ICCJ. Decizia nr. 8299/2009. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 8299/200.
Dosar nr. 39401/3/2007
Şedinţa publică din 15 octombrie 2009
Asupra recursului civil de faţă;
Din examinarea actelor şi lucrărilor cauzei constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 1398 din 2 octombrie 2008, Tribunalul Bucureşti, secţia a III a civilă, a admis în parte cererea formulată de reclamantele M.V. şi M.A. în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primar general.
A obligat pârâtul să emită dispoziţie cu propunere de acordare de despăgubiri către reclamantă pentru imobilul teren, situat în Bucureşti, sector 6, în suprafaţă de 200 mp, ce vor fi stabilite conform art. 16 Titlul VII din Legea nr. 247/2005.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că reclamantele au dovedit că sunt moştenitoarele autorului lor şi că preluarea imobilului de către Statul Român a fost abuzivă.
Chiar dacă preluarea s-a realizat în temeiul Legii nr. 58/1974, reclamantele nu se pot prevala de dispoziţiile legilor fondului funciar, deoarece construcţia a fost demolată, situaţie în care sunt aplicabile măsurile reparatorii reglementate de Legea nr. 10/2001.
Tribunalul a mai reţinut că pe terenul în litigiu este ocupat de C.C. (38,79 mp), un trotuar (35,84 mp) şi P.C. (125,37 mp), ceea ce face ca restituirea în natură să nu fie posibilă.
A mai reţinut tribunalul, că după intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005, cuantumul despăgubirilor se stabileşte de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, Decizia acesteia fiind supusă cenzurii instanţei de contencios administrativ.
Prin Decizia nr. 174 A din 18 martie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie, a admis apelul declarat de reclamante împotriva sentinţei, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a constatat că reclamantele sunt îndreptăţite la acordarea despăgubirilor pentru imobilul în litigiu.
A respins ca nefondat apelul declarat de Municipiul Bucureşti, prin primar general, împotriva aceleiaşi sentinţe.
Instanţa de apel a constatat că terenul în litigiu nu poate fi restituit în natură.
Împrejurarea că nu există edificate construcţii şi că restituirea în natură nu ar afecta circulaţia auto nu poate justifica restituirea în natură, deoarece terenul este amplasat în interiorul unui parc, fiind amenajat parţial ca spaţiu verde.
Instanţa de apel a constatat, însă, că este fondată critica reclamantelor referitoare la necesitatea soluţionării pe fond de către instanţă a notificării, faţă de împrejurarea că cererea de restituire nu a fost soluţionată nici până în prezent şi având în vedere Decizia nr. XX din 9 martie 2007, pronunţată în interesul legii deSECŢIILE UNITEale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
In ceea ce priveşte apelul declarat de Municipiul Bucureşti, prin primar general, instanţa de apel a constatat că reclamantele nu au primit nici un răspuns la notificare.
Indiferent de natura termenului de 60 de zile impus de lege unităţii deţinătoare pentru a răspunde la notificare, timpul trecut de la data notificării probează refuzul nejustificat de a răspunde solicitării de acordare de măsuri reparatorii.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, au declarat recurs reclamantele.
Invocând dispoziţiile art. 304 pct. 6 şi 9 C. proc. civ., recurentele au arătat că Decizia instanţei de apel este nelegală.
Astfel, instanţa de apel a dat ceea ce nu s-a cerut, deoarece, prin cererea de chemare în judecată nu s-a solicitat obligarea paratului să emită decizie de restituire în natură sau prin echivalent.
Recurentele au arătat că instanţa de apel, deşi le-a admis apelul, în realitate nu a schimbat nimic din soluţia pronunţată de tribunal, deşi art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 şi Decizia nr. XX din 19 martie 2007 dată în interesul legii de instanţa supremă prevăd posibilitatea soluţionării notificărilor prin hotărâre judecătorească de restituire.
Cu privire la fondul cererii de chemare în judecată, recurentele au arătat că restituirea în natură este posibilă în parte, pentru terenul liber de construcţii, în suprafaţă de 125,37 mp.
Terenul în discuţie, conform înscrisurilor de la dosar, se află în continuare în domeniul privat al statului şi nu poate fi considerat parte din domeniul public al localităţii, trecerea în domeniul public neputându-se face decât prin hotărâre a Consiliului local al Municipiului Bucureşti.
Criticile formulate permit încadrarea recursului în dispoziţiile art. 304 pct. 6 şi 9 C. proc. civ., dar nu sunt fondate, pentru cele ce se vor arăta în continuare.
Este nereală susţinerea recurentelor că instanţa de apel nu a schimbat cu nimic soluţia primei instanţe, deşi a admis apelul declarat de reclamante şi a acordat, astfel, ceea ce nu s-a cerut.
Soluţia instanţei de apel este diferită de cea pronunţată de tribunal, deoarece acesta a obligat pârâtul să emită o nouă dispoziţie, în timp ce curtea de apel a constatat că reclamantele sunt îndreptăţite la acordarea despăgubirilor pentru imobilul în litigiu.
În acest mod, instanţa de apel a înlăturat reluarea procedurii administrative în faţa unităţii deţinătoare şi a statuat pe fondul cererii, constatând ea însăşi că reclamantele au dreptul la despăgubiri în condiţiile legii speciale.
De altfel, motivarea instanţei de apel este amplă cu privire la acest aspect, aşa cum s-a prezentat mai sus.
Nefondate sunt şi criticile referitoare la faptul că partea din suprafaţa de teren solicitată, neocupată de construcţii, poate fi restituită în natură pentru că nu face parte din domeniul public.
Legea nr. 10/2001 reglementează strict situaţiile în care restituirea în natură nu este posibilă şi nici una dintre cazurile care împiedică restituirea nu se referă la apartenenţa imobilului la domeniul public.
În cauză, este de necontestat că imobilul a trecut în proprietatea statului în baza Legii nr. 58/1974.
Faţă de modalitatea de preluare, regimul juridic al terenului este reglementat de dispoziţiile art. 10 din Legea nr. 10/2001, care în alin. (2) prevede că, în cazul în care pe terenurile pe care s-au aflat construcţii preluate în mod abuziv s-au edificat noi construcţii, autorizate, persoana îndreptăţită va obţine restituirea în natură a părţii de teren rămase liberă, iar pentru suprafaţa ocupată de construcţii noi, cea afectată servitutilor legale şi altor amenajări de utilitate publică ale localităţilor urbane şi rurale, măsurile reparatorii se stabilesc prin echivalent.
Prin urmare, nu pot fi restituite terenurile pe care se află amenajări de utilitate publică ale localităţilor, indiferent dacă acestea fac parte din domeniul public sau privat al localităţii.
Or, exact aceasta este situaţia terenului solicitat, care se află în interiorul P.C., amenajat în scop de utilitate publică, şi care nu poate fi restituit în natură.
Faţă de cele expuse, recursul declarat de reclamante se va privi ca nefondat şi, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge ca atare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamantele M.V. şi M.A. împotriva deciziei nr. 174 A din 18 martie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 15 octombrie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 8302/2009. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 8295/2009. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
