ICCJ. Decizia nr. 8225/2009. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 8225/200.
Dosar nr. 14496/3/2006
Şedinţa publică din 13 octombrie 2009
Deliberând asupra recursului civil de faţă în condiţiile art. 256 C. proc. civ., constată următoarele:
Prin acţiunea introdusă pe rolul Tribunalului Bucureşti la 20 aprilie 2006 reclamanta C.H.I.N.V. prin împuternicita SC T.E. SA a chemat în judecată pe pârâta SC I.P. SRL pentru obligarea acesteia să înceteze comercializarea, depozitarea în vederea oferirii spre vânzare, importul sau exportul de produse purtând însemne identice sau similare cu marca H. deţinută de reclamantă în temeiul certificatului de înregistrare O.M.P.I. nr. 690614 din 24 martie 1998.
Reclamanta a solicitat obligarea pârâtei să retragă şi să distrugă produsele care poartă în mod ilegal însemne identice sau similare mărcii arătate şi să plătească 20.000 EURO cu titlu de despăgubiri materiale precum şi 40.000 EURO cu titlu de despăgubiri morale, cu plata, în caz de nerespectare a acestor obligaţii a 500 EURO/zi de întârziere.
Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, prin sentinţa civilă nr. 697 din 15 mai 2007 a admis în parte acţiunea şi a obligat pe pârâtă să înceteze comercializarea, depozitarea, importul sau exportul de produse purtând însemne identice sau similare mărcii H. a reclamantei.
A mai fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 41896,42 lei cu titlu de despăgubiri materiale şi 83792,84 lei cu titlu de daune morale pentru prejudiciul cauzat.
Au fost respinse ca neîntemeiate cererile privind retragerea şi distrugerea produselor care poartă însemne identice sau similare mărcii H. precum şi obligarea pârâtei la 500 EURO/zi de întârziere în caz de nerespectare a obligaţiilor.
În motivarea soluţiei Tribunalul a constatat că este întemeiată acţiunea reclamantei – unul din cei mai importanţi producători la nivel mondial de ţevi flexibile nemetalice şi în general de materiale de construcţie nemetalice, formulată în baza dispoziţiilor art. 3, art. 4, art. 11 şi art. 14 din OUG 100/2005 şi art. 35 din Legea nr. 84/1998.
În acest sens s-a reţinut că reclamanta este titulara mărcii H. cu nr. 690614 înregistrată la O.M.P.I. pentru clasele de produse şi servicii nr. 6, 17 şi 19 marcă care îi conferă potrivit art. 35 din legea mărcilor, privind exploatarea şi folosirea acesteia drepturi exclusive şi care interzice folosirea neautorizată a mărcii de către terţi.
Reclamanta a comercializat în România produse sub această marcă iar pârâta la rândul său a comercializat în perioada 2002 – 2003 în România ţevi cu denumirea H. - C. fapt recunoscut de pârâtă care s-a apărat susţinând că urmare atenţionării reclamantei a încetat comercializarea acelor produse achiziţionate de la o altă societate importatoare.
S-a concluzionat că pârâta cunoştea faptul că unicul importator al produselor H. din România este chiar firma T.E. şi deci produsele desfăcute de ea cu marca H. - C. nu pot fi produsele originale ale producătorului belgian ci reprezintă produse contrafăcute.
S-a mai constatat că în cazul produselor contrafăcute se prezumă reaua-credinţă a celui care desfăşoară activităţi comerciale cu produse purtând denumiri similare unei mărci înregistrate, conform dispoziţiilor art. 6 din Acordul TRIPS, titularul mărcii nefiind obligat să dovedească reaua credinţă, ci terţul care încalcă drepturile exclusive cu privire la marcă trebuie să răstoarne această prezumţie.
S-a mai reţinut că prin activitatea pârâtei s-a creat o pagubă reclamantei şi, ca urmare, în temeiul art. 35 din Legea 84/1999 a fost obligată pârâta la acoperirea acestui prejudiciu constând în profitul încasat de pârâtă ca urmare a comercializării produselor contrafăcute până la sfârşitul anului 2003, conform concluziilor expertizei tehnice desemnată în cauză.
