mai 1997, definitivă şi irevocabilă, cu motivarea că proprietarul deposedat se încadra în categoria persoanelor pe care Decretul nr. 92/1950 le excepta de la naţionalizare;
- hotărârea judecătorească menţionată nefiind constitutivă de drepturi sau situaţii juridice noi, a produs efecte retroactive cu începere de la data chemării în judecată, respectiv 25 iulie 1996;
- acest efect declarativ, unanim acceptat în doctrină şi jurisprudenţă, impunea menţinerea situaţiei juridice existente la 25 iulie 1946, ceea ce înseamnă că pe durata procesului, până la rămânerea definitivă şi irevocabilă a soluţiei, imobilul revendicat nu putea face obiectul unor eventuale înstrăinări, de natură să genereze ulterior litigii între autorul reclamantei şi terţii subdobânditori;
- or, la 17 decembrie 1996, entitatea publică deţinătoare, fără să aştepte soluţionarea procesului, a vândut pârâtei apartamentul în discuţie, parte integrată a imobilului revendicat de autorul reclamantei.
- în atare situaţie, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene, autorul reclamantei a devenit, la 25 iulie 1996, titularul unui „bun" în sensul Convenţiei, iar înstrăinarea ulterioară, care încălca reglementările interne, nu a fost realizată pentru cauză de utilitate publică şi nu respecta principiul proporţionalităţii, constituie o privare de proprietate nejustificată, cum corect a reţinut instanţa de apel.
- situaţia de fapt din speţa soluţionată prin hotărârea invocată de recurentă (Decizia nr. 417/2005 a Î.C.C.J., secţia civilă şi de proprietate intelectuală) este semnificativ diferită, în sensul că, faţă de data la care chiriaşii au cumpărat apartamentul naţionalizat (27 martie 1997) şi data promovării acţiunii în revendicare (30 noiembrie 1999), succesorii proprietarului deposedat nu erau titularii unui „bun" în sensul Convenţiei, iar înstrăinarea imobilului nu reprezenta o ingerinţă nejustificată în dreptul lor de proprietate.
Este nefondată şi critica formulată de moştenitorii defunctei pârâte pentru că:
- prin Decizia nr. 33/2008,SECŢIILE UNITEale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-au pronunţat asupra raportului dintre Codul civil, ca lege generală şi Legea nr. 10/2001, ca lege specială, precum şi a raportului dintre legea internă şi Convenţia Europeană, chestiuni de drept soluţionate diferit de instanţele judecătoreşti;
- atâta timp cât autorul reclamantei a obţinut câştig de cauză în revendicarea întregului imobil prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă pronunţată anterior apariţiei Legii nr. 10/2001, moştenitoarea acestuia nu avea motive să mai solicite acordarea de măsuri reparatorii în temeiul actului normativ precitat, astfel că în speţă nu se pune problema concursului dintre legea generală şi legea specială, iar modificările operate prin Legea nr. 1/2009 sunt irelevante;
- referitor la cealaltă chestiune de drept, instanţa de apel a dat prioritate Convenţiei Europene în cadrul unei acţiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun şi, ca atare, Decizia pe care a pronunţat-o este conformă soluţiei stabiliteSECŢIILE UNITEale Înaltei Curţi pentru asigurarea interpretării şi aplicării unitare a legii.
Aşa fiind, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ. prezentul recurs va fi respins ca nefondat.
Totodată, conform art. 723 alin. (3) C. proc. civ. se va admite cererea moştenitorilor pârâtei recurente şi se va dispune restituirea cauţiunii de 56.530 lei, consemnată la C.E.C. Bank prin chitanţele nr. 11082441/1 (54.750 lei) şi nr. 2100420/1 (1.780 lei).
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de pârâta M.A., în prezent decedată şi continuat de moştenitorii săi N.L. şi M.C., împotriva deciziei civile nr. 58/A din 31 ianuarie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Admite cererea formulată de aceeaşi recurenţi şi dispune restituirea cauţiunii în sumă totală de 56.530 Ron, consemnată la CEC Bank prin chitanţa nr.11082441/1 (54.750 Ron) şi recipisa de consemnare nr. 2100420/1 (1780 Ron).
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 decembrie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 10267/2009. Civil | ICCJ. Decizia nr. 10226/2009. Civil. Partide politice. Recurs → |
|---|
