ICCJ. Decizia nr. 161/2009. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 161/2009
Dosar nr. 5966/30/200.
Şedinţa publică din 14 ianuarie 2009
Deliberând asupra recursului civil de faţă.
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin notificarea nr. 218 din 22 septembrie 2005, L.G. şi L.H.C. au solicitat, în baza Legii nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, restituirea în natură a imobilului situat în Timişoara, înscris în C.F.1588, top 1462/635 - 637/c, compus din casă şi teren în suprafaţă de 1104 mp, iar în subsidiar, acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent sub forma despăgubirilor băneşti, la valoarea de circulaţie a imobilului.
În motivarea notificării s-a susţinut că imobilul a fost dobândit de soţii L.C.A. (tatăl lui L.G.) şi L.H.C., în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 10838 din 10 septembrie 1975 de fostul notariat de stat Timişoara, terenul trecând în proprietatea statului, conform Legii nr. 58/1974. Ulterior, imobilul a fost preluat în proprietatea statului în baza Decretului nr. 223/1974.
Primăria municipiului Timişoara, Direcţia Patrimoniu, Serviciul Administrare Spaţii şi Terenuri, prin adresa nr. D82005 - 4994 din 15 decembrie 2005, a comunicat petenţilor că, urmare a şedinţei Comisiei de aplicare a Legii nr. 10/2001, notificarea nu poate fi luată în considerare deoarece nu a fost depusă în termenul legal.
L.G. şi L.H.C., nemulţumiţi de acest răspuns, la data de 10 ianuarie 2006, prin acţiunea înregistrată la Curtea de Apel Timişoara, secţia comercială şi de contencios administrativ, au chemat în judecată pe pârâţii Primarul municipiului Timişoara, Primăria municipiului Timişoara, Comisia locală de aplicare a prevederilor Legii nr. 10/2001 şi Legii nr. 247/2005 din cadrul Primăriei municipiului Timişoara şi Statul Român prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor din subordinea Cancelariei primului ministru solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună anularea hotărârii Comisiei locale de aplicare a prevederilor Legii nr. 10/2001 din cadrul Primăriei municipiului Timişoara prin care nu s-a dat curs notificării privind imobilul situat în Timişoara, înscris în C.F. 1588, top 1462/635 - 637/c, compus din casă şi teren în suprafaţă de 1104 mp şi obligarea Primarului municipiului Timişoara şi a Comisiei locale de aplicare a prevederilor Legii nr. 10/2001 la emiterea dispoziţiei motivate pentru una din ipotezele prevăzute de Legea nr. 247/2005 , respectiv restituirea în natură sau, dacă acest lucru nu este posibil, stabilirea de măsuri reparatorii prin echivalent bănesc, precum şi obligarea Statul Român prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor din subordinea Cancelariei primului ministru la „emiterea deciziei referitoare la titlu de despăgubiri".
În timp ce cauza se afla pendinte pe rolul Curţii de Apel Timişoara, Primăria municipiului Timişoara, prin adresa nr. D82005 - 4994 din 31 ianuarie 2006 Ie-a comunicat reclamanţilor că, în urma reanalizării solicitării lor, a comunicat notificarea Comisiei municipale de fond funciar pentru a fi analizată numai în ceea ce priveşte terenul revendicat, menţinându-şi punctul de vedere în ceea ce priveşte construcţiile revendicate.
Faţă de această împrejurare, la data de 20 iunie 2006, reclamanţii au formulat o precizare a acţiunii, în sensul restrângerii acesteia, solicitând restituirea în natură numai a imobilului - casă, situat în Timişoara, înscris în C.F. 1588, iar în subsidiar, acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent bănesc, la valoarea de circulaţie, învederând instanţei că notificarea privind terenul urmează a fi reanalizată de comisie, situaţie în care au la dispoziţie posibilitatea de a ataca hotărârea ce urmează a fi dată de comisie (fila 59 din dosarul nr. 323/2006 al Curţii de Apel Timişoara , secţia comercială şi de contencios administrativ).
La data de 20 septembrie 2006, reclamanţii şi-au precizat din nou acţiunea, solicitând instanţei să-i oblige pe pârâţi să le acorde măsuri reparatorii prin echivalent bănesc, la valoarea de circulaţie, pentru imobilul - casă situat în Timişoara, înscris în C.F.1588 fila 67 din dosarul nr. 323/2006 al Curţii de Apel Timişoara, secţia comercială şi de contencios administrativ).