Cât priveşte despăgubirile pentru daunele morale s-a reţinut că acestea s-au produs în paguba reclamantei ale cărei reputaţie şi prestigiu au fost afectate câtă vreme consumatorii de pe piaţă au fost induşi în eroare cu privire la calitatea produselor şi cu privire la producătorul acestora, actele de contrafacere constituind acte de subminare a poziţiei titularului mărcii.
Ţinând cont că în materia încălcării drepturilor de proprietate intelectuală – spre deosebire de încălcarea dreptului de proprietate în sens comun – efectele de ordin moral sunt întotdeauna mai mari decât pagubele materiale pe care le suferă titularul drepturilor încălcate, s-a apreciat că se cuvine – cu acest titlu – o sumă reprezentând dublul cuantumului fixat pentru pagubele materiale.
Au fost respinse capetele de cerere referitoare la retragerea şi distrugerea produselor purtând însemnele mărcii H. având în vedere constatările expertizei potrivit căreia în anul 2003 pârâta a încetat comercializarea acestor produse şi că în prezent nu deţine asemenea produse în stoc. Corelativ s-a respins şi cererea privind obligarea pârâtei la plata unor daune cominatorii pe zi de întârziere în caz de neîndeplinire a acestei obligaţii.
Curtea Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, prin Decizia civilă nr. 209 A din 18 septembrie 2008 a admis apelul pârâtei, a schimbat în tot sentinţa atacată şi a anulat cererea de chemare în judecată ca fiind formulată de o persoană fără calitate de reprezentant.
A fost respins ca nefondat apelul reclamantei şi obligată aceasta la 4486,33 lei cheltuieli de judecată către pârâtă.
În motivarea acestei soluţii Curtea a reţinut criticile formulate de apelanta pârâtă în susţinerea excepţiei privind inopozabilitatea procurii în baza căreia a fost promovată acţiunea şi au fost angajaţi avocaţii pentru reclamantă atât la instanţa de fond cât şi la instanţa de apel.
Pentru complinirea multiplelor lipsuri semnalate s-a acordat un termen, la care acestea nu au fost acoperite, ceea ce a atras sancţiunea anulării cererii.
Instanţa de apel a constatat că cererea de chemare în judecată a fost însoţită de o „procură specială" prin care H.I.N.V. Belgia a autorizat societatea T.E.T. SA să întreprindă în numele şi în interesul ei orice acţiune referitoare la plângeri civile şi penale în România împotriva societăţilor care importă, distribuie şi sau comercializează en gros şi en detail falsuri după conducte sau straturi multiple.
Această împuternicire s-a apreciat ca fiind afectată de o serie de vicii în ce priveşte atât persoana care a dat împuternicire şi pentru care nu s-a făcut dovada calităţii de reprezentant al societăţii H.I.N.V., dar şi în ce priveşte societatea mandatară şi a împuternicitului acesteia G.A.A. a cărui calitate de manager general nu a fost nici aceasta dovedită în proces.
S-a apreciat că nu au fost respectate cerinţele impuse de art. 68 alin. (1) C. proc. civ. pentru a avea valabilitate mandatul dat pentru chemare în judecată.
Instanţa a mai constatat că nu s-a făcut dovada nici a împrejurării că pentru introducerea acţiunii semnată de un avocat din cabinetul de avocatură T. & T., acest cabinet a avut împuternicire dată fie de societatea mandatară fie de societatea mandantă, având în vedere că împuternicirea avocaţială depusă în apel la fila 30, a fost emisă după momentul pronunţării sentinţei apelate şi anume la 15 octombrie 2007.
O atare împuternicire este valabilă numai pentru reprezentarea pârâtei în faza apelului, ea neputând valora mandat de reprezentare în faza judecăţii în fond, câtă vreme nu a fost ratificată deşi instanţa a acordat un termen pentru împlinirea lipsurilor sesizate.
