ICCJ. Decizia nr. 8289/2009. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 8289/2009
Dosar nr. 36774/3/2005
Şedinţa publică din 14 octombrie 2009
Asupra recursului civil de faţă;
Din examinarea actelor şi lucrărilor cauzei rezultă următoarele:
Reclamanţii M.A.I. şi D.A.M. au acţionat în judecată Primăria Snagov, Consiliul Judeţean Ilfov, Statul Român prin Guvernul României, Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, Federaţia Rusă pentru Guvernul Federaţiei Ruse şi Ministerul Afacerilor Externe, solicitând instanţei ca prin sentinţa ce o va pronunţa, pârâţii să fie obligaţi a le lăsa reclamanţilor deplina proprietate şi liniştita posesie a imobilului din Snagov, format din teren în suprafaţă de 6650 mp şi construcţia aflată pe acest teren cunoscută sub denumirea de „Vila A.D.".
Prin cererea completatoare din 19 mai 2006 reclamanţii au mai solicitat anularea ordinului de rechiziţie nr. 4913 din 09 aprilie 1945, a ordinului de rechiziţie din 24 mai 1947, Decretului nr. 25 din 26 ianuarie 1959 al Adunării Naţionale al României, a Hotărârii nr. 175 din 02 martie 1962 a Consiliului de Miniştri al Republicii Populare Române şi Decretului nr. 163 din 12 martie 1962 al Consiliului de Stat al Republicii Populare Române.
În motivarea acţiunii, reclamanţii au arătat că imobilul revendicat a aparţinut bunicului – A.D., fiind dobândit prin actul autentic de vânzare-cumpărare încheiat în 1929. În 1945 imobilul a fost rechiziţionat de Statul Român şi pus la dispoziţia Uniunii Aliaţilor prin Ordinul nr. 4913 din 09 aprilie 1945. La data de 24 mai 1947 imobilul a fost rechiziţionat pentru a doua oară şi folosit de Direcţia Sovietică de Comerţ Exterior, iar ulterior naţionalizat prin Decretul nr. 92/1950 şi cedat de Statul Român Statului Sovietic printr-un schimb de imobile – în temeiul Decretului nr. 163/1962.
Prin întâmpinarea depusă, Statul Român prin Guvernul României a invocat excepţia lipsei sale de legitimare procesuală pasivă – motivat de faptul că Guvernul României nu reprezintă Statul Român în litigiile referitoare la dreptul de proprietate.
La fel, Ministerul Afacerilor Externe şi Primăria Snagov au susţinut prin întâmpinarea depusă, lipsa lor de legitimare pasivă, motivat de faptul că nu deţinea imobilul revendicat.
Prin sentinţa nr. 125 din 26 ianuarie 2007 Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Primăria Snagov, Consiliul Judeţean Ilfov şi Ministerul Afacerilor Externe – şi a respins acţiunea sub toate cele şase capete de cerere faţă de aceşti pârâţi pentru lipsa calităţii procesuale pasive. Prin aceeaşi sentinţă Tribunalul a admis excepţia lipsei de legitimare procesuală pasivă a Statului Român prin Guvernul României şi a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice pentru capătul de cerere privind revendicarea imobilului, respingând faţă de aceştia acţiunea în revendicare pentru lipsa calităţii procesuale pasive.
La termenul din 12 ianuarie 2007, Tribunalul din oficiu a pus în discuţia părţilor excepţia necompetenţei generale a instanţelor româneşti faţă de pârâta Federaţia Rusă prin Guvernul Federaţiei Ruse – iar prin sentinţa nr. 125 din 26 ianuarie 2007 – admiţând excepţia – a respins acţiunea în integralitate, sub toate cele 6 capete de cerere – împotriva Federaţiei Ruse prin Guvernul Federaţiei Ruse – ca nefiind de competenţa instanţelor române.
Prin aceeaşi sentinţă Tribunalul a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român prin Guvernul României şi a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice cu privire la capetele de cerere având ca obiect constatarea nulităţii absolute a Ordinului de Rechiziţie nr. 4913 din 09 aprilie 1945, a Ordinului de Rechiziţie din data de 24 mai 1947, a Decretului nr. 25 din 26 ianuarie 1959 a Adunării Naţionale a României, a Hotărârii nr. 175 din 02 martie 1962 a Consiliului de Miniştri al R.P.R. şi a Decretului nr. 163 din 12 martie 1962 a Consiliului de Stat al Republicii Populare Române – şi a fixat termen pentru continuarea judecăţii privind constatarea nulităţii absolute a actelor susmenţionate.
