ICCJ. Decizia nr. 8979/2009. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 8979/2009
Dosar nr. 5560/3/2008
Şedinţa publică din 4 noiembrie 2009
Asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin decima nr. 1911 29 martie 2005, A.V.A.S. (pe viitor A.P.A.S.) Bucureşti a respins notificarea nr. 74 din 26 iunie 2001, prin care S.I., S.D. şi U.V. au cerut, în temeiul Legii nr. 10/2001, restituirea în natură sau acordarea de măsuri reparatorii pentru imobilul moară ţărănească, înscris în C.F. nr. 817 Sieut.
În motivarea deciziei s-a reţinut că notificatorii nu au făcut dovada, conform sistemului de carte funciară, a dreptului de proprietate al autorilor lor cu privire la imobilul în litigiu şi, respectiv, că notificatoarea U.V. nu a făcut dovada calităţii de moştenitoare a autorului invocat, cu menţiunea că, în prezent, imobilul se află în patrimoniul SC R. SA Bistriţa.
Prin cererea formulată la 2 aprilie 2005, reclamanţii U.E. (în calitate de succesor al defuncţilor U.S. şi U.V.) şi S.D. au cerut constatarea nulităţii deciziei sau, în subsidiar, anularea deciziei şi obligarea pârâtei la restituirea în natură a imobilului în litigiu.
Prin sentinţa civila nr. 763 din 5 iulie 2005, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins, ca neîntemeiată, contestaţia, precum şi excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului U.E.
În motivarea sentinţei, referitor la fondul litigiului, instanţa a reţinut că reclamanţii nu au calitatea, în sensul art. 3 şi 4 alin. (2) din Lege nr. 10/2001, de persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii pentru imobilul în litigiu, întrucât autorii lor nu şi-au înscris dreptul de proprietate cu privire la acest imobil în registrul de carte funciară. Totodată, instanţa a reţinut că pentru recunoaşterea unei astfel de calităţi nu este suficientă invocarea de către reclamanţi a unui drept de proprietate extratabular, pe care autorii lor l-ar fi dobândit, în baza unor contracte sub semnătură privată, la nivelului anului 1949.
- Prin (krizgajmlăj^2006, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a I//-a civilă, a respins apelul declarat de reclamantul U.E., pentru aceleaşi considerente reţinute şi de prima instanţă.
Prin Decizia civilă nr. 3236 din 20 aprilie 2007, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, a admis recursul declarat de reclamanţii U.E. şi S.D., a casat hotărârile pronunţate de instanţele de fond şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
În motivarea deciziei s-a reţinut că autorii reclamanţilor au cumpărat imobilul în litigiu în anul 1949 de la proprietarii tabulari, J.A. şi M.S., moment de la care au intrat în posesia acestuia pentru ca, ulterior, să fie deposedaţi de stat, în baza art. m din Decretul - Lege nr. 218/1960 şi a Decretului nr. 212/1966.
Înalta Curte a reţinut că dreptul de proprietate dobândit de autorii reclamanţilor în baza convenţiilor de vânzare - cumpărare încheiate cu proprietarii tabulari era opozabil statului, care avea cunoştinţă de existenţa acestor convenţii, sistemul de publicitate reală imobiliară (al cărţilor funciare) protejând numai terţele persoane care, neavând cunoştinţă de existenţa unui drept neînscris şi încrezându-se în cartea funciară, au dobândit cu titlu oneros drepturi pe care le-au înscris în cartea fundară.
Prin sentinţa civila nr. 546 din 18 martie 2008, astfel cum a fost îndreptată prin încheierea din 2 septembrie 2008, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a admis, în parte cererea, a anulat dispoziţia contestată şi a obligat pe pârâta A.V.A.S. Bucureşti să emită decizie prin care să propună acordarea reclamanţilor de măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul în litigiu, respingând cererea de înscriere a dreptului de proprietate în cartea funciară.
În motivarea sentinţei, instanţa a reţinut că soluţia se impune în raport de prevederile art. 29 alin. (1) şi (3) şi art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, precum şi de constatările instanţei de recurs referitoare la calitatea reclamanţilor de persoane îndreptăţite la astfel de măsuri.
Referitor la cererea de înscriere a dreptului de proprietate în registrul de publicitate imobiliară, instanţa a reţinut că nu poate fi analizată, întrucât este dată în competenţa exclusivă a registratorului din cadrul oficiului de cadastru şi publicitate imobiliară.