Curtea de Apel Timişoara, secţia comercială şi de contencios administrativ, prin sentinţa nr. 279 din 04 octombrie 2006, şi-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Timişoara, cu motivarea că, în conformitate cu prevederile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, tribunalul este instanţa competentă material să soluţioneze, în primă instanţă, acţiunea reclamanţilor.
Astfel investit, Tribunalul Timiş, secţia civilă, prin sentinţa nr. 3285 din 11 decembrie 2006, a respins acţiunea reclamanţilor, aşa cum a fost precizată la termenul din 20 septembrie 2006, reţinând, în esenţă, că în mod corect a fost respinsă notificarea reclamanţilor, deoarece a fost formulată cu depăşirea termenului prevăzut de art. 22 din Legea nr. 10/2001, termen care a expirat la 14 februarie 2002 iar Legea nr. 247/2005, prin care s-au adus modificări Legii nr. 10/2001, nu conţine prevederi legate de o eventuală repunere în termen a persoanelor îndreptăţite.
Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, prin Decizia nr. 291 din 31 mai 2007 a admis apelurile declarate de reclamanţii L.G.şi L.H.C. şi de pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor împotriva sentinţei civile nr. 3285 din 11 decembrie 2006 a Tribunalului Timiş, pe care a desfiinţat-o şi a trimis cauza, spre rejudecare, aceluiaşi tribunal, cu motivarea că instanţa de fond nu s-a pronunţat asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Rejudecând cauza, Tribunalul Timiş, secţia civilă, prin încheierea din 14 noiembrie 2007 a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor iar prin sentinţa nr. 245 PI din 05 februarie 2008 a respins acţiunea precizată a reclamanţilor.
Pentru a decide astfel, instanţa de fond a motivat, în esenţă, că soluţia dată notificării în etapa administrativă, respectiv de respingere, ca tardivă, este corectă, de vreme ce a fost depusă la data de 22 septembrie 2005, după apariţia Legii nr. 247/2005 care, deşi aduce modificări mai multor acte normative, printre care şi Legii nr. 10/2001, nu dispune, prin nici o prevedere a sa, vreo repunere în termenul de depunere a notificărilor pentru imobilele a căror situaţie juridică intră în sfera de reglementare a Legii nr. 10/2001.
Legea nr. 247/2005 conţine dispoziţii referitoare numai termenul de depunere a unor cereri de retrocedare a unor imobile, ce vizează expres numai situaţia reconstituirii dreptului de proprietate asupra terenurilor, ce face obiectul de reglementare al Legii nr. 18/1991 şi Legii nr. 1/2000, nicidecum al Legii nr. 10/2001, fiind vorba legi de reparaţie distincte, cu domeniul de reglementare diferit.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii, invocând netemeinicia şi nelegalitatea ei.
Prin motivele de apel, reclamanţii au susţinut că instanţa a ignorat că sunt cetăţeni germani şi că, aşa fiind, sunt îndreptăţiţi la repunerea în orice fel de termen, în cazul lor neputând opera prescripţia; că legea fundamentală ocroteşte dreptul al moştenire şi dreptul la proprietate, acţiunea în revendicare fiind imprescriptibilă şi că preluarea imobilului, în baza Decretului nr. 223/1974 a fost a abuzivă, iar vânzarea imobilului s-a făcut cu rea credinţă.
Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, prin Decizia nr. 165 din 24 iunie 2008, a respins apelul reclamanţilor, ca nefondat, în baza aceloraşi considerente avute în vedere de instanţa de fond.
Referitor la susţinerile reclamanţilor privind imprescriptibilitatea acţiunii în revendicare imobiliară instanţa a reţinut că nu sunt pertinente, deoarece reclamanţii au uzat de Legea nr. 247/2005, o lege specială iar dreptul la acces în justiţie poate fi îngrădit, în limitele prevăzute de art.6 din CEDO, în măsura în care se urmăreşte prezervarea unor raporturi juridice, pentru asigurarea stabilităţii circuitului civil.
Instanţa de apel a mai reţinut că reclamanţii nu au făcut dovada unor împrejurări de nesurmontat, care să-i fi împiedicat să cunoască legea română şi nici nu au solicitat repunerea în termen, în condiţiile art. 103 C. proc. civ.
Împotriva acestei din urmă decizii au declarat recurs reclamanţii L.G. şi L.H.C., criticând-o pentru nelegalitate, invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 3, pct. 7, pct. 8 şi pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivului de recurs întemeiat pe art. 304 pct. 3 C. proc. civ., reclamanţii L.G. şi L.H.C. au susţinut că, în raport cu Decizia nr. 33 din 09 iunie 2008 pronunţată deSECŢIILE UNITEale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie prin care s-a statuat că în concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale însă, în cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001 şi Convenţia europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate iar această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice, acţiunii formulate de reclamanţi îi sunt aplicabile cele statuate prin această decizie precum şi prevederile art. 20 din Constituţia României.
