ICCJ. Decizia nr. 7410/2009. Civil. Limitarea exercitării dreptului la libera circulaţie în străinătate. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 7410/200.
Dosar nr. 21198/3/2008
Şedinţa publică din 9 iulie 2009
Deliberând asupra recursului civil de faţă.
Din examinarea lucrărilor cauzei, constată următoarele.
Prin cererea înregistrată la data de 03 iunie 2008 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, reclamanta DIRECŢIA GENERALĂ DE PAŞAPOARTE a chemat în judecată pe pârâtul M.V. solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să se dispună restrângerea dreptului la liberă circulaţie în Turcia pentru o perioadă de cel mult 3 ani.
In motivarea cererii, reclamanta a susţinut că pârâtul a fost returnat din Turcia la data de 07 mai 2008 în baza Acordului de readmisie încheiat de România cu această ţară aprobat Legea nr. 284/2004.
S-a mai arătat că în vederea integrării în Uniunea Europeană, România trebuie să probeze capacitatea de a stopa migraţia ilegală, iar prezenţa, fără respectarea condiţiilor legale de intrare şi şedere a pârâtului pe teritoriul unor state membre ale Uniunii Europene ar dovedi exact contrariul - fiind necesar a se face în acest sens şi aplicarea prevederilor art. 52 din actul normativ invocat anterior privind restrângerea dreptului la liberă circulaţie în străinătate pe teritoriile tuturor statelor membre.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 38-39 din Legea nr. 218/2005 şi C. proc. civ.
Examinând actele dosarului, tribunalul a constatat că cererea este neîntemeiată pentru considerentele expuse în continuare.
Acţiunea de faţă a fost formulată ulterior integrării României în Uniunea Europeană la data de 1 ianuarie 2007 şi are ca obiect restrângerea exercitării dreptului la liberă circulaţie pentru pârât, având în vedere că acesta a fost returnat în baza acordului de readmisie încheiat de România şi Turcia în aul 2004.
În baza unui astfel de acord de readmisie, fiecare parte contractantă readmite pe teritoriul său, la cererea celeilalte părţi contractante şi fără alte formalităţi, oricare persoană care nu îndeplineşte condiţiile necesare pentru intrare sau care nu mai întruneşte cerinţele pentru şederea pe teritoriul părţii contractante solicitante, dacă s-a stabilit sau este prezumat că aceasta este cetăţean al părţii contractante solicitante.
În cauza de faţă nu s-a arătat expres care cerinţe nu au fost îndeplinite de către pârât pentru ca acesta să poată continua şederea pe teritoriul Turciei.
Tribunalul a constatat în prealabil că Directiva 2004/38/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind dreptul Ia liberă circulaţie pe teritoriul statelor membre pentru cetăţenii uniunii şi membrii familiilor acestora, este pe deplin aplicabilă în cauza de faţă, având în vedere incompatibilitatea normelor cuprinse în aceasta cu cele prevăzute de art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005 care prevede posibilitatea restrângerii dreptului la liberă circulaţie doar "dacă persoana a fost returnată dintr-un stat în baza unui acord de readmisie încheiat de România şi acel stat" - fără a distinge dacă acea persoană prezintă sau nu un pericol pentru ordinea, siguranţa publică sau sănătatea publică a statului din care a fost returnat şi respectiv, faptul că până la data de 1 ianuarie 2007, dispoziţiile directivei nu au fost transpuse în dreptul intern, legislaţia română relevantă nefiind modificată sub aspectul examinat.
În consecinţă, prin sentinţa civilă nr. 1255 din 03 iulie 2008 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, s-a respins ca neîntemeiată acţiunea formulată de Direcţia Generală de Paşapoarte.
Împotriva acestei sentinţe, a declarat apel Direcţia Generală de Paşapoarte, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Prin Decizia civilă nr. 858A din 19 noiembrie 2008, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă a respins apelul ca nefondat.
