ICCJ. Decizia nr. 1224/2009. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 1224/2009
Dosar nr. 8885/3/200.
Şedinţa publică din 6 februarie 2009
Deliberând asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea actelor şi lucrărilor cauzei constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, sub nr. 5641 din 25 noiembrie 2005, contestatorii F.V., D.G. şi O.C. au contestat Ordinul nr. 2166/1758 din 25 octombrie 2005 prin care Curtea de Conturi a României a respins cererea de restituire în natură a imobilului teren şi construcţii situate în Buzău, cerere formulată în temeiul Legii nr. 10/2001.
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Buzău, secţia civilă, sub nr. 2685 din 17 noiembrie 2005, aceiaşi reclamanţi au chemat în judecată pe pârâţii Municipiul Buzău prin primar şi Curtea de Conturi a judeţului Buzău solicitând pronunţarea unei hotărâri prin care pârâţii să fie obligaţi la restituirea în natură a imobilelor proprietate a lor situate în Buzău, judeţul Buzău.
În dosarul aflat pe rolul Tribunalului Buzău reclamanţii şi-au completat ulterior acţiunea, în sensul că au solicitat despăgubiri pentru partea de imobil demolată de Curtea de Conturi; aceasta din urmă a formulat cerere de chemare în judecată a titularului dreptului, respectiv Ministerul Finanţelor Publice şi Guvernul României prin instituţia Prefectului judeţului Buzău.
Faţă de obiectul cererii deduse judecăţii, Tribunalul Buzău a constatat că Ministerul Finanţelor şi Guvernul României nu au calitate procesuală în contextul Legii nr. 10/2001, astfel încât a respins cererea de introducere în cauză a acestora. S-a apreciat însă că se impune introducerea în cauză în calitate de pârâtă şi a Curţii de Conturi, ca urmare a cererii reclamanţilor de anulare a ordinului emis de aceasta.
Prin sentinţa civilă nr. 405 din 28 aprilie 2006 Tribunalul Buzău a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Municipiului Buzău prin primar şi a dispus introducerea în cauză în calitate de intimată a Curtea de Conturi a României; a admis excepţia de litispendenţă invocată de intimata Curtea de Conturi a României şi a trimis cauza spre soluţionare Tribunalul Bucureşti, secţia civilă.
Prin încheierea din 11 decembrie 2006 Tribunalul Bucureşti a admis excepţia de litispendenţă şi a dispus ataşarea dosarului aflat pe rolul Tribunalului Buzău la dosarul aflat pe rolul Tribunalului Bucureşti.
Prin sentinţa civilă nr. 77 din 15 ianuarie 2007 Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Curtea de Conturi a judeţului Buzău şi a respins cererea formulată împotriva acestei pârâte ca fiind îndreptată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală; a disjuns judecarea cererii în contradictoriu cu intimaţii Curtea de Conturi a României, Ministerul Finanţelor Publice, Consiliul judeţean Buzău şi Municipiul Buzău prin Primar.
Prin sentinţa civilă nr. 880 din 11 iunie 2007 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-a dispus după cum urmează:
S-au respins ca neîntemeiate excepţiile lipsei calităţii procesuale active a contestatorilor şi tardivităţii formulării notificării.
S-a admis contestaţia formulată în contradictoriu cu intimaţii Curtea de Conturi a României, Ministerul Finanţelor Publice, Consiliul judeţean Buzău şi Municipiul Buzău prin primar.
S-a anulat Ordinul nr. 2166/2005 emis de intimata Curtea de Conturi a României iar aceasta a fost obligată să emită decizie de restituire în natură către contestatori a imobilului situat în Buzău, judeţ Buzău compus din teren în suprafaţă de 947 mp şi construcţiile amplasate pe acesta.
S-au respins ca neîntemeiate cererea reconvenţională formulată de Curtea de Conturi a României şi cererea de arătare a titularului dreptului.