S-a constatat astfel că împuternicirea nouă acordată la 4 martie 2008, Cabinetului de Avocatură T. & T. de L.N. în calitate de reprezentantă a societăţii reclamante (semnătură certificată şi de ştampila societăţii) nu ratifică actele de procedură efectuate anterior datei sale nici cât priveşte acţiunea nici cât priveşte pârâta împotriva căreia s-a declanşat aceasta.
Lipsurile constatate de instanţa de apel în documentele prezentate în dovedirea mandatului şi calităţii de reprezentant au fost expres identificate de instanţa de apel în considerentele hotărârii şi anume:
- semnarea cererii de chemare în judecată de un avocat fără împuternicire dată de reclamantă sau de mandatara acesteia;
- neratificarea în condiţiile art. 1546 alin. (1) C. civ. a mandatului dat societăţii comerciale împuternicite;
- lipsa de valoare a împuternicirii dată de SC T.E.T. SA la 15 octombrie 2007 de vreme ce mandatul dat acestei societăţi nu a fost ratificat de reclamantă;
- lipsa de valoare a procurii primite din partea societăţii reclamante la 4 martie 2007 pentru neîndeplinirea cerinţelor prevăzute de art. 68 alin. (1) de a fi făcută prin înscris sub semnătură legalizată, în respectarea dispoziţiilor art. 71 alin. (2) din Legea nr. 105/1992.
- lipsa certificării semnăturii de împuternicire, de avocat;
Împotriva acestei decizii reclamanta H.I.N.V. reprezentată de SCA T. & T. a declarat recurs pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susţinându-se că hotărârea a fost pronunţată cu încălcarea şi cu greşita aplicare a art. 535 C. civ. potrivit căruia mandatul este special pentru o afacere sau pentru oarecare anume cereri sau este general pentru toate afacerile mandantului, precum şi art. 67 C. proc. civ. potrivit cărui dacă cel care a dat o procură generală nu are domiciliul şi nici reşedinţa în ţară, sau dacă procura este dată unui prepus, dreptul de reprezentare se presupune dat.
S-a susţinut că în mod neîntemeiat s-a reţinut de instanţa de apel că nu se poate identifica pârâta, deşi mandatul trebuie interpretat prin prisma dispoziţiilor art. 1537 C. civ., acesta fiind un mandat special acordat în vederea iniţierii procedurii judiciare privind tragerea la răspundere a persoanelor care îşi declară un drept exclusiv asupra mărcii H.
S-a mai arătat că în mod greşit analiza mandatului nu a avut în vedere dispoziţiile art. 67 alin. (3) în sensul că reclamanta pentru că nu are reşedinţa în ţară se presupune că a dat dreptul de reprezentare în judecată persoanei căreia i-a dat mandat iar pentru că această persoană nu este un avocat, mandatarul potrivit art. 68 alin. (4) C. proc. civ., poate angaja, în virtutea mandatului un avocat acest drept fiind de altfel expres menţionat în mandatul în discuţie.
S-a mai arătat că nici cât priveşte forma mandatului instanţa nu a făcut o apreciere corectă a dispoziţiilor art. 68 alin. (1) C. proc. civ. şi art. 71 alin. (2) din Legea 105/1992, cu privire la reglementarea raportului dreptului internaţional privat.
În acest sens procura pentru dreptul de chemare în judecată sau de reprezentare se face prin înscris sub semnătură legalizată iar dacă procura este dată unui avocat potrivit legii avocaţilor, art. 68 alin. (1) C. proc. civ.
Potrivit art. 71 alin. (2) din Legea 105/1992 actul se consideră valabil din punct de vedere al formei dacă îndeplineşte condiţiile prevăzute de una din legile următoare: - legea locului întocmirii actului, legea naţională sau a domiciliului persoanei care a constituit actul sau legea aplicabilă potrivit dreptului internaţional privat al autorităţii care examinează valabilitatea actului juridic.