S-a constatat că imobilul revendicat a aparţinut lui D.A., autorul reclamanţilor, fiind dobândit prin actul autentic de vânzare-cumpărare din 1929; că imobilul a fost rechiziţionat mai întâi prin Ordinul nr. 4913/1945 fiind pus la dispoziţia Uniunii Aliate de Control Sovietic, iar mai apoi rechiziţionat a doua oară şi pus la dispoziţia Ministerului Comerţului Exterior Sovietic pentru ca în 1950 imobilul să fie naţionalizat în temeiul Decretului nr. 92/1950 şi preluat de Statul Român.
Printr-un schimb de imobile între Statul Român şi Statul Sovietic, terenul şi vila aparţinând autorului reclamanţilor a ajuns în posesia Ambasadei Sovietice.
S-a reţinut în considerentele sentinţei că instanţele române nu pot judeca un litigiu şi pronunţa o hotărâre pe fondul cauzei în contradictoriu cu un alt stat – în speţă cu Federaţia Rusă prin Guvernul acesteia – prin care statul străin să fie obligat în favoarea unui subiect de drept român, deoarece s-ar încălca suveranitatea acelui stat. Excepţia de extrateritorialitate a competenţei de jurisdicţie – necesită o consacrare printr-o convenţie internaţională, în lipsa căreia Statul Român nu-şi poate aroga dreptul de jurisdicţie faţă de alt stat, în cauză Federaţia Rusă.
Referitor la celelalte capete de cerere, în privinţa cărora s-a reţinut legitimarea Statului Român, Tribunalul, prin sentinţa civilă nr. 711 din 18 mai 2007 a respins pentru lipsă de interes capetele de cerere privind anularea Ordinului de Rechiziţie nr. 4913 din 09 aprilie 1945, Ordinul de Rechiziţie din data de 24 mai 1947 şi Decretul nr. 25 din 26 ianuarie 1959 al Adunării Naţionale a României şi ca inadmisibile capetele de cerere referitoare la anularea hotărârii nr. 175 din 02 martie 1962 a Consiliului de Miniştri al Republicii Populare Române şi a Decretului nr. 163 din 12 martie 1962 al Consiliului de Stat al R.P.R.
Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a concluzionat că prin ordinele de rechiziţie imobilul nu a fost scos definitiv din patrimoniul autorului reclamanţilor, ci doar temporar şi că preluarea definitivă a acestuia a intervenit ca efect al naţionalizării prin Decretul nr. 92/1950 – astfel că anularea celor două ordine de rechiziţie este lipsită de interes. Lipsită de interes este şi anularea Decretului nr. 25/1959 emis de Adunarea Naţională a României, deoarece acesta nu viza vila revendicată ci alte două vile „A." şi „D.", după cum anularea Hotărârii nr. 175 din 02 martie 1962 a Consiliului de Miniştri şi a Decretului nr. 163 din 12 martie 1962 al Consiliului de Stat al Republicii Populare Române, excede atribuţiilor puterii judecătoreşti, deoarece instanţele nu sunt competente să invalideze actele normative, ci doar să le interpreteze şi să le aplice.
Prin Decizia nr. 135 A din 19 noiembrie 2007 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins ca nefondate apelurile declarate de reclamanţii D.A.M. şi M.A.I. împotriva sentinţei nr. 125 din 26 ianuarie 2007.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a concluzionat că în mod corect instanţa de fond a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Primăriei Snagov a Consiliului Judeţean Ilfov, a Ministerului Afacerilor Externe, a Statului Român prin Guvern şi a Ministerului Finanţelor – în privinţa capătului de cerere vizând revendicarea imobilului, deoarece acesta nu se află în posesia acestor autorităţi.
Curtea a reţinut de asemenea că excepţia de necompetenţă generală a instanţelor române a fost corect soluţionată – faţă de imunitatea de jurisdicţie a Federaţiei Ruse.