Pentru a pronunţa această Decizia instanţa de apel a reţinut la rândul său că după data de 1 ianuarie 2007, în baza art. 18 şi art. 39 TCE (dispoziţii legale comunitare ce pot fi invocate şi reţinute ca aplicabile în cauză în virtutea principiului efectul direct al dreptului comunitar) libera circulaţie a persoanelor este asigurată în interiorul Comunităţii Europene, fiecare cetăţean al uniunii având dreptul de a circula şi de a domicilia în mod liber pe teritoriul statelor membre, fiind supus limitărilor şi condiţiilor prevăzute de tratat şi de măsurile adoptate pentru punerea în aplicare a acestuia.
Libertatea de circulaţie implică sub rezerva limitărilor pe motive de ordine publică, securitate publică ori sănătate publică, printre alte coordonate, deplasarea în mod liber pe teritoriul statelor membre în scopul angajării precum şi şederea într-un stat membru pentru scop de angajare potrivit prevederilor ce cârmuiesc angajarea naţionali lor acelui stat, stabilite prin lege, regulament ori acţiune administrativă.
Este adevărat că beneficiarii libertăţii de circulaţie, aşa cum este prevăzută în tratat şi în legislaţia subsidiară, sunt lucrătorii salariaţi şi membrii lor de familie.
Insă, categoria lucrătorilor salariaţi a primit o largă accepţiune, considerându-se că există activitate salarială, chiar dacă activitatea nu este decât ocazională şi remunerarea este inferioară minimului legal; este suficient ca activitatea să fie efectivă şi nu pur şi simplu voluntară.
Este totodată necesar ca deplasarea într-un alt stat să aibă ca finalitate cerinţe unei activităţi economice, neexistând încă dreptul de şedere în oricare stat membru independent de activitatea profesională.
În prezenta cauză nu s-au administrat probe din care să rezulte contrariul celor reţinute mai sus, pârâtul fiind returnat în România pentru depăşirea perioadei legale a valabilităţii vizei acordată la ieşirea din ţară, anterior integrării României în UE, cerinţă/formalitate legală care după 1 ianuarie 2007 a fost suprimată.
Libera circulaţie a persoanelor poate fi îngrădită pentru motive de ordine publică, se securitate publică ori de sănătate publică.
Directiva nr. 64/221/1969 a Consiliului Europei detaliază motivele restrictive pentru libera circulaţie a persoanelor, iar măsurile atrase în consecinţă, trebuie să fie întemeiate exclusiv pe comportamentul individual al persoanei în cauză, pedepsele penale anterioare neputând constitui prin ele însele motive pentru luarea unor astfel de măsuri.
In concepţia Curţii Europene de Justiţie expresia "sub rezerva limitărilor justificate pe motive de ordine publică priveşte nu numai prevederile legislative adoptate de fiecare stat membru spre a limita în cadrul teritoriului său libertatea de circulaţie şi de şedere pentru resortisanţii altor state membre, ci şi decizii individuale luate în aplicarea unor astfel de prevederi legislative.
Dar chiar aşa fiind, Curtea a considerat totuşi că măsurile de restrângere a dreptului de şedere, nu pot fi impuse de un alt stat membru resortisanţilor altui stat membru care sunt supuşi prevederilor tratatului, cu excepţia cazurilor şi împrejurărilor în care astfel de măsuri pot fi aplicate resortisanţilor statului interesat.
Definirea şi (sau) aplicarea conceptului de "ordine publică" aparţine în primul rând legilor şi tribunalelor naţionale, fapt care face posibile acţiuni abuzive ale statelor membre în aprecierea situaţiilor ce constituie motive justificative de limitare a libertăţii de circulaţie.