Cât priveşte reprezentarea în proces, recurentul a criticat următoarele.
- nesocotirea de către instanţa de apel a - caracterului de act autentic al mandatului care atestă – cu certificarea unui notar – a calităţii de manager general al lui L.H., pentru H.I.N.V., data mandatului şi conţinutul acestuia (actul nefiind depus în traducere având şi apostilă);
- neobservarea împuternicirii avocaţiale existente la fila 1 din dosarul de fond dată de SC T.E. SA avocaţilor din cadrul SCA T. & T., privind asistenţa şi reprezentarea în faţa instanţei de judecată cu respectarea art. 28 din Legea nr. 51/1995 privind organizarea şi exercitarea profesiei de avocat;
- nesocotirea împrejurări că independent de mandatul anterior existent între H.I.N.V. şi SC T.E. SA, SCA T. & T. a fost mandatată direct de aceasta din urmă pentru apărarea drepturilor de proprietate intelectuală ale societăţilor belgiene pe teritoriul României şi, ca urmare, a rezilierii contractului de asistenţă juridică dintre SC T.E. SA şi SCA T. şi T., s-a depus la dosar un nou mandat(procura din 4 martie 2008) de către SCA T. & T. numai ca urmare a unei schimbări intervenite. De aceea procura din 4 martie 2008 care produce efecte de la data emiterii ei a intervenit pentru a semnala o schimbare şi nu pentru a răspunde solicitărilor instanţei de a ratifica un mandat anterior.
Ca urmare s-a susţinut că interpretarea extrem de formalistă a instanţei încalcă drepturile reclamantei la un proces echitabil, sens în care este şi jurisprudenţa C.E.D.O., preluată şi de jurisprudenţa Curţii Constituţionale care prin Decizia nr. 176/2005 a declarat neconstituţionalitatea art. 3021 alin. (1) lit. a) C. proc. civ., articol contrar art. 21, art. 24 şi art. 129 din Constituţie, deoarece sancţionează cu nulitate absolută unele măsuri din cuprinsul cererii de recurs, apreciate a fi de „un formalism inacceptabil de rigid, de natură să afecteze grav efectivitatea exercitării căii de atac şi să restrângă nejustificat accesul liber la justiţie".
Pârâta a formulat o întâmpinare prin care a ridicat excepţia lipsei calităţii de reprezentant în recurs a reclamantei şi a combătut totodată motivele de recurs, arătând punctual următoarele:
- condiţiile impuse de art. 67 alin. (3) C. proc. civ. (care instituie o prezumţie legală) şi anume existenţa unei procuri generale şi existenţa unui domiciliu sau reşedinţă în străinătate, nu au fost întrunite în cauză cât priveşte existenţa unei proceduri generale date de reclamantă.
- imposibilitatea de reprezentare a recurentei reclamante de societatea care a angajat avocaţii în proces având în vedere principiul specialităţii capacităţii de folosinţă a persoanelor juridice potrivit art. 34 din Decretul nr. 31/1954.
- „procura specială" depusă în recurs este lipsită de efecte întrucât îi lipseşte încheierea de autentificare notarială, acest act fiind semnat doar de un funcţionar administrativ şi nu este nici apostilat conform convenţiei de la Haga din 1961 ratificată de România prin Legea 52/2000 cerinţă cu atât mai mult impusă de împrejurarea că la momentul emiterii „procurii" România nu era membră UE, iar dispoziţiile convenţiilor şi tratatelor la care România este parte prevalează asupra dispoziţiilor interne deci şi asupra art. 71 alin. (2) din Legea 105/1992 invocată;
- susţinerea că reclamantei nu i s-a acordat un termen pentru a complini lipsurile actului de reprezentare nu este reală şi de altfel textul art. 161 C. proc. civ. nu este imperativ, instanţa având posibilitatea a acorda un termen şi nu obligaţia.