În recursul declarat şi motivat în drept pe dispoziţiunile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reclamanţii I.A.M. şi A.M.D. critică Decizia nr. 735 A din 19. noiembrie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, sub următoarele aspecte:
- Instanţa era datoare să procedeze la compararea titlurilor reclamanţilor cu acela al Federaţiei Ruse, împrejurare în care ar fi constatat că titlul reclamanţilor este mai bine caracterizat, fiind înscris în C.F. şi mai vechi, în timp ce titlul de proprietate al Federaţiei Ruse provine de la un neproprietar, nefiind dobândit legal.
- Instanţa de apel nu a răspuns tuturor motivelor de apel şi anume că instanţa de fond s-a pronunţat în dosar prin două sentinţe nr. 125 din 26 ianuarie 2007 şi respectiv sentinţa nr. 711 din 18 mai 2007, că procedura cu Fundaţia Rusă care nu s-a prezentat nu a fost completă la nici un termen de judecată la fond şi în apel, că Federaţia Rusă are legitimare procesuală pasivă la fel şi Statul Român – prin Ministerul Finanţelor atunci când participă nemijlocit în nume propriu – ca subiect de drepturi şi obligaţii.
- Instanţa era datoare să anuleze toate cele cinci acte atacate – deoarece ele nu puteau duce la o preluare definitivă a imobilului în litigiu de către stat.
- Cât priveşte necompetenţa generală a instanţelor româneşti, aceasta nu putea fi pusă în discuţie de vreme ce preluarea imobilului de către stat s-a făcut nelegal. Prin pronunţarea excepţiei fără a analiza şi condiţiile care au dus la pierderea imobilului de către autorul reclamanţilor, practic instanţa de fond şi aceea de apel au analizat superficial condiţiile sub care acest imobil a trecut de la adevăratul proprietar la Statul Rus.
- Competenţa de soluţionare revine instanţelor româneşti deoarece art. 36 al Convenţiei de la Viena a fost anulat de art. 4 al Convenţiei de la Geneva.
- Statul Român nu putea dispune de imobil pentru a-l schimba cu un alt imobil decât în cazul succesiunii vacante în care statul ar fi dobândit imobilul în temeiul certificatului de vacanţă succesorală.
Recursul este nefondat.
Imobilul revendicat, proprietatea autorului reclamanţilor a făcut obiectul a două acte de rechiziţie, iar în temeiul Decretului nr. 92/1950 a fost preluat de stat prin naţionalizare.
În temeiul Decretului nr. 163/1962 al Consiliului de Stat şi autorizării Consiliului de Miniştri al R.P.R. prin Decretul nr. 175/1962 – a intervenit schimbul de imobile între România şi U.R.S.S. România primea de la Statul Sovietic un teren în suprafaţă de 440 mp cu construcţiile aferente în Bucureşti, cedând în schimb două imobile „Vila roşie" reprezentând imobilul preluat de la D.A. – autorul reclamanţilor şi „Vila cu stuf" – totalizând astfel un teren în suprafaţă de 10.560 mp împreună cu construcţiile aferente – situate în comuna Snagov.
Corect instanţele au făcut în cauză aplicarea art. 5 şi art. 6 din Convenţia Naţiunilor Unite cu privire la imunitatea de jurisdicţie ale statelor şi ale bunurilor acestora – invocând din oficiu necompetenţa generală a instanţelor române faţă de Federaţia Rusă prin Guvernul acesteia.
Imunitatea de jurisdicţie derivând din suveranitatea de stat – competenţa de jurisdicţie nu poate fi exercitată extrateritorial în absenţa unor convenţii sau tratate internaţionale care să consacre acestora extindere de competenţă.
În acest sens, art. 5 din Convenţia Naţiunilor Unite cu privire la imunitatea de jurisdicţie a statelor şi a bunurilor acestora – statuează că un stat beneficiază pentru el şi bunurile sale de imunitate de jurisdicţie în faţa instanţelor unui alt stat – în timp ce art. 6 consacră caracterul peremptoriu al excepţiei de exercitare a jurisdicţiei ca efect al imunităţii statelor, prevăzut de art. 5 – pe care instanţa invocând-o din oficiu veghează ca imunitatea acestui alt stat prevăzută la art. 5, să fie respectată.