A fost obligată intimata să plătească contestatorilor suma de 2000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a dispune în acest sens, tribunalul a avut în vedere probele administrate în cauză, fată de care a reţinut următoarele:
Prin ordinul contestat s-a reţinut că termenul prevăzut de art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 era expirat la data trimiterii notificării nr. 751 din 16 august 2005; totodată, nu a fost respectat nici art. 22 alin. (3) din lege, întrucât notificarea nu a fost comunicată prin executor judecătoresc; în acelaşi timp, s-a mai reţinut că prin hotărârea nr. 131 din 8 noiembrie 1996 a Comisiei de aplicare a Legii nr. 112/1995 i s-au acordat petentei D.V. despăgubiri pentru imobilul în cauză în cuantumul maxim admis.
Excepţia lipsei calităţii procesuale active este nefondată în condiţiile în care D.G. şi O.C. sunt moştenitorii autoarei D.V., care este moştenitoarea defunctului F.A.
In reţinerea ca dovedită a filiaţiei contestatorului fată de autorul comun s-a făcut trimitere la următoarele probe: certificatul de moştenitor nr. 5 din 6 februarie 2003 eliberat de BNP F.N. judeţul Buzău, certificatul de moarte al autorului F.A. eliberat la 20 septembrie 1951, certificatul de căsătorie eliberat la 7 septembrie 1951 care atestă căsătorie dintre F.A. şi B.V., devenită F.V.; certificatul de căsătorie eliberat la data de 3 iulie 1983 atestând căsătoria dintre O.C. şi D.C., certificatul de căsătorie eliberat la data de 8 august 1955 atestând căsătoria dintre D.G. şi F.V. şi certificatul de deces eliberat la data de 7 decembrie 2002 atestând decesul autoarei D.V.
Notificarea formulată de autoarea contestatorilor a fost înregistrată la data de 9 august 2001 la Prefectura judeţului Buzău sub nr. 563.
Ulterior, această instituţie a trimis notificarea Primăriei municipiului Buzău unde a fost înregistrată sub nr. 6784/2002, pentru ca la data de 23 august 2004 să fie trimisă spre soluţionare intimatei Curtea de Conturi.
Prin urmare, notificarea nu a fost tardiv formulată iar data reţinută de emitentul ordinului este data la care notificarea i-a fost înaintată de Primăria municipiului Buzău.
În ceea ce priveşte faptul că s-au primit despăgubiri în temeiul Legii nr. 112/1995, s-a reţinut că pot apela la dispoziţiile Legii nr. 10/2001 şi persoanele aflate în această situaţie, care pot solicita însă numai restituirea în natură, cu obligaţia returnării sumei primită drept despăgubire dacă imobilul nu a fost vândut până la data intrării în vigoare a acestei legi.
Or, în speţă, contestatorii au solicitat tocmai restituirea în natură a imobilului ocupat de intimată.
Cererea reconvenţională formulată de intimata Curtea de Conturi a României nu a fost dovedită, aceasta neprobând efectuarea unor investiţii şi reparaţii la a căror contravaloare să fie obligaţi la plată contestatorii.
în ceea ce priveşte cererea de arătare a titularului dreptului s-a apreciat că faţă de dispoziţiile Legii nr. 10/2001, Ministerul Economiei şi Finanţelor nu are calitate de unitate deţinătoare a bunului nici ca persoană juridică şi nici ca reprezentant al statului.
Prin Decizia civilă nr. 121 A din 21 februarie 2008 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, s-a respins ca nefondat apelul formulat de intimata Curtea de Conturi a României împotriva sentinţei primei instanţe.
Pentru a dispune în acest sens, instanţa de apel a avut în vedere următoarele motive:
Actele de stare civilă reţinute în motivarea sentinţei primei instanţe, detaliate şi prin Decizia de apel, dovedesc filiaţia contestatorilor fată de autorii comuni.
Totodată, apelanta are calitate procesuală pasivă în condiţiile în care se contestă un ordin emis de aceasta, prin care notificarea nu a fost respinsă pentru lipsa calităţii lor.
Notificarea nu a fost tardiv formulată ci a fost transmisă cu întârziere de către Primăria municipiului Buzău, în urma transmiterea anterioare a notificării înregistrate în anul 2001 la Prefectura judeţului Buzău, către intimata Curtea de Conturi; totodată, aceasta a fost transmisă Prefecturii prin executor judecătoresc.
Pentru aceleaşi argumente ca şi cele reţinute în sentinţa primei instanţe s-a apreciat că primirea de despăgubiri în condiţiile Legii nr. 112/1995 nu înlătură dreptul persoanelor în cauză de a solicita restituirea în natură a imobilului în temeiul Legii nr. 10/2001.