Analizând Decizia atacată prin prisma motivelor de recurs invocate se constată că aceasta este pronunţată cu greşita aplicare a dispoziţiilor legale incidente în materie de reprezentare a părţilor în proces. Ca urmare recursul se va admite pentru considerentele ce succed.
Textele incidente în cauză din codul de procedură civilă sunt următoarele:
Art. 67 alin. (1): „Părţile pot să exercite drepturile procedurale personal sau prin mandatar, potrivit textului expres prevăzut de art. 67 alin. (1) C. proc. civ.".
Art. 67 alin. (3). „Dacă cel care a dat procură generală nu are domiciliul nici reşedinţa în ţară, sau dacă procura este dată unui prepus, dreptul de reprezentare în judecată se presupune dat".
Art. 68 alin. (1): „Procura pentru exerciţiul dreptului de chemare în judecată sau de reprezentare în judecată trebuie făcută prin înscris sub semnătură legalizată; în cazul când procura este dată unui avocat, semnătura va fi „certificată potrivit legii avocaţilor".
Art. 68 alin. (3): „Mandatul este presupus dat pentru toate actele judecăţii, chiar dacă nu cuprinde nicio arătare în această privinţă; el poate fi însă restrâns numai la anumite acte sau pentru anumite instanţe".
În cauza dedusă judecăţii la 20 aprilie 2006, acţiunea a fost formulată de reclamanta C.H.I.N.V. cu sediul în Belgia prin împuternicita sa, SC T.E. SA cu sediul ales la Societatea Civilă de Avocaţi T. & T. în Bucureşti. Acţiunea a fost semnată pentru H.I.N.V., de avocat G.H.T. de la SCA T. şi T. cu aplicarea ştampilei cabinetului de avocatură.
La fila 8 din dosarul de fond s-a depus o „Procură Specială" din 22 august 2008 prin care H.I.N.V. – Belgia a autorizat în numele ei şi în interesul ei, Societatea T.E. SA" să întreprindă orice acţiune referitoare la plângerile civile şi penale în România împotriva societăţilor care importă, distribuie şi/sau comercializează en gros şi en detail falsuri după conducte cu straturi multiple, fapt ce afectează marca H. ".
În document se mai menţionează expres că managerul general al societăţii mandatate este autorizat să angajeze în numele mandantului avocaţi şi birouri de consiliere publică specializate în acest domeniu, pentru a asigura o apărare calificate în procesul referitor la marcă.
Procura specială este semnată de L.H., manager general a cărui semnătură a fost autentificată la 23 iunie 2004 de notarul K.P.
Procura specială este depusă în xerox de pe traducerea legalizată de biroul notarului public G.N.A.C. la 26 octombrie 2004 sub nr. 14177.
La fila 1 din dosar se află împuternicirea avocaţială pe care SC T.E. SA, în calitate de împuternicită a reclamantei, o dă casei de avocaţi T.G. şi T.V., documentul fiind semnat şi parafat de client şi respectiv casa de avocatură.
Excepţia lipsei calităţii de reprezentant al reclamantei în proces al semnatarului cererii de chemare în judecată nu s-a ridicat pe parcursul judecăţii în fond ci prin concluziile scrise depuse în dosar după încheierea dezbaterii cauzei pe fond, împrejurare care a făcut ca instanţa să nu intre în cercetarea acestei excepţii şi să soluţioneze cauza pe fond, potrivit petitului acţiunii.
În apel instanţa a cercetat această excepţie care a format şi motiv de apel şi a considerat în mod greşit că reclamanta nu a fost reprezentată în proces potrivit normelor de drept intern şi internaţional.
Condiţiile prevăzute de art. 68 alin. (3) C. civ. sunt dovedite ca îndeplinite în cauză.
Reclamanta H.S., societate cu sediul în Belgia având adresa în 27 Tockomsteaan, B-2200, printr-un act intitulat „Procură generală" care este şi redactat în aceşti termeni, a împuternicit o societate comercială SC T.E. SA să acţioneze în România prin plângeri civile şi penale împotriva societăţilor care îi afectează reclamantei dreptul la marca H.