În accepţiunea alin. (2) al art. 6 din Convenţia Naţiunilor Unitate, un proces este considerat ca fiind intentat contra unui alt stat, când statul este citat ca parte în proces sau chiar dacă nu este citat ca parte în proces, procesul vizează în fapt să aducă atingere bunurilor, drepturilor, intereselor sau activităţilor acestui alt stat.
În speţă, cerinţele art. 6 alin. (2) din convenţie sunt îndeplinite cumulativ, deoarece parte în proces a fost statul – Federaţia Rusă prin Guvernul său, iar litigiul viza bunurile Statului Rus, respectiv vila pe care acesta a dobândit-o prin schimb.
În absenţa unei Convenţii a României cu Federaţia Rusă, exercitarea extrateritorială a competenţei de jurisdicţie a Statului Român – nu putea fi arogată de acesta – astfel că în mod corect – tribunalul a invocat din oficiu excepţia de necompetenţă generală a instanţelor române, iar curtea de apel a confirmat această soluţie.
Absenţa prezentării Federaţiei Ruse prin Guvernul său în faţa instanţelor române – nu se consideră în viziunea art. 8 din Convenţia Naţiunilor Unite ca având valoare de consimţământ al acesteia la exercitarea jurisdicţiei româneşti, aşa cum au lăsat să se întrevadă reclamanţii în motivarea recursului acestora.
În cel de al doilea motiv de recurs, reclamanţii invocă neregularitatea procedurii de citare a Federaţiei Ruse, la fond, invocată şi în apel – în privinţa căreia Curtea de Apel a omis a se pronunţa.
O atare omisiune nu are semnificaţie în soluţionarea cauzei – deoarece critica ignoră un aspect esenţial privitor la regimul juridic al nulităţilor, acela potrivit căruia nulitatea relativă poate fi invocată numai de partea pretins lezată prin actul procedural anulabil.
Neobservarea dispoziţiunilor legale privitoare la citarea părţilor, menite să le asigure dreptul la apărare şi contradictorialitatea dezbaterilor sunt sancţionate cu nulitatea relativă în temeiul art. 105 alin. (2) C. proc. civ., iar cea care justifică un interes în invocarea unei asemenea nulităţi este doar partea faţă de care procedura nu a fost legal îndeplinită, singura care ar putea suferi o vătămare în acest caz.
Or, în speţă, recurenţii invocând în apel şi în recurs neregularitatea procedurii de citare cu Federaţia Rusă, neregularitate care nu este de ordine publică, nu putea fi analizată de Curtea de Apel Bucureşti la cererea reclamanţilor.
În dezvoltarea motivelor de recurs s-a susţinut că nelegal instanţa de apel a confirmat soluţiile instanţei de fond – regăsite în două hotărâri pronunţate în aceeaşi cauză şi în aceeaşi fază procesuală.
Critica este nefondată – deoarece tehnica de soluţionarea cauzei – prin două hotărâri este principial recunoscută în legislaţia noastră în cazul hotărârilor parţiale, chiar dacă în speţă nu poate fi vorba de o atare hotărâre. În afară de aceasta, printr-un atare mod de a proceda al instanţei de fond, drepturile şi interesele legitime ale reclamanţilor nu au fost vătămate, întrucât după soluţionarea excepţiei privind imunitatea de jurisdicţie prin sentinţa nr. 125 din 06 ianuarie 2007, Tribunalul a fixat termen pentru continuarea judecăţii în vederea soluţionării şi a celorlalte capete de cerere având ca obiect constatarea nulităţii absolute a ordinelor de rechiziţie, a hotărârii nr. 25/1959 a Consiliului de Miniştri, a hotărârii nr. 175/1962 – de autorizare a schimbului şi a Decretului nr. 163 din 12 martie 1962 – prin care s-a efectuat schimbul – aflate sub jurisdicţia Statului Român.
Aspectele legate de legitimarea procesuală a statului atunci când participă în nume propriu ca subiect de drepturi şi obligaţii nu poate fi disociată de problema imunităţii de jurisdicţie a acestuia. Aşa fiind, în limitele competenţei jurisdicţionale a instanţelor române – acestea s-au pronunţat corect – pe excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român prin Guvernul României şi respectiv Ministerul Finanţelor Publice, deoarece Guvernul în temeiul art. 25 alin. (2) Decretul nr. 35/1954 nu reprezintă statul în litigiile referitoare la dreptul de proprietate şi în plus statul nu este deţinătorul de drept al imobilului.
