ICCJ. Decizia nr. 5498/2009. Civil
| Comentarii |
|
Prin cererea înregistrată la 28 mai 2008, reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte București a cerut restrângerea exercițiului dreptului la libera circulație în Anglia pentru o perioadă de cel mult 3 ani al pârâtului M.L., returnat în baza Acordului de readmisie încheiat cu această tară, invocând incidența art. 38 lit. a) și art. 5 lit. a) din Legea nr. 248/2005.
Prin sentința civilă nr. 612/F din 19 iunie 2008, Tribunalul Ialomița, secția civilă, a respins cererea, reținând, că între normele de drept intern prevăzute de Legea nr. 248/2005 și cele comunitare, prevăzute de Directiva nr. 2004/38/CE, există neconcordanțe, acestea din urmă fiind mai favorabile și suficient de precise pentru a fi aplicate.
Instanța a constatat că potrivit dispozițiilor art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005 se consideră suficient pentru a se dispune măsura restrângerii dreptului la libera circulație al unui cetățean ca acesta să fi fost returnat dintr-un stat cu care România a semnat un acord de readmisie.
Spre deosebire de norma de drept internă, dispozițiile art. 27 din Directiva 2004/38/CE prevăd că dreptul la libera circulație poate fi restrâns doar pentru motive de ordine, siguranță sau sănătate publică.
Ca atare, cum pârâtul a fost returnat doar pentru motiv de ședere nelegală, motiv care nu se încadrează în cazurile prevăzute de Directivă, instanța a constatat că nu poate primi cererea dedusă judecății.
Prin decizia civilă nr. 680 din 23 septembrie 2008, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantă, pentru aceleași considerente reținute și de prima instanță.
Instanța de apel a reținut că nu poate primi nici argumentul apelantei referitor la suspendarea aplicabilității Directivei 2004/38/CE în privința lucrătorilor, întrucât suspendarea Regulamentului CEE nr. 1612/1968 și, indirect, a Directivei menționate nu operează de drept ci în condițiile prevăzute de alin. (2)-(5) și (7)-(9) ale anexei VII din Legea nr. 157/2005, anume în măsura în care statul de pe teritoriul căruia a fost returnat cetățeanul a ales să se prevaleze de dreptul de a suspenda aplicabilitatea Directivei, ceea ce în cauză nu s-a demonstrat.
împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta, invocând incidența art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
In motivarea recursului se susține că instanțele au înlăturat în mod eronat aplicabilitatea în speță a dispozițiilor art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005, care impun o singură condiție pentru restrângerea libertății de circulație, aceea a returnării persoanei dintr-un stat în baza acordului de readmisie încheiat de România cu respectivul stat, fiind irelevant motivul pentru care s-a dispus această măsură și cu mențiunea că instanțele române nu sunt abilitate a cenzura cauzele pentru care s-a dispus returnarea.
Recurentul susține că, potrivit art. 25 din Constituție, cetățenii români se bucură în străinătate de protecția statului român dar în aceleași timp trebuie să își îndeplinească obligațiile care le revin, caz în care, sancționarea acestora conform Legii nr. 248/2005 se justifică pentru apărarea ordinii publice, cu mențiunea că, în speță, măsura se justifica a fi dispusă cu atât mai mult cu cât pârâtul a fost condamnat pe teritoriul britanic pentru săvârșirea unei infracțiuni de furt la o pedeapsă de 2 ani, închisoare.
Totodată, recurentul enunță dispozițiile art. 4 alin. (2) din paragraful 4 alin. (2) din Protocolul adițional la CEDO și susține că măsura se justifica a fi dispusă și în scopul prevenirii unor fapte de natură să aducă atingere ordinii publice din statul britanic precum și pentru asigurarea unei imagini pentru România de natură să îi confere capacitate de a se integra în raport de normele comunitare.
Recursul nu este fondat.
Contrar susținerii recurentei, înlăturarea aplicabilității la speță a dispozițiilor art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005 s-a făcut în mod corect cu referire la normele comunitare și la raportul care trebuie să existe între acestea și normele de drept comun intern.