Regula prevăzută de art. 67 alin. (2) potrivit căreia mandatarul cu procură generală poate să reprezinte în judecată pe mandant, numai dacă i-a fost dat anume acest drept – în alţi termeni o procură specială pentru proces - este înlocuită cu prezumţia instituită de legiuitor în art. 67 alin. (3), în sensul că pentru situaţia reclamantului cu sediul în străinătate care a dat o procură generală, împuternicirea de reprezentare pentru proces este prezumată a fi dată celui care are o procură generală şi care intentează un proces în numele mandantului.
Se constată că societatea care a avut o împuternicire generală din partea reclamantei a intentat o acţiune civilă în limitele mandantului – pentru o încălcare a drepturilor izvorând din marca deţinută de reclamantă şi împotriva unei societăţi care a întreprins astfel de acte de încălcare a drepturilor de marcă.
Sub acest din urmă aspect – dedus din însăşi recunoaşterea pârâtei la Tribunal care a dezbătut cauza în fond - nu se poate primi critica referitoare la neindividualizarea pârâtei în procura dată în cauză şi vicierea, prin aceasta a mandatului.
Nici „viciile" mandatului, general sub aspectul neidentificării reprezentantului reclamantei şi puterii acestuia de a angaja societatea printr-o astfel de procură nu au fost legal reţinute.
Procura a fost prezentată sub forma unui act autentic fiind legalizată şi certificată în acest sens semnătura managerului general al societăţii reclamante de către un notar belgian.
Ca urmare un astfel de înscris autentic are aceleaşi efecte juridice ca cele recunoscute de art. 4 din Legea notarului public şi a activităţii notariale (nr. 36/1995). „Actele îndeplinite de notarul public purtând sigiliul şi semnătura acestuia, este de autoritate publică şi are forţa probantă prevăzută de lege".
Dacă instanţa consideră necesar a se produce şi alte dovezi în stabilirea condiţiilor în care a fost dat un mandat (o procură), în raport şi de poziţia părţii adverse, poate să ceară completarea dovezilor şi să acorde în acest sens un termen, în condiţiile art. 161 C. proc. civ.
În cauză instanţa nu a acordat un termen pentru ca reprezentantul reclamantei să justifice calitatea celui care a întocmit procura sau a celui care a angajat societatea de avocatură. Deşi s-au dat mai multe termene în cauză, în niciun jurnal de şedinţă nu s-a făcut o consemnare în acest sens. Cu toate acestea în considerentele hotărârii atacate se reţin o serie de „vicii" rezultate din împrejurarea că lipsurile „nu au fost niciodată acoperite pe parcursul procesului".
S-au încălcat astfel de către instanţă dispoziţiile art. 161 C. proc. civ. care se referă în mod expres la dovezile privind lipsa capacităţii de exerciţiu a drepturilor procesuala ale părţilor sau lipsa calităţii de reprezentant al acestora.
Dacă instanţa apreciază că nu se impune un asemenea termen, nu va putea însă anula cererea decât în temeiul alin. (2) al art. 161 C. proc. civ. dacă lipsurile nu se împlinesc.
„Împlinirea lipsurilor" de care vorbeşte textul citat conduce la concluzia că ele pot fi acoperite - recte ratificate - şi ulterior introducerii acţiunii.
În cauză însă reclamanta a depus la dosar la filele 83-86 o procură pe care a dat-o direct cabinetului de avocatură T. şi T. (prin T.G.N. şi T.V.) împuternicit în termeni generali să îndeplinească toate acţiunile legate de apărarea drepturilor proprietarului mărcii în faţa organelor vamale, de poliţie, a tribunalelor civile şi penale, a autorităţilor administrative şi executive din România, dar fără limitare, precum şi să delege toate drepturile oricărui avocat din cadrul Biroului T. şi T.