Simpla neîndeplinire de către un resortisant al unui stat membru a formalităţilor privind intrarea, circulaţia şi şederea străinilor, nu este de natură încât să constituie în sine o condiţie care ameninţă ordinea publică şi securitatea publică şi deci, nu poate prin ea însăşi să justifice o măsură ordonând expulzarea şi detenţiunea temporară în acest scop.
Oricum, recurgerea de către autorităţile publice la acest concept în măsură să se justifice restricţii asupra liberei circulaţii a persoanelor, care să fie sub incidenţa dreptului comunitar, presupune în orice caz, existenţa în plus faţă de tulburarea ordinii sociale pe care orice încălcare a legii o implică, a unei ameninţări suficiente şi într-adevăr serioase la cerinţele de ordine publică, afectând unul dintre interesele fundamentale ale societăţii.
Faţă de acest criteriu, a arătat Curtea - nici un stat nu poate să reclame că o anumită conduită a unei persoane, ar îndeplini această probă dacă el nu ia măsuri represive contra unor comportamente similare în care ar fi implicaţi proprii resortisanţi spre a se asigura egalitatea de tratament (nediscriminarea).
Toate aceste consideraţii teoretice au fost apreciate de tribunal ca necesare în prezenta cauză, faţă de modalitatea în care prin acţiunea formulată, se urmăreşte restrângerea exercitării dreptului la libera circulaţie a pârâtului, deşi nu s-au invocat şi în mod evident nu s-au dovedit motivele de limitare a liberei circulaţii, referitoare la ordinea publică, securitatea publică şi sănătatea publică, existenţa acordului de readmisie nefiind suficientă, în condiţiile în care, în virtutea dispoziţiilor Tratatului Comunităţii Europene, nu s-a dovedit că pârâtul nu întruneşte cerinţele legale pentru şederea pe teritoriul statului, dat fiind că după data de 1 ianuarie 2007 şi cetăţenii români au dreptul de a circula şi de a domicilia în mod liber pe teritoriul statelor membre UE.
Invocarea de către reclamantă a dispoziţiilor art. 5 din Legea nr. 248/2005 care reglementează obligaţiile generale ale cetăţenilor români pe perioada şederii în străinătate, în raport de faptul că pârâtul a fost returnat în România pentru nerespectarea dispoziţiilor legale în materie de vize, este lipsită de relevanţă în contextul actual, în condiţiile în care, aşa cum s-a arătat mai sus, nu s-a dovedit în cauză existenţa unor motive de ordine publică, de securitate publică, ori de sănătate publică, sau existenţa interesului public între societate democratică, pentru a se justifica o măsură restrictivă a libertăţilor democratice.
Restrângerea exercitării dreptului la liberă circulaţie în străinătate, reprezentând o interdicţie temporară de a călători în anumite state ce se aplică cetăţenilor români, în condiţii expres prevăzute de lege, impune instanţei întreprinderea unei analize riguroase a îndeplinirii acestor cerinţe ce constituie o garanţie a respectării unui drept fundamental al cetăţenilor, consacrat ca atare de art. 25 din Constituţia României.
Pe de altă parte, cererea trebuie examinată prin prisma ansamblului normelor ce constituie ordinea juridică instituită la nivelul Uniunii Europene pe care România ca stat membru, începând cu data de 1 ianuarie 2007, trebuie să o respecte, cu atât mai mult cu cât această ordine, are ca principii fundamentale supremaţia dreptului comunitar, efectul direct al acestuia şi obligaţia de a nu aplica dreptul naţional contrar legislaţiei comunitare.
In acest sens, art. 234 din Tratatul Comunităţii Europene prevede că dispoziţiile acestuia nu aduc atingere drepturilor şi obligaţiilor care rezultă din convenţiile încheiate anterior intrării sale în vigoare încheiate de statele membre, dar în măsura în care aceste convenţii nu sunt compatibile cu tratatul, statele membre trebuie să recurgă la toate mijloacele corespunzătoare pentru a elimina incompatibilităţile constatate.