Astfel potrivit legii interne, singura condiție de restrângere a dreptului la libera circulație este ca persoana în cauză să fi fost returnată dintr-un stat în baza acordului de readmisie încheiat de România cu respectivul stat.
Această reglementare restrictivă vine însă în conflict cu prevederile Directivei 2004/38/CE, care permit limitarea dreptului fundamental la libera circulație doar în situații excepționale privind motive de ordine publică sau de sănătate publică [art.2 7 alin. (l) din Directivă].
Potrivit dispozițiilor comunitare, pentru ca motivele de ordine publică sau de siguranță publică să justifice măsurile de îngrădire a dreptului la libera circulație este necesar, potrivit art. 27 alin. (2) din Directivă, ca măsura să se întemeieze exclusiv pe conduita persoanei în cauză, care trebuie să constituie o amenințare reală, prezentă și suficient de gravă la adresa unui interes fundamental al societății, condamnările penale anterioare neputând justifica în sine luarea unor asemenea măsuri.
Referitor la conduita pârâtului, instanțele de fond au constatat, pe de o parte, ca nerespectarea condițiilor de ședere pe teritoriul unui alt stat nu satisface exigențele dispozițiilor comunitare (cu care vin în conflict dispozițiile art. 38 lit. a din Legea nr. 248/2005) iar, pe de altă parte, că nu s-a dovedit că ar fi constituit sau urma să constituie o amenințare gravă la adresa intereselor fundamentale ale unei societăți democratice.
Această din urmă cerință nu se consideră a fi împlinită, în raport de dispozițiile comunitare menționate, nici justificat de faptul că pârâtul, conform propriei declarații, ar fi fost condamnat pentru săvârșirea unei infracțiuni de furt la o pedeapsă penală pe care a executat-o în data de 11 aprilie 2008.
Ca atare, instanțele de fond au statuat în mod corect că astfel de motive, de ordine publică sau de siguranță publică, nu pot rezulta în mod suficient din faptul însuși al expulzării unei persoane și, cu atât mai puțin, că nu pot fi reținute doar pe considerațiuni de prevenție generală, astfel cum a susținut reclamantul, pentru că ar însemna ca principiul proporționalității în adoptarea măsurii să nu mai intereseze, ceea ce nu este permis.
De altminteri, este de observat că, prin cererea de recurs, reclamantul nu a arătat motivele pe care își fundamentează critica de nelegalitate formulată la adresa hotărârii recurate ci a susținut doar că instanțele de fond au făcut o greșită apreciere a circumstanțelor de fapt ale speței care, în opinia sa, justificau restrângerea dreptului pârâtului la liberă circulație în raport de dispozițiile legale interne, prezentând și conținutul normelor comunitare.
în acest context al analizei este de menționat și faptul că prin dispozițiile art. 25 și art. 53 din Constituție României, invocate de recurent, se consacră dreptul fundamental al cetățenilor la liberă circulație în țară și străinătate precum și condițiile în care un astfel de drept poate fi restricționat, care sunt în concordanță cu cele prevăzute de directivă, anume pentru: apărarea securității naționale, a ordinii, a sănătății ori a moralei publice, a drepturilor și a libertăților cetățenilor; desfășurarea instrucției penale; prevenirea consecințelor unei calamități naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav și numai dacă această măsură este necesară într-o societate democratică și proporțională cu situația care a determinat-o și ea trebuie să fie aplicată în mod nediscriminatoriu și fără a aduce atingere existenței dreptului sau libertății.
Reținând și că instanța de judecată, ca autoritate a statului cu obligații decurgând din aderare, trebuia să interpreteze și să aplice legea internă, în orice măsură posibilă, în lumina textului și finalității directivei, în principiu fără aplicabilitate directă în dreptul intern, pentru a se atinge rezultatul avut în vedere de acesta, autoritățile statului trebuind să se conformeze prevederilor art. 189 alin. (3) din Tratatul de instituire a Comunității Europene, înalta Curte a constatat că recursul dedus judecății se dovedește a fi nefondat.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5212/2009. Civil | ICCJ. Decizia nr. 4988/2009. Civil → |
|---|