În ceea ce priveşte cererea reconvenţională, s-a apreciat că în mod corect aceasta a fost respinsă de către prima instanţă întrucât intimata Curtea de Conturi a României nu a probat efectuarea investiţiilor şi reparaţiilor la imobilul în cauză.
În contextul Legii nr. 10/2001 Ministerul Economiei şi Finanţelor nu are calitate de unitate deţinătoare a bunului ce a făcut obiectul notificării, nici ca persoană juridică şi nici ca reprezentant al statului.
Împotriva deciziei de apel au formulat cereri de recurs reclamanţii şi apelanta.
Reclamanţii au criticat Decizia în ceea ce priveşte modul de soluţionare a cererii privind cheltuielile de judecată, critică ce se circumscrie motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În susţinerea criticii s-a arătat că instanţa de apel, deşi a respins apelul formulat în cauză, nu a obligat-o pe apelantă la plata cheltuielilor de judecată efectuate de reclamanţi, în condiţiile art. 274 C. proc. civ.; s-au solicitat cheltuielile de judecată şi s-a făcut dovada întinderii acestora.
Apelanta-pârâtă a formulat următoarele critici ce se circumscriu motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.:
1. În Decretul de naţionalizare nr. 92/1950 figurează la poziţia nr. 62 F.A. cu un apartament în Buzău, diferit de cel solicitat în cauză.
Solicitările au fost făcute de fiica acestuia, în calitate de moştenitoare a sa, deşi nu s-a dovedit că autorul său ar fi deţinut imobilul în cauză.
În aceste condiţii, nu au calitate procesuală activă reclamanţii D.G. şi O.C., moştenitorii lui D.V., care este moştenitoarea lui F.A.
Toate solicitările, respectiv cererea de despăgubiri pe Legea nr. 112/1995 şi notificarea pe Legea nr. 10/2001, au fost făcute de D.V. în calitate de fiică a fostului proprietar şi nu de soţia-supravieţuitoare a acestuia, F.V.
2. În condiţiile în care F.V., în ipoteza identităţii cu E.A.F., nu a formulat notificare în termenul legal prevăzut de Legea nr. 10/2001, cererea sa nu este nelegală.
3. În ceea ce priveşte proba proprietăţii, nu s-a făcut dovada: identităţii de persoane dintre cumpărătoarea E.A.F. care figurează în calitate de cumpărător în actul depus la dosar şi reclamanta F.V.; identităţii de imobile dintre cel înscris în actul de vânzare-cumpărare situat la adresa „Buzău, şi cel solicitat prin acţiune, situat în Buzău,; identităţii de suprafaţă dintre cea aferentă imobilul menţionată în act, de 914 mp şi cea rvendicată, pentru care s-au şi primit despăgubiri în temeiul Legii nr. 112/1995, de 947,50 mp.
4.Prin notificarea depusă la Prefectura judeţului Buzău sub nr. 563 din 9 octombrie 2001, s-a solicitat diferenţa de despăgubiri băneşti pentru corpul principal de clădire (deşi despăgubirea primită includea terenul şi această construcţie) şi nu restituirea în natură a imobilului.
Faţă de obiectul contestaţiei, ambele instanţe în mod greşit au soluţionat excepţia tardivităţii formulării notificării, respingând-o ca nefondată, deoarece s-a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată şi nelegală pe acest aspect.
Prin Hotărârea nr. 131 din 8 noiembrie 1996 a Consiliului Judeţean Buzău, Comisia judeţeană de aplicare a Legii nr. 112/1995 a acordat petiţionarei D.V., fiica fostului proprietar F.A., despăgubiri pentru imobilul situat în Buzău, reprezentând construcţie şi teren aferent de 947,50 mp, în cuantum maxim admis de 81.926.640 lei.
5. Reclamanţii nu pot solicita restituirea în natură a imobilului situat în Buzău, având în vedere că, pe de o parte, au primit despăgubiri pentru acesta, iar pe de altă parte acesta face parte din domeniul public al statului, potrivit dispoziţiilor art. 136 alin. (4) din Constituţia României şi ale Legii nr. 213/1998.