Potrivit normelor cuprinse în Preambulul Directivei 2004/38/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind dreptul la libera circulaţie pe teritoriul statelor membre pentru cetăţenii Uniunii şi membrii familiilor acestora, cetăţenii uniunii ar trebui să beneficieze de dreptul de şedere în statul membru gazdă pentru o perioadă de cel mult trei luni, fără a face obiectul nici unei condiţii sau formalităţi, alta decât cerinţa de a deţine o carte de identitate valabilă sau un paşaport valabil.
De asemenea, potrivit art. 4 alin. (1) şi (2) din directiva susmenţionată, "toţi cetăţenii Uniunii care deţin cărţi de identitate valabile sau paşapoarte valabile şi membrii familiei acestora care nu au cetăţenia unui stat membru şi care deţin paşapoarte valabile, au dreptul de a părăsi teritoriul unui stat membru pentru a se deplasa în alt stat membru" fără a li se putea impune acestor persoane "vize de ieşire şi nici alte formalităţi echivalente".
Pe de altă parte, art. 27 alin. (1) prevede că "statele membre pot restrânge libertatea de circulaţie şi de şedere a cetăţenilor Uniunii şi a membrilor de familie, indiferent de cetăţenie, pentru motive de ordine publică, siguranţă publică sau sănătate publică, în paragraful al doilea precizându-se în acest sens că măsurile luate din motive de ordine publică sau siguranţă publică respectă principiul proporţionalităţii şi se întemeiază exclusiv pe conduita persoanei în cauză", iar "condamnările penale anterioare nu pot justifica în sine luarea unor asemenea măsuri".
În raport de efectul direct al directivei comunitare, din normele căreia rezultă fără echivoc că împrejurarea că autorităţile unui alt stat au dispus expulzarea pârâtului, nu este prin ea însăşi suficientă pentru ca să se interzică dreptul la liberă circulaţie a unui cetăţean român pe teritoriul acelui stat, libertatea de circulaţie sub acest aspect neputând fi îngrădită decât dacă situaţia invocată de reclamantă prin cererea sa poate fi încadrată întruna dintre cele trei cazuri ce constituie excepţii de la principiul liberei circulaţii a persoanelor, se reţine din actele depuse de reclamantă în susţinerea cererii sale, că nu s-a dovedit în speţă existenţa nici unuia dintre cazurile de excepţie arătate.
Pe de altă parte, existenţa acordului bilateral de readmisie încheiat cu Statul Român impune acestuia din urmă doar obligaţia de a readmite cetăţenii săi care au fost expulzaţi de către celălalt stat parte la acord, dar nu poate justifica, faţă de cele reţinute anterior, luarea unor măsuri de restrângere a libertăţii de circulaţie a persoanelor returnate din statul respectiv.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, reclamanta a formulat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
In fapt, aşa cum rezultă din documentele transmise Direcţiei Generale de Paşapoarte de către Inspectoratul General al Poliţiei de Frontieră, intimatul-pârât a fost returnat din Turcia, la data de 07 mai 2008, în baza Acordului de readmisie ratificat prin Legea nr. 284/2004, publicată în M. Of. nr. 604/2004.
În temeiul dispoziţiilor art. 38 şi art. 39 din Legea nr. 248/2005 privind regimul liberei circulaţii a cetăţenilor români în străinătate, cu modificările şi completările ulterioare, Direcţia Generală de Paşapoarte a solicitat Tribunalului Bucureşti, restrângerea exercitării dreptului la libera circulaţie în Turcia intimatului-pârât pentru o perioadă de cel mult 3 ani, cerere înregistrată sub numărul 21198/3/2008.
În acest context, în mod greşit atât prima instanţă cât şi Curtea de Apel Bucureşti, au apreciat ca neîntemeiată cererea formulată de către Direcţia Generală de Paşapoarte, raportând situaţia de fapt la prevederile comunitare în materie - şi invocând "efectul direct al directivei comunitare", întrucât Turcia nu este stat membru al Uniunii Europene.