Documentul depus în original poartă semnătura şi ştampila reclamantei autentificată la 4 martie 2008 de semnătura şi parafa unui notar public din Belgia.
Actul autentic al autorităţii străine poartă apostila potrivit Convenţiei de la Haga din 5 octombrie 1965.
Documentul este însoţit de o traducere în limba română a unui traducător autorizat a cărui semnătură a fost legalizată în temeiul art. 8 lit. e) şi i) de Legea 36/1995 de un notar public român.
În alţi termeni s-a depus un document prin care s-a schimbat împuternicirea dată de reclamantă iniţial Societăţii T.E. SA, cu aceea dată societăţii civile de avocatură.
Această societate mandatată a certificat semnătura pentru cazul expres arătat de art. 68 alin. (1) (procură dată unui avocat) potrivit legii avocaţilor.
În acest sens s-a depus împuternicirea avocaţială nr. 438005 din 15 octombrie 2007 (fila 30 din apel).
În mod greşit s-a apreciat de către instanţa de apel că această împuternicire avocaţială nu este valabilă ea fiind întocmită la 15 octombrie 2007 făcându-se interpretarea că la momentul introducerii acţiunii, 20 aprilie 2006, avocatul nu ar fi fost legal angajat şi deci nici abilitat să semneze acţiunea.
Instanţa de apel nu a observat că împuternicirea avocaţială de la fila 30 a fost întocmită pentru reprezentarea pârâtei în faza apelului, făcându-se menţiunea în cuprinsul acesteia că avocatul este abilitat să reprezinte clientul în faţa Curţii de apel.
Cât priveşte valabilitatea delegaţiei avocatului la momentul introducerii acţiunii şi valabila semnare a acţiunii de către acesta este de observat că deşi delegaţia aflată la fila 1 din dosarul de fond nu conţine menţiuni despre data angajamentului făcut cu avocatul, în delegaţia depusă în apel se face vorbire de un contract de asistenţă juridică încheiat între H.I.N.V. prin împuternicită SC T.E. SA nr. 418853 din 17 septembrie 2003, cu mult înainte de introducerea acţiunii şi după emiterea procurii generale iniţiale.
Cu alte cuvinte acţiunea a fost semnată de avocat împuternicit prin angajamentul făcut de reclamantă cu acesta printr-un intermediar, la acel moment SC T.E. SA, iar avocatul şi-a dovedit calitatea de reprezentant angajat, potrivit legii române.
Instanţa a reţinut în mod nelegal lipsa capacităţii SC T.E. SA de a putea reprezenta o societate străină într-un proces faţă de nedovedirea calităţii de a reprezenta această societate comercială a celui indicat drept manager general şi nici a abilitării societăţii comerciale la un asemenea demers, potrivit principiului specialităţii capacităţii de folosinţă a persoanei juridice.
În primul rând se constată că o atare concluzie nu se întemeiază pe nici o probă – instanţa nefiind diligentă, conform art. 129 alin. (6) C. proc. civ. să ordone administrarea de probe în acest sens, chiar dacă părţile s-ar fi împotrivit.
În al doilea rând o atare cercetare nu se impunea în raport de împrejurarea că actul constatator al împuternicirii avea forma autentică cu putere doveditoare până la înscrierea în fals, iar pe parcursul procesului împuternicirea a fost dată direct societăţii de avocaţi, conform procurii de la fila 83 prezentată tot sub forma unui act autentic.
Instanţa a mai reţinut în mod eronat că prima procură nu este legală pentru că îi lipseşte apostila prevăzută de Convenţiei de la Haga şi care era obligatorie a fi prezentată la data depunerii acţiunii, pentru că la acel moment România nu era ţară membră UE.
În primul rând dacă aprecia necesară prezentarea actului în forma apostilării sale potrivit Convenţiei de la Haga din 1961, instanţa trebuia să solicite părţii să producă un act cu această completare.
O atare cercetare în faţa instanţei de apel, după cum s-a arătat mai sus nu mai era necesară în raport de noua procură dată de reclamantă direct avocatului ales în proces.