Potrivit art. 3 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 domeniul public este alcătuit din bunurile prevăzute la art. 136 alin. (4) din Constituţie şi din cele stabilite în anexa care face parte din lege, precum şi din orice alte bunuri care, potrivit legii sau prin natura lor, sunt de uz sau de interes public şi sunt dobândite de stat sau de unităţi administrativ teritoriale prin modurile prevăzute de lege. în anexa la care se face referire sunt menţionate la pct. 29 „terenurile şi clădirile în care îşi desfăşoară activitatea Parlamentul, Preşedinţia, ... şi celelalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale şi instituţiile publice subordonate acestora". Potrivit art. 1 alin. (2) din Legea nr. 94/1992 Curtea de Conturi a României funcţionează pe lângă Parlamentul României.
6. In ceea ce priveşte cererea de arătare a titularului dreptului, prin Decizia de apel s-a făcut aplicarea dispoziţiilor legii speciale rară ca acestea să fie coroborate cu prevederile art. 12 alin. (4) din Legea nr. 213/1998, care o obligă pe recurentă să arate instanţei cine este titularul dreptului de proprietate.
Or, în art. 12 alin. (5) din Legea nr. 213/1998 se precizează expres că în asemenea litigii statul este reprezentat de Ministerul Finanţelor iar unităţile administrativ-teritoriale de către Consiliile Judeţene, în speţă de Consiliul Judeţean Buzău.
7. Instanţa de apel a apreciat în mod greşit că cererea reconvenţională este nedovedită şi neîntemeiată.
Se impune restituirea cheltuielilor efectuate pentru întreţinerea şi reparaţia imobilului în litigiu de către recurentă, cu atât mai mult cu cât aceste plăţi s-au efectuat din bani publici alocaţi de la bugetul de stat; temeiul de drept invocat în susţinerea acestei cereri este reprezentat de dispoziţiile art. 439, art. 494, art. 997, art. 1618 C. civ. şi art. 48 din Legea nr. 10/2001 republicată.
Analizând Decizia de apel în raport de critica formulată de către reclamanţi, ce se circumscrie dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul declarat de aceştia este fondat în considerarea celor ce succed:
Prin Decizia de apel s-a respins ca nefondat apelul declarat de către apelanta-intimată Curtea de Conturi a României, iar intimaţii-reclamanţi au solicitat acordarea cheltuielilor de judecată, aşa cum rezultă din încheierea de amânare a pronunţării.
În aceste condiţii, sunt pe deplin aplicabile dispoziţiile art. 274 C. proc. civ., în care se prevede că partea care cade în pretenţii va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată.
Se constată astfel că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile legale susmenţionate, ceea ce atrage caracterul fondat al criticii formulate de reclamanţi şi, în consecinţă, admiterea recursului declarat de aceştia.
În ceea ce priveşte criticile formulate de către apelanta-pârâtă, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora, în considerarea celor ce succed:
1. În ceea ce priveşte critica referitoare la faptul că s-a naţionalizat de la autorul F.A. un imobil diferit de cel solicitat în prezenta cauză.
Prin ordinul contestat s-a respins cererea de restituire a imobilului (teren şi construcţie) situat în Municipiul Buzău, iar unul dintre motive 1-a reprezentat cel referitor la faptul că în temeiul Legii nr. 112/1995, „s-au acordat petentei D.V. (fiica în viaţă, la acea dată a defunctului proprietar F.A.) despăgubiri în cuantumul admis"; s-au mai reţinut, ca motive de respingere a cererii, depăşirea termenului legal de formulare a notificării şi faptul că solicitarea a fost făcută direct instituţiei deţinătoare şi nu prin executor judecătoresc.
Potrivit art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 republicată, Decizia/dispoziţia motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură poate fi contestată în faţa instanţei de către persoana care se consideră îndreptăţită.
Cadrul procesual pentru litigiul ce se derulează în faţa instanţei de judecată şi implicit limitele învestirii sunt fixate de actul prin care se soluţionează notificarea, în speţă de ordinul emis de pârâta-recurentă.
În condiţiile în care prin ordinul contestat se reţine calitatea de fost proprietar a defunctului F.A. pentru imobilul ce face obiectul litigiului de faţă, o critică în sensul lipsei proprietăţii în favoarea autorului F.A. nu poate fi formulată în faţa instanţei.