Returnarea unui cetăţean român dintr-un stat străin, în baza unui Acord de readmisie, se aplică evident când s-a încălcat ordinea juridică interioară a respectivului stat de către cetăţeanul român cu privire la care se solicită returnarea. Astfel, chiar din declaraţia pârâtului dată la punctul de trecere a frontierei rezultă că acesta a fost reţinut de poliţia turcă "pentru un scandal".
Este adevărat că în acordurile de readmisie încheiate de România cu diferite state nu se menţionează nicio obligaţie pentru statul român ca ulterior readmisiei cetăţeanului român returnat, să restrângă dreptul la liberă circulaţie al respectivului cetăţean român, însă, nu este mai puţin adevărat că o atare obligaţie este expres stipulată prin Legea nr. 248/2005 în art. 38 şi urm., care constituie dreptul intern în materie şi care vine să complinească acordurile de readmisie încheiate de România cu diferite state, şi care facilitează totodată finalitatea practică a aplicării acestor acorduri de readmisie.
Obligaţiile prevăzute în Legea nr. 248/2005 privind regimul liberei circulaţii a cetăţenilor români în străinătate, cu modificările şi completările ulterioare, trebuie respectate de către toţi cetăţenii români, indiferent în ce scop călătoresc în străinătate.
Protocolul Adiţional nr. 4 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale garantează la art. 2, dreptul la liberă circulaţie în ţară şi străinătate. Insă această garanţie suportă anumite restricţii, reglementate chiar de documentul internaţional invocat. Astfel, după ce în paragrafele 1 şi 2 ale art. 2 din Protocolul nr. 4 se garantează libertatea de circulaţie a unei persoane aflată legal pe teritoriul unui stat, înăuntrul acestui teritoriu şi respectiv libertatea de circulaţie între state, în paragrafele 3 şi 4 se reglementează restrângerile la care poate fi supus dreptul la libera circulaţie, ceea ce înseamnă că dreptul în discuţie nu are un caracter absolut, putând cunoaşte anumite limitări în cazurile şi condiţiile prevăzute de paragrafele 3 şi 4 din art. 2 al Protocolului nr. 4 la C.E.D.O.
Cerinţele limitărilor reglementate de Protocolul nr. 4 se referă la prevederea lor de către lege şi la existenţa unui scop legitim pe care să-1 urmărească privind securitatea naţională, siguranţa publică, menţinerea ordinii publice, prevenirea faptelor penale, protecţia drepturilor şi libertăţilor altora; în plus, aceste limitări trebuie să aibă şi un caracter necesar într-o societate democratică, necesitate raportată la existenţa unei proporţionalităţi între scopul urmărit prin aplicarea limitărilor şi mijloacele folosite pentru realizarea lui.
Referitor la cerinţa ca măsura de restrângere să fie prevăzută de lege, recurenta învederează că aceasta înseamnă nu numai ca măsura să aibă o bază legală în dreptul intern, ci şi ca legea aplicabilă să fie accesibilă justiţiabilului şi previzibilă, în privinţa efectelor sale.
Paragraful 4 vizează restrângeri aplicabile în "zone determinate", pentru raţiuni de "interes public într-o societate democratică".
În raport de aceste circumstanţe referitoare la persoana intimatului, recurenta consideră că solicitarea sa de restrângere a exercitării dreptului la libera circulaţie este pe deplin întemeiată, fiind îndeplinite toate condiţiile limitării dreptului la libera circulaţie prevăzute în art. 2 paragraful 3 din Protocolul nr. 4 la CEDO. Astfel, restrângerea dreptului la libera circulaţie pentru o perioadă determinată este prevăzută de lege, în sensul art. 2 paragraful 3, respectiv în Legea nr. 248/2005; această lege îndeplineşte calităţile necesare reţinute de Curtea Europeană pentru aplicarea măsurii de restrângere a dreptului la liberă circulaţie, deoarece a fost publicată în Monitorul Oficial şi oferă garanţiile procesuale pentru înlăturarea diverselor abuzuri, prin reglementarea căilor de atac, având în acelaşi timp caracter previzibil în ceea ce priveşte efectele sale.