Prin Decizia civila 269 din 9 decembrie 2008, Curtea de apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, a respins apelul declarat de pârâtă.
Prin aceiaşi decizie pârâta a fost obligată să plătească reclamantului U.E. suma de 2000 lei, cheltuieli de judecată din apel.
În motivarea deciziei instanţa a reţinut că, în raport de prevederile art. 315 C. proc. civ., chestiunea privind calitatea reclamanţilor de persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii în procedura Legii nr. 10/2001 a fost dezlegată, în mod irevocabil şi cu caracter obligatoriu pentru instanţele de fond, prin Decizia de casare, caz în care criticile formulate de pârâtă prin apel cu privire la acest aspect se dovedesc a fi nefondate.
Pe cale de consecinţă, în conformitate cu dispoziţiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., instanţa a reţinut că pârâta trebuie să plătească reclamantului U.E. suma de 2000 lei, cheltuieli de judecată ocazionate de judecata apelului pendinte, reprezentând contravaloarea onorariului de asistenţă judiciară.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta A.V.A.S. Bucureşti, invocând incidenţa dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În motivarea recursului pârâta reiterează critica potrivit căreia reclamanţii, în lipsa înscrierii dreptului de proprietate al autorilor lor în cartea funciară, nu fac dovada existenţei dreptului asupra imobilului în litigiu la data preluării abuzive de către stat şi, ca atare, nu au calitatea de persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii, în sensul art. 3 lit. a) şi art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
Totodată, pârâta susţine că în mod greşit a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată, întrucât nu se poate reţine că ar fi fost de rea credinţă şi nu poate fi acuzată de neglijenţă pricinuită prin apărarea sa în acest proces.
Înalta Curte constată ca nu poate fi primit pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se poate cere modificarea unei hotărâri judecătoreşti când a fost pronunţată fără temei legal ori a fost dată cu încălcare sau aplicarea greşită a legii de către instanţa de fond.
În speţă, deşi pârâta invocă motivul de recurs mai sus arătat, în dezvoltarea recursului nu arată care sunt criticile de nelegalitate la adresa considerentelor de drept reţinute de instanţa de apel în justificarea soluţiei pronunţate.
Anume, prin recurs, pârâta se rezumă să reitereze, contrar deciziei de casare pronunţată în cauză, faptul că, în raport de dispoziţiile art. 17 din Decretul - Lege nr. 115/1953, referitoare la caracterul constitutiv al intabulării, autorii reclamanţilor nu ar fi dobândit în mod valabil dreptul de proprietate pentru imobilul în litigiu şi, pe cale de consecinţă, că nu au calitatea de persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii.
Or, astfel cum a reţinut şi instanţa de apel, prin Decizia nr. 3236 din 20 aprilie 2007, dată în primul ciclu procesual, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ca instanţă de recurs, a statuat, pentru considerentele de fapt şi de drept expuse în decizie, că reclamanţii au calitatea de persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii în procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, în sensul art. 3 şi 4 din aceeaşi lege.
Chestiunea de drept mai sus arătată, fiind soluţionată în mod irevocabil şi cu caracter obligatoriu pentru instanţa de trimitere prin Decizia de casare menţionată, în raport de prevederile 315 alin. (1) C. proc. civ., nu mai putea face obiectul analizei instanţelor de fond.
Aceasta, întrucât, potrivit prevederilor legale arătate, în caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru judecătorii fondului, cărora le este interzisă repunerea în discuţie.
Ca atare, în mod corect, instanţa de apel a constatat că nu mai poate analiza critica formulată de pârâtă şi, pe cale de consecinţă, în raport de prevederile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., că datorează reclamantului U.E. contravaloarea cheltuielilor de judecată avansate în apel.
Aşa fiind, cum hotărârea recurată a fost pronunţată cu aplicarea corectă a legii, Înalta Curte urmează a respinge, ca nefondat, recursul dedus judecăţii şi, în raport de dispoziţiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., a obliga pe pârâtă să plătească reclamanţilor suma de 300 lei, cheltuieli de judecată din recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta A.V.A.S. împotriva deciziei nr. 269/ A din 9 decembrie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală.
Obligă recurenta - pârâtă la 300 lei cheltuieli de judecată către intimaţii - reclamanţi U.E. şi S.D.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 4 noiembrie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 9022/2009. Civil. Pretenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 9004/2009. Civil. Completare/lămurire... → |
|---|