În egală măsură, nu trebuie înlăturate efectele sentinţei civile nr. 3738 din 29 aprilie 1997 pronunţată de Judecătoria Buzău, definitivă şi irevocabilă, în litigiul generat de aplicarea Legii nr. 112/1995 cu privire la imobilul în litigiu.
Prin această sentinţă, pronunţată în contradictoriu cu un reprezentant al Statului, s-a confirmat hotărârea dată în aplicarea Legii nr. 112/1995 prin care numitei D.V., autoarea reclamanţilor D.G. şi O.C., i s-au acordat despăgubiri pentru imobilul ce s-a reţinut a fi situat în prezent în B., acesta fiind naţionalizat în temeiul Decretului-lege nr. 92/1950 de la tatăl petentei.
Trebuie subliniat că însăşi recurenta are o poziţie contradictorie sub acest aspect, calitatea de fost proprietar a tatălui autoarei reclamanţilor fiind menţionată în susţinerea criticii nr. 4 de recurs.
2. Faţă de dispoziţiile incidente ale Legii nr. 10/2001 se constată că recurenta nu are niciun interes în formularea celei de-a doua critici de recurs.
Potrivit art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 de cotele moştenitorilor legali sau testamentari care nu au urmat procedura prevăzută la cap. III profită ceilalţi moştenitori ai persoanei îndreptăţite, care au depus în termen cererea de restituire.
Prin urmare, chiar şi în situaţia în care F.V., soţia fostului proprietar F.A., nu ar fi formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, de cota sa de moştenire de pe urma acestuia nu ar fi profitat în niciun caz recurenta-pârâtă ci ceilalţi doi reclamanţi.
3. Şi în ceea ce priveşte cea de-a treia critică de recurs urmează a fi reţinute cele arătate mai sus relativ la prima critică.
Mai trebuie precizat faptul că în ordinul contestat se face referire la imobilul în cauză şi la defunctul proprietar F.A., iar prin notificare s-a indicat o suprafaţă a terenului de 947,50 mp.
În urma retransmiterii ulterioare a notificării între diverse instituţii, notificarea i-a fost transmisă recurentei-pârâte, după cum s-a detaliat în Decizia de apel.
Cu referire la aceste aspecte s-a pronunţat prima instanţă, soluţie confirmată şi în apel, întrucât prin contestaţia formulată s-au tăcut critici referitoare la tardivitatea notificării, tardivitate reţinută în ordinul contestat.
Se justifică astfel înlăturarea tardivităţii notificării, faţă de dispoziţiile art. 22 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 republicată, care sunt în sensul că notificarea înregistrată face dovada deplină în faţa oricăror autorităţi, persoane fizice sau juridice a respectării termenului legal de formulare, chiar dacă a fost adresată unei alte unităţi decât cea care deţine imobilul.
In ceea ce priveşte nelegalitatea acţiunii, întrucât prin notificare s-a solicitat diferenţa de despăgubiri iar prin contestaţie s-a solicitat restituirea în natură, se constată că instanţa de apel a făcut o corectă aplicare în cauză a art. 20 din Legea nr. 10/2001.
Astfel, potrivit art. 20 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 republicată persoanele care au primit despăgubiri în condiţiile Legii nr. 112/1995 pot solicita numai restituirea în natură, cu obligaţia returnării sumei reprezentând despăgubirea primită, actualizată cu indicele de inflaţie, dacă imobilul nu a fost vândut până la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.
Aceste dispoziţii legale se corelează cu cele ale art. 7 alin. (2) din aceeaşi lege potrivit cărora, dacă restituirea în natură este posibilă, persoana îndreptăţită nu poate opta pentru măsuri reparatorii prin echivalent decât în cazurile expres prevăzute de lege.
Nelegalitatea invocată de către recurenta-pârâtă în susţinerea acestei critici lipseşte Legea nr. 10/2001 de profundul său caracter reparator şi lasă fără efecte demersul moştenitorilor fostului proprietar al cărui imobil a fost preluat în mod abuziv.