Cât priveşte legitimarea pasivă a Federaţiei Ruse, acest aspect excede competenţei jurisdicţionale a instanţelor române, astfel că o atare critică nu poate si soluţionată în cadrul recursului de faţă.
Din aceleaşi considerente legate de limitările impuse de competenţele jurisdicţionale, instanţele nu au putut intra în cercetarea fondului – procedând la o comparare de titluri în cadrul revendicării, pentru a putea astfel concluziona în privinţa acelui titlu mai bine caracterizat.
Corect, în demersul de soluţionare a cauzei instanţa a reţinut – raportat la obiectul primului capăt de acţiune – revendicare – că anularea actelor de rechiziţie este lipsită de interes – deoarece prin mecanismul rechiziţiei imobilul nu a fost scos definitiv din patrimoniul autorului reclamanţilor, ci doar temporar, prin preluarea atributului folosinţei. Aceeaşi absenţă a interesului subzistă şi în privinţa anulării Decretului nr. 25/1959 – deoarece decretul referindu-se la alte imobile decât acela aparţinând autorului reclamanţilor nu a influenţat în nici un fel situaţia juridică a vilei „D.".
Cât priveşte anularea hotărârii nr. 175/1962 a Consiliului de Miniştri al R.P.R. şi al Decretului nr. 163/1962 al Consiliului de Stat, acestea fiind acte cu caracter normativ verificarea legalităţii acestora – şi pe cale de consecinţă anularea lor – depăşeau atribuţiile de control ale instanţelor – potrivit dispoziţiunilor constituţionale de la acea dată, astfel că pe bună dreptate respingerea celor două capete de acţiune a operat pe calea excepţiei de inadmisibilitate.
Oricum soluţionarea chiar pe fond a celor cinci capete de acţiune nu erau în măsură să invalideze titlul cu care statul a preluat imobilul, astfel cum acest concept este marcat în limitele sale de art. 6 din Legea nr. 213/1997, deoarece nici unul din aceste capete de acţiune nu se afla în legătură nemijlocită cu preluarea definitivă a imobilului de către stat.
Instanţele au analizat cauza în limitele investirii prin acţiune.
- Nelegalitatea ordinelor de rechiziţie nu au legătură cu preluarea imobilului de către stat, deoarece rechiziţia are un caracter limitat în timp şi afectează doar dreptul de folosinţă ca atribut al dreptului de proprietate nu şi pe acela de proprietate, iar Decretul nr. 25/1959 a cărui anulare s-a cerut vizează alte imobile în timp ce hotărârea nr. 175/1962 şi Decretul nr. 163/1962 – sunt acte ulterioare preluării imobilului – astfel că ele nu pot pune în discuţie valabilitatea titlului statului.
În calitatea sa de proprietar al imobilului în litigiu – „Vila D." din Snagov, în temeiul unui act normativ fie chiar abuziv, aşa cum a fost Decretul nr. 92/1950 – statul a beneficiat la acea dată de toate atributele specifice acestui drept, inclusiv acela de dispoziţie, ceea ce l-a legitimat să procedeze la efectuarea schimbului de imobile cu Federaţia Rusă.
Succesiunea vacantă care îi conferă statului calitatea de moştenitor, reprezintă unul din modurile de dobândire de către stat a dreptului de proprietate dar nu şi singurul, astfel că dreptul statului în calitate de proprietar al imobilului de a-l schimba nu poate fi limitat la succesiunea vacantă.
- Nefondat este şi motivul de recurs privitor la competenţa de jurisdicţie a instanţelor române – ivită după anularea art. 36 al Convenţiei de la Viena prin art. 4 al Convenţiei de la Geneva, întrucât aspectele legate de imunităţile de jurisdicţie ale statelor şi ale bunurilor acestora fac obiectul de reglementare al Convenţiei Naţiunilor Unite şi nu al Convenţiei de la Viena.
Având în vedere cele ce preced, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va face în cauză aplicarea art. 312 C. proc. civ. şi va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanţii M.A.I. şi D.A.M. împotriva deciziei nr. 735 din19 noiembrie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanţii M.A.I. şi D.A.M. împotriva deciziei nr. 735 din 19 noiembrie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 octombrie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 8292/2009. Civil. Pretenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 8225/2009. Civil → |
|---|