Cât priveşte valabilitatea actului sub forma în care a fost prezentat, fără apostilă sunt de observat următoarele:
Convenţia cu privire la suprimarea cerinţei supralegalizării actelor oficiale străine încheiată la 5 octombrie 1961 la Haga, Convenţie la care România a aderat prin OG nr. 66/1999 aprobată de Legea nr. 52/2000 a introdus, ca singură formalitate care ar putea fi cerută pentru a atesta veridicitatea semnăturii, calitatea în care a acţionat semnatarul actului sau, după caz, identitatea sigiliului său, a ştampilei de pe acest act, aplicarea pe actul cu pricina a apostilei eliberată de autoritatea competentă a statului din care emană documentul [art. 3 alin. (1) din Convenţie].
Apostila a înlocuit, pentru cercul de state care au aderat la Convenţie, cerinţa supralegalizării diplomatice sau consulare a actelor oficiale străine.
Ca urmare cerinţa acestei formalităţi apostila este impusă de apartenenţa statului la Convenţia multilaterală amintită, elaborată în Sistemul Conferinţei de drept internaţional privat de la Haga, fără vreo legătură cu prezenţa unei ţări în Uniunea Europeană – cum s-a susţinut în întâmpinarea depusă de reclamantă la recursul formulat – ţările membre la această convenţie depăşind continentul european.
Art. 3 în alin. (2) din Convenţia de la Haga lasă însă posibilitatea statelor membre la această Convenţie să nu aplice dispoziţiile referitoare la aplicarea acestei formalităţi (apostila) atunci când legile, regulamentele sau uzanţele în vigoare în statul în care actul urmează să fie prezentat, fie o înţelegere între două sau mai multe state contractante o înlătură, o simplifică sau scuteşte actul de supralegalizare.
În raporturile bilaterale în care se află România cu Belgia, (statul în care a fost încheiat actul oficial, act prezentat instanţei române pentru a produce efecte juridice) a fost încheiată la Bucureşti la 3 octombrie 1975, Convenţia privind asistenţa juridică în materie civilă şi comercială, ratificată de România prin Decretul nr. 368/1976.
Această Convenţie prevede în art. 14 intitulat „scutirea de legalizare" că „documentele care emană de la autorităţile judiciare ale unora din state şi care poartă sigiliul acestora precum şi documentele care le atestă certitudinea datei, realitatea semnăturii sau conformitatea cu originalul, sunt scutite de orice legalizare atunci când trebuie să fie folosite pe teritoriul celuilalt stat".
Ca urmare, în temeiul dispoziţiei mai sus amintite, din Convenţia bileterală care se aplică în temeiul art. 3 alin. (2) din Convenţia de la Haga 1961, fiind o înţelegere care scuteşte actul de supralegalizare, procura generală legalizată de un notar belgian şi prezentată în traducere legalizată produce efectele unui act autentic în faţa instanţei române în forma în care a fost prezentat, respectând forma prevăzută de legea locului unde a fost întocmită.
Or în recurs s-a depus (fila 10) originalul procurii speciale date iniţial în cauză.
Pentru considerentele mai sus arătate, constatând întemeiate criticile aduse prin motivul de recurs se observă că în mod neîntemeiat s-a admis apelul pârâtei şi s-a soluţionat cauza pe excepţie prin anularea cererii de chemare în judecată ca fiind formulată de o persoană fără calitate de reprezentant.
Pe cale de consecinţă în temeiul art. 304 pct. 9 şi art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va admite recursul şi se va casa Decizia, cauza urmând a se trimite la aceeaşi instanţă pentru rejudecarea apelului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de recurenta S.C. H.I.N.V. împotriva deciziei civile nr. 209A din 18 septembrie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală.
Casează Decizia şi trimite cauza spre rejudecarea apelului la aceeaşi instanţă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 octombrie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 8289/2009. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 8163/2009. Civil. Limitarea exercitării... → |
|---|