Au susţinut că, „dacă există impedimente insurmontabile juridic, de soluţionare a acţiunii reclamanţilor în cadrul Legii nr . 10/2001", atunci, în raport cu Decizia nr. 33 din 09 iunie 2008 pronunţată deSECŢIILE UNITEale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, se impune admiterea recursului, casarea hotărârilor pronunţate de instanţele de fond şi apel şi declinarea competenţei materiale în favoarea instanţei de drept comun care ar urma să fixeze cadrul procesual al acţiunii reclamanţilor ca fiind acţiune de drept comun.
În dezvoltarea motivelor de recurs întemeiate pe art. 304 pct. 7, pct. 8 şi pct. 9 C. proc. civ., reclamanţii au susţinut în esenţă, următoarele:
Imobilul, care a fost proprietatea reclamantei L.H.C. şi al tatălui reclamantului L.G. a fost preluat abuziv prin Decretul nr. 223/1974 iar acestora li se cuvin despăgubiri, pentru că dreptul la proprietate prevăzut de art. 480-481 C. civ. este imprescriptibil.
Reclamanţii sunt cetăţeni germani, emigranţi din România şi sunt îndreptăţiţi la repunerea în orice fel de termen iar dacă Statul Român nu a efectuat şi nu a impus, prin procedura de publicitate a legii, popularizarea ei în „ex teritoriul României" nu se poate imputa persoanelor fizice emigrante faptul că nu au cunoscut legea şi nu au formulat notificarea în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001. Notificarea reclamanţilor a fost formulată în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, concluzie care rezidă din corelarea dispoziţiilor acestei legi cu cele ale Legii nr. 247/2005 iar instanţa de apel, în mod greşit a reţinut că Legea nr. 247/2005 îngrădeşte accesul la justiţie.
Prin disjungerea soluţionării notificării reclamanţilor privind terenul, prin trimiterea acesteia către comisia municipală de fond funciar, de soluţionarea notificării privind construcţia-casa edificată pe teren, care face obiectul prezentei cauze, pârâţii au acţionat cu rea credinţă şi nu au realizat o justă despăgubire a reclamanţilor.
Reclamanţii au dreptul la restituirea în natură a imobilului în litigiu, teren şi construcţie, deoarece vânzarea imobilului către chiriaşi s-a făcut cu rea credinţă şi nu poate fi ocrotită de instanţă.
Dar chiar în situaţia în care nu ar mai fi posibilă restituirea în natură, reclamanţii au dreptul la o justă despăgubire pentru că nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o justă cauză şi cu o justă şi prealabilă despăgubire, pentru că, altfel ar însemna că instanţa ar tolera, printr-o soluţie nedemocratică, efectele exproprierii „ex nuc".
Recursul este nefondat, pentru considerentele care succed.
Demersul judiciar al reclamanţilor a fost determinat de nemulţumirea acestora faţă de răspunsul nefavorabil dat de Primăria municipiului Timişoara la notificarea pe care au formulat-o la data de 22 septembrie 2005, întemeindu-şi acţiunea în drept pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001 şi ale Legii nr. 247/2005, prin care s-au adus modificări mai multor acte normative, printre care şi Legii nr. 10/2001.
Instanţa de fond, cu respectarea principiului disponibilităţii părţilor, a soluţionat acţiunea, aşa cum a fost precizată de reclamanţi, în cadrul procesual în care a fost investită, respectiv cel al Legii nr. 10/2001, obiectul procesului reprezentându-l valorificarea de către reclamanţi a măsurilor reparatorii - constând în restituirea în natură, sau, după caz, prin echivalent - prevăzute de Legea nr. 10/2001, la se consideră îndreptăţiţi.
Prin motivele de apel şi recurs, reclamanţii au susţinut că dreptul de proprietate prevăzut de art. 480-481 C. civ. este imprescriptibil, însă acţiunea pe care au înţeles s-o formuleze nu a fost o acţiune în revendicare, întemeiată de drept comun, ci o acţiune întemeiată pe dispoziţiile unei legi speciale de reparaţie, respectiva Legii nr. 10/2001.
Schimbarea temeiului juridic în calea de atac şi transpunerea raportului juridic dedus judecăţii de pe tărâmul Legii nr. 10/2001, pe cel al dreptului comun, este o cerere care schimbă cadrul juridic iniţial al investirii, or, în raport de dispoziţiile art. 294 alin. (1) şi art. 316 C. proc. civ., obiectul şi cauza juridică a unei acţiuni se păstrează în limitele investirii, neputând fi schimbate în căile de atac.