5. Primirea de despăgubiri în temeiul Legii nr. 112/1995 nu exclude dreptul fostului proprietar sau al moştenitorilor acestuia de a obţine restituirea în natură a imobilului respectiv, în temeiul Legii nr. 10/2001, după cum rezultă din dispoziţiile art. 20 alin. (1) din acest act normativ, susmenţionate.
Legea nr. 10/2001 este o lege specială faţă de celelalte reglementări invocate în cadrul criticii şi se aplică cu prioritate, potrivit principiului specialia generalibus derogant.
Această lege nu distinge între domeniul public sau privat al statului pentru imobilele ce intră în sfera sa de reglementare şi prevede în art. 9 că acestea, indiferent în posesia cui se află, se restituie în natură în starea de la data cererii de restituire şi libere de orice sarcini.
Pe de altă parte art. 16 din Legea nr. 10/2001 nu exclude de la restituirea în natură nici imobilele arătate în anexa nr. 2 lit. a) care face parte integrantă din lege, necesare şi afectate exclusiv şi nemijlocit activităţilor de interes public, de învăţământ, sănătate ori social-culturale; la pct. 3 lit. a) din anexa nr. 2 a legii sunt menţionate, printre altele, imobilele ocupate de ministere şi alte autorităţi ale administraţiei publice centrale, parchete şi instanţe judecătoreşti, primării şi prefecturi.
6. Curtea de apel a făcut o corectă soluţionare şi a motivului de apel referitor la cererea de arătare a titularului dreptului formulată de către recurenta-pârâtă.
In condiţiile în care litigiul de faţă este generat de aplicarea Legii nr. 10/2001, cadrul procesual este fixat de dispoziţiile acestei legi şi nu ale Legii nr. 213/1998.
Prin emiterea ordinului contestat, pe chestiuni ce nu vizează competenţa de soluţionare a notificării, recurenta-pârâtă şi-a recunoscut abilitatea legală de a soluţiona notificarea în temeiul Legii nr. 10/2001, ca deţinător în sensul acestei legi; în calitate de emitent, are calitate procesuală în contestaţia formulată conform art. 26 alin. (3) din lege.
7. În condiţiile în care instanţa de apel a reţinut că nu s-a dovedit efectuarea de investiţii şi reparaţii, a căror contravaloare s-a solicitat prin cererea reconvenţională, critica formulată de către recurenta-pârâtă nu poate fi analizată de instanţa de recurs.
Potrivit art. 1169 C. civ. sarcina probei sub acest aspect îi revine titularului cererii reconvenţionale iar faţă de cele reţinute prin Decizia de apel critica vizează reaprecierea probelor-aspect incompatibil cu judecata în recurs, în urma abrogării pct. 11 al art. 304 C. proc. civ. prin OUG nr. 13 8/2000.
Constatând, prin urmare, că nu sunt fondate criticile formulate de către recurenta-pârâtă, Înalta Curte urmează să facă aplicarea art. 312 alin. (1) C. proc. civ. şi să dispună respingerea ca nefondat a recursului formulat de către aceasta.
În temeiul aceleaşi dispoziţii procedurale şi a art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pentru argumentele arătate mai sus, se va admite recursul declarat de reclamanţi împotriva deciziei de apel, care va fi modificată, în parte, în sensul obligării pârâtei Curtea de Conturi a României la plata sumei de 2000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată către intimaţii-reclamanţi.
Se vor menţine totodată celelalte dispoziţii ale deciziei de apel.
Cu aplicarea art. 274 C. proc. civ., pârâta-recurentă Curtea de Conturi a României va fi obligată la plata sumei de 2200 lei reprezentând onorariu avocat de 2000 lei şi 200 lei cheltuieli de transport-cheltuieli efectuate în dosarul de recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamanţii O.C., F.V. şi D.G. împotriva deciziei nr. 121A din 21 februarie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Modifică Decizia atacată, în parte, în sensul că obligă pe pârâta Curtea de Conturi a României la plata sumei de 2000 lei către intimaţii-reclamanţi.
Menţine restul dispoziţiilor deciziei.
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta Curtea de Conturi a României, împotriva aceleaşi decizii.
Obligă pe pârâta Curtea de Conturi a României la plata sumei de 2200 lei, reprezentând onorariu avocat 2000 lei şi 200 lei cheltuieli de transport.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 6 februarie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1546/2009. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 994/2009. Civil → |
|---|