In acelaşi sens sunt şi dispoziţiile art. 25 din Constituţia României.
Aşa cum se poate observa, articolele 38 şi 39 din lege nu au o aplicabilitate temporară, nu au fost modificate prin niciun alt act normativ şi nu există nici un impediment legal ca aceste texte de lege să nu fie aplicate începând cu data de 01 ianuarie 2007.
In plus, recurenta consideră că se verifică şi cerinţa proporţionalităţii măsurii "într-o societate democratică", în raport de scopurile urmărite la adoptarea ei, întrucât responsabilizarea pârâtului în a conştientiza respectarea unor condiţii legale pe teritoriul unor state străine, se poate realiza şi prin interzicerea dreptului acestuia de a se afla pe teritoriul acelor state, pe o durată de timp rezonabilă.
Prin fapta sa, pârâtul a încălcat prevederile art. 5 ale Legii nr. 248/2005, care stabilesc obligaţia cetăţeanului român de a respecta legislaţia statului în care se află, precum şi scopul pentru care i s-a acordat dreptul de a intra, şi, după caz, de a rămâne pe teritoriul statului respectiv, în condiţiile stabilite prin legislaţia acestuia şi prin documentele internaţionale încheiate cu România.
Intimatul pârât nu a formulat întâmpinarea la motivele de recurs.
Recursul formulat este nefondat.
Analizând materialul probator administrat în cauză, văzând criticile formulate prin motivele de recurs, Înalta Curtea constată că în cauză nu se impune modificarea deciziei recurate pe temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Cererea dedusă judecăţii s-a întemeiat pe dispoziţiile art. 38 şi 39 din Legea 248/2005, având ca obiect restrângerea exerciţiului dreptului pârâtului la liberă circulaţie pe teritoriul statului turc de unde a fost returnat la 7 mai 2008, conform talonului întocmit de lucrătorul Inspectoratului General al Poliţiei de Frontieră, în baza Acordului de readmisie dintre România şi Turcia, aprobat prin Legea nr. 284/2004, are ca temei juridic prevederile art. 38 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 248/2005, care prevăd posibilitatea restrângerii exerciţiului dreptului la liberă circulaţie, cu privire la persoana care a fost retumată dintr-un stat în baza unui acord de readmisie încheiat între România şi acel stat.
Potrivit acestei norme, „restrângerea exercitării dreptului la liberă circulaţie în străinătate a cetăţenilor români poate fi dispusă pentru o perioadă de cel mult 3 ani...".
Din formularea normei incidente în cauză se deduce că măsura solicitată a fi dispusă de instanţă nu este obligatorie prin însuşi faptul returnării persoanei şi, pe de altă parte, că simpla împrejurare a readmisiei unui cetăţean român nu este suficientă pentru adoptarea unei astfel de măsuri.
Aşadar, necesitatea adoptării sale este la latitudinea instanţei de judecată, în funcţie de împrejurările concrete ale speţei, măsura având un caracter individual.
O asemenea interpretare a textului este singura posibilă pentru a da eficienţă acestuia, ca fiind compatibil cu Convenţia Europeană a Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale ale Omului, în cazul contrar, al neconcordantei cu norma din Convenţie, impunându-se înlăturarea normei interne, în virtutea preeminenţei tratelor internaţionale în materia drepturilor omului, consacrat prin art. 11 alin. (2) şi art. 20 din Constituţie.