Aşa fiind, cererea recurenţilor-reclamanţi adresată instanţei de recurs, de a constata că acţiunii pe care au formulat-o îi sunt aplicabile dispoziţiile dreptului comun, de a desfiinţa hotărârile pronunţate în fond şi apel şi de a declina competenţa materială în favoarea instanţei civile de drept comun „care ar urma să fixele cadrul procesual într-o acţiune în revendicare de drept comun" nu are nici un suport legal, pentru argumentele menţionate.
Invocarea Deciziei nr. 33 din 09 iunie 2008 pronunţată deSECŢIILE UNITEale ÎCCJ prin care a fost admis recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la acţiunile întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 şi soluţionate neunitar de instanţele judecătoreşti, ar avea relevanţă într-o acţiune în revendicare formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 şi nu în cauza de faţă, al cărei obiect îl reprezintă o acţiune întemeiată pe Legea nr. 10/2001.
Potrivit art. 304 pct. 3 C. proc. civ. modificarea sau casarea unor hotărâri se poate cere, numai pentru motive de nelegalitate, când hotărârea s-a dat cu încălcarea competenţei altei instanţe.
În speţă, acţiunea formulată de reclamanţi, fiind întemeiată pe Legea nr. 10/2001, în mod corect a fost soluţionată, în primă instanţă, de tribunal, pentru că, potrivit art. 26 al Legii nr. 10/2001, aceasta era instanţa competentă material să judece fondul pricinii, astfel că motivul prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ. nu este incident în speţă.
Nici susţinerile recurenţilor-reclamanţi conform cărora notificarea reclamanţilor a fost formulată în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, concluzie care reiese din corelarea dispoziţiilor acestei legi cu cele ale Legii nr. 247/2005 şi că reclamanţii fiind cetăţeni germani, sunt îndreptăţiţi la repunerea în orice fel de termen, deoarece Statul Român nu a popularizat legea în „ex teritoriul României" nu sunt fondate.
Deşi prin Legea nr. 247/2005 s-au adus modificări atât Legii nr. 10/2001 cât şi altor acte normative, în cuprinsul textelor care se referă la Legea nr. 10/2001, nu există nici o prevedere prin care legiuitorul să fi prelungit termenul de depunere al notificărilor prevăzut de art. 21 din Legea nr. 10/2001 (în prezent art. 22, după a doua republicare a legii), Legea nr. 247/2005 instituind o repunere în termen, prin art. I pct. 37 din şi art. III ale Titlul VI „Modificarea si completarea Legii nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole si celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor legii fondului funciar nr. 18/1991 si ale Legii nr. 169/1997" doar pentru persoanele îndreptăţite să formuleze cereri de reconstituire a drepturilor de proprietate, ce fac obiectul de reglementare al legilor fondului funciar, acest text de lege neputând beneficia de o interpretare extensivă.
Este de reţinut totodată că, atâta timp cât Legea nr. 10/2001 nu conţine nici o dispoziţie legală care să reglementeze expres situaţia şi calculul termenului de formulare a notificării de către persoanele îndreptăţite la măsurile reparatorii prevăzute de lege, de o altă cetăţenie decât cea română, nu se poate conchide că reclamanţii, fiind cetăţeni germani, sunt îndreptăţiţi la repunerea în orice fel de termen, în mod corect instanţa de apel constatând că aceştia nici nu au formulat în cauză, vreo cerere de repunere în termen, în condiţiile art.103 C. proc. civ.
Criticile vizând faptul că pârâţii au acţionat cu rea credinţă şi nu au realizat o justă despăgubire a reclamanţilor când au disjuns soluţionarea notificării reclamanţilor privind terenul, prin trimiterea acesteia către comisia municipală de fond funciar, de soluţionarea notificării privind construcţia-casa edificată pe teren, care face obiectul prezentei cauze, nu se justifică atâta timp reclamanţii n-au contestat acest mod de rezolvare a notificării lor şi chiar şi-au restrâns acţiunea, solicitând acordarea măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 numai pentru imobilul-casă iar critica vizând faptul că vânzarea imobilului către chiriaşi s-a făcut cu rea credinţă, excede cadrului procesual stabilit prin acţiune.
Având în vedere temeiurile care preced, se constată că Decizia atacată este legală, recursul urmând a fi respins, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
espinge recursul declarat de reclamanţii L.G. şi L.H.C. împotriva deciziei nr. 165 din 24 iunie 2008 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 14 ianuarie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1651/2009. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1550/2009. Civil → |
|---|
