ICCJ. Decizia nr. 5212/2009. Civil
| Comentarii |
|
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Galați reclamantul T.A. a solicitat în contradictoriu cu Primăria Municipiului Tecuci anularea dispoziției nr. 548 din 10 decembrie 2001 emisă de pârâtă prin care i s-a respins cererea de restituire în natură a suprafeței de 12.000 mp teren intravilan situat în Tecuci.
în motivarea cererii s-a arătat că pe această suprafață de teren s-au aflat, până la data de 11 iunie 1948, o presă de ulei cu agregatele componente și un tractor folosit ca anexă a presei de ulei, bunuri care au fost naționalizate prin decizia Consiliului de Miniștri 1307 publicată în M.Of. nr. 299 din 2 octombrie 1948.
După un prim ciclu procesual, în cursul căruia au fost introduși în cauză, în calitate de pârâți cooperativa V. Tecuci, M.N. și s-a admis cererea de intervenție în nume propriu formulată de SCA V. Tecuci, Tribunalul Galați prin sentința civilă nr. 1361 din 13 septembrie 2007 a respins contestația ca nefondată.
în considerentele sentinței s-a reținut că, în dovedire dreptului de proprietate asupra imobilului, reclamantul a depus la dosar o declarație autentificată a martorului A.G. din care rezultă că T.N. era proprietarul unic al terenului de 10.000-12.000 mp, T.P. nu era proprietara terenului, ci doar asociată la fabrica de ulei cu T.N., iar odată cu naționalizarea au fost confiscate toate actele de proprietate asupra terenului și fabricii.
Această declarație nu poate face deplina dovadă a proprietății autorului reclamantului asupra terenului și a fabricii, fiind contrazisă de conținutul notificării existente la fila 47 a dosarului de fond, în care se precizează că terenul a aparținut lui T.N., iar fabrica a fost construită de T.P.
Faptul că autorului reclamantului i s-a naționalizat o presă de ulei nu poate face dovada proprietății asupra terenului
Cererea de intervenție în nume propriu formulată de SCA V. Tecuci nu a fost dovedită, respectiv nu s-a dovedit că spațiile de producție a căror proprietară se pretinde intervenienta sunt distincte de construcțiile naționalizate în anul 1948.
Reclamantul nu a dovedit existența terenului și a fabricii de ulei în patrimoniul autorului său, astfel încât acțiunea este nefondată.
împotriva sentinței au declarat apel reclamantul și intervenienta SCA V. Tecuci.
în motivarea apelului reclamantul a arătat că actele de proprietate asupra terenului și fabricii au fost confiscate odată cu arestarea în incinta fabricii. Fiind în imposibilitate de a prezenta actele originale de proprietate, consideră că declarațiile martorilor D.C., I.C. și A.G. sunt edificatoare cu privire la acest aspect.
Intervenienta a învederat în motivarea apelului că pe terenul revendicat au fost edificate construcții de către cooperativa V. Tecuci, antecesoarea intervenientei.
Curtea de Apel Galați, prin decizia civilă nr. 84A din 23 aprilie 2008 a admis apelurile, a schimbat în tot sentința în sensul admiterii contestației și obligării pârâtei Primăria Municipiului Tecuci de a emite dispoziția de restituire în natură a terenului de 12.000 mp așa cum a fost identificat în raportul de expertiză tehnică efectuat în cauză și a constatat că intervenienta este constructor de bună credință a atelierului de producție, centralei termice, depozitului de cărbuni, rezervorului cu hidrofor și forajului de exploatare situate pe acest teren.
Instanța a constatat că declarația martorului A.G. poate fi inclusă în categoria actelor doveditoare menționate la art. 23.1 al H.G. 250/2007.
Deși în Decretul nr. 1307/1948 s-a menționat că a fost preluată doar presa de ulei, în realitate, cu această ocazie s-a preluat și terenul identificat prin raportul de expertiză topo efectuat în cauză. Antecesoarea intervenientei, cooperativa V. Tecuci a edificat pe terenul de 12.000 mp construcții cu obținerea tuturor autorizațiilor legale, astfel încât s-a apreciat că aceasta este constructor de bună credință.
împotriva deciziei instanței de apel au declarat recurs pârâții Primăria Municipiului Tecuci și M.N.
în motivarea recursului întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Primăria Municipiului Tecuci a învederat că reclamantul nu a dovedit dreptul de proprietate asupra terenului de 12.000 mp. Potrivit prevederilor art. 23.4 din H.G. 250/2007 declarațiile martorilor pot face dovada dreptului de proprietate numai dacă sunt coroborate cu alte mijloace de probă, ceea ce în cauză nu s-a realizat.
Pârâtul M.N. și-a întemeiat recursul tot pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susținând, de asemenea, că reclamantul nu a dovedit că terenul de 12.000 mp a fost proprietatea autorului său.
Recursurile sunt fondate pentru considerentele care succed.
Prin notificarea adresată Primăriei Tecuci, fila 47 a dosarului de fond, reclamantul T.A. a solicitat restituirea în natură a suprafeței de 12.000 mp teren situat în Tecuci și acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent pentru fabrica de ulei edificată pe acest teren, imobile ce au fost naționalizate în temeiul Legii 119/1948 prin decizia nr. 1307 din 2 octombrie 1948 a Consiliului de Miniștri. In cuprinsul notificării s-a precizat că terenul a aparținut autorului reclamantului, T.N., iar fabrica de ulei a fost construită de T.P.
Pentru a dovedi dreptul de proprietate asupra terenului reclamantul a depus doar declarația autentificată a numitului A.G., fila 48 a dosarului de apel, potrivit căreia unicul proprietar al terenului de 10.000-12.000 mp a fost autorul reclamantului, iar T.P. nu a avut decât calitatea de asociat la fabrica de ulei.
în materia Legii 10/2001, dată fiind perioada mare de timp care a trecut de la momentul preluării imobilelor de către stat, legiuitorul a statuat că proba dreptului de proprietate asupra imobilelor se poate realiza și prin alte mijloace de probă decât cele admise în materia dreptului comun.
Astfel, art. 23 lit. d) din H.G. 250/2007 a prevăzut că pot constitui acte doveditoare ale dreptului de proprietate orice înscrisuri emanând de la autoritate din perioada respectivă care să ateste direct sau indirect faptul că bunul aparținea persoanei îndreptățite, respectiv extrase de carte funciară, de pe rolul agricol, istoric de rol fiscal, proces verbal întocmit cu ocazia preluării etc.
Din această perspectivă declarația martorului A.G. nu reprezintă, în sensul legii, un act doveditor al dreptului de proprietate deoarece ea atestă doar o simplă situație de fapt și putea fi folosită în completarea probatoriului în măsura în care se întregea cu alte înscrisuri emise de autoritățile competente enunțate mai sus. Mai mult, reclamantul nu poate beneficia nici de prezumția relativă instituită de dispozițiile art. 24 din Legea 10/2001, potrivit căreia existența și întinderea dreptului de proprietate este cea recunoscută în actele prin care s-a dispus sau executat măsura preluării abuzive de către stat, deoarece în decizia nr. 1307 din 2 octombrie 1948 a Consiliului de Miniștri, fila 41 a dosarului de apel, nu se face nici o mențiune despre naționalizarea vreunei suprafețe de teren, ci doar a fabricii de ulei proprietatea lui T.N. și T.P.
Față de aceste considerente recursurile pârâților sunt fondate și, urmare a admiterii lor se va casa decizia atacată și se va menține sentința instanței de fond.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5505/2009. Civil | ICCJ. Decizia nr. 5498/2009. Civil → |
|---|