Din această perspectivă, raţionamentul instanţei de apel, deşi corect cu privire la înlăturarea normei interne, acest efect nu este posibil ca urmare a preeminenţei dreptului comunitar în măsura în care Turcia nu este stat membru al Uniunii Europene, dar fiind semnatară a Convenţiei Europene a Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale ale Omului, înalta Curtea apreciază că dispoziţiile art. 2 din Protocolul adiţional nr. 4 la Convenţia Europeană a Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale ale Omului, aplicabile prioritar, confirmă soluţia instanţei de apel.
Dreptul la liberă circulaţie, recunoscut prin de art. 2 alin. (3) din Protocolul adiţional nr. 4 la CEDO, presupune, în primul rând, dreptul de a intra pe teritoriul unui stat, altul decât statul de origine, dar şi dreptul de a-1 părăsi pe acesta din urmă.
Acest drept este formulat în termeni expliciţi de art. 2 alin. (3) din Protocolul adiţional nr. 4 la CEDO şi trebuie dedus şi în contextul jurisprudenţei Curţii Europene, în care s-a statuat că libertăţile fundamentale garantate prin Convenţie ar fi golite de conţinut dacă statul de origine ar putea, fără motive justificate, să interzică propriilor cetăţeni să iasă de pe teritoriul său cu scopul de a intra pe teritoriul unui alt stat, iar restrângerea nu trebuie să fie arbitrară, în absenţa unei anumite justificări pentru o atare îngrădire.
Astfel, după cum s-a arătat, măsura de restrângere nu ar putea fi dispusă pentru singura împrejurare că respectiva persoană a fost returnată în baza unui acord de readmisie - şi, de altfel, nici art. 38 alin. (1) din Legea nr. 248/2005 nu impune acest lucru, urmând a se circumstanţia în raport de conduita concretă a respectivei persoane care este de natură a justifica această restrângere şi se relevă ca o măsură necesară, într-o societate democratică, în special pentru securitatea naţională, siguranţa publică şi menţinerea ordinii publice, limitări ce decurg din art. 2 Protocolul adiţional nr. 4 la CEDO.
În acest context, se reţine că motivaţia recurentei că prin măsura solicitată a se dispune, se tinde la stoparea migraţiei ilegale nu poate reprezenta un argument viabil pentru adoptarea măsurii, în măsura în care are un caracter de generalitate, nefiind direct legată de situaţia particulară a persoanei vizate, aşadar îmbrăcând forma unei măsuri de prevenţie generală ce nu este admisibilă în afara aprecierii conduitei personale a celui al cărui drept este supus limitării.
Pe de altă parte, noţiunea de «ordine publică » presupune o ameninţare reală, actuală şi suficient de gravă, de natură a afecta un interes fundamental al societăţii, chiar dacă este vorba despre ordinea publică a unui alt stat decât cel de origine.
Or, din probele administrate de recurenta reclamantă în cauză, reprezentate de talonul de returnare întocmit de Poliţia de Frontieră, declaraţia olografă dată de intimat la 07 mai 2008, rezultă doar că acesta a fost returnat de autorităţile turce pentru „un scandal", nu şi pericolul real şi actual pe care prezenţa Iui pe teritoriul acelui stat o reprezintă pentru ordinea publică a statului turc, în absenţa şi a altor dovezi în acest sens.
În aceste condiţii, restrângerea exerciţiului dreptului la liberă circulaţie nu apare ca fiind justificată, fiind excesivă în raport cu scopul urmărit, motiv pentru care se apreciază că, în mod corect instanţa de apel a confirmat respingerea cererii cu acest obiect.
Drept urmare, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul formulat de recurenta reclamantă DIRECŢIA GENERALĂ DE PAŞAPOARTE din cadrul Ministerul Administraţiei şi Internelor împotriva deciziei nr. 858 din 19 noiembrie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimatul pârât M.V.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi, 9 iulie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7665/2009. Civil. Limitarea exercitării... | ICCJ. Decizia nr. 7406/2009. Civil. Limitarea exercitării... → |
|---|
