ICCJ. Decizia nr. 9320/2009. Civil. Acţiune în constatare. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 9320/2009
Dosar nr. 3644/30/2008
Şedinţa publică din 16 noiembrie 2009
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Recursul declarat de parata C.L.M. Timişoara şi P.M. Timişoara este nefondat.
Netemeinicia acestui recurs este evidenta, întrucât, la fel ca şi motivele de apel, motivele de recurs formulate exced obiectului cauzei. În fapt, întreaga apărare a acestor pârâţi se raportează la o altă problemă juridică decât cea dedusă judecaţii în prezenta cauză, şi anume se raportează la acţiune în anularea donaţiei făcute în favoarea Statului pentru viciul de consimţământ al violenţei.
Obiectul acţiunii noastre este însă cu totul altul. Tocmai pentru faptul că donaţia privitoare la acest imobil nu a fost materializată într-un contract şi nu a îmbrăcat forma autentică prevăzută de art. 813 C. civ., prin acţiunea noastră astfel cum a fost completata, am solicitat constatarea caracterului abuziv al preluării imobilului [(cu reţinerea prevederii exprese cuprinse în art. 2 lit. c) din Legea nr. 10/2001)] şi trimiterea dosarului administrativ C.C.S.D. în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005.
Faţă de critica privind pretinsa inadmisibilitate a celui de-al doilea petit al acţiunii, caracterul nefondat al acesteia deriva în mod direct din Decizia nr. XX din l9 martie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie si Justiţie care, admiţând recursul în interesul legii, conchide că Instanţa este competentă să soluţioneze pe fond acţiunea persoanei îndreptăţite în cazul refuzului nejustificat al entităţii deţinătoare de a răspunde la notificare.
Recursul declarat de pârâţi Ministerul Finanţelor Publice este nefondat niciuna din excepţiile reiterate în această fază procesuală nefiind întemeiate. În mod corect, prima instanţa a respins, ca nefondată, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice.
Potrivit prevederilor art. 25 din D. 31/1954 şi ale art. 1 alin. (4) şi (5) din Legea nr. 213/1998, S.R., ca subiect de drepturi şi obligaţii participa în raporturile sale juridice prin Ministerul Finanţelor, în afară de cazurile în care legea stabileşte anumite organe în acest scop. În speţă, însă, apreciem ca nu ne aflam În situaţia existentei unui text de lege care sa atribuie unei alte entităţi dreptul de reprezentare a S.R. în materia constatării caracterului abuziv al preluării unui imobil.
Excepţia inadmisibilităţii acţiunii în constatare este neîntemeiată, în contextul în care, prin completarea de acţiune din data de 04 septembrie 2008 am solicitat tocmai realizarea dreptului conferit subsemnatelor prin legea speciala, respectiv realizarea dezic statului reparatoriu al Legii nr. 10/2001 prin aprobarea masurilor reparatorii prin despăgubiri băneşti conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005.
În plus, aşa cum am învedera mai sus, prin Decizia nr. XX din 9 martie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie se conchide că instanţa este competentă să soluţioneze pe fond acţiunea persoanei îndreptăţite în cazul refuzului nejustificat al entităţii deţinătoare de a răspunde la notificare, nefiind necesară aşteptarea unei soluţii administrative, foarte întârziate în acest context, care, astfel ar deveni foarte împovărătoare pentru persoanele îndreptăţite.
Excepţia lipsei de interes este şi ea nefondată. În contextul nesoluţionării notificării noastre timp de 7 ani, al tergiversării şi condiţionării ei de diferite acte care sunt inutile, este evident interesul subsemnatelor de a ne fi recunoscute şi satisfăcute drepturile şi interesele legitime în conformitate cu legea specială de reparaţie.
Vă rugăm să observaţi că pe fondul susţinerilor acestei pârâte, deşi normal exista opoziţia la admiterea acţiunii, indirect este recunoscută temeinicia şi legalitatea acţiunii noastre prin considerentele susţinute în cererea de recurs.
Pentru toate aceste considerente, vă solicităm respingerea recursurilor ca nefondate.
În deliberare, constată că, prin sentinţa civilă nr. 3673/ PI din 13 noiembrie 2008, pronunţată în dosarul nr. 3644/30/2008, Tribunalul Timiş a admis acţiunea civilă formulată şi precizată de reclamantele M.M. şi M.G. împotriva pârâţilor S.R., prin Ministerul Economiei şi Finanţelor, şi S.R., prin C.L. şi P.M. Timişoara.
A constatat că imobilul înscris în C.F. nr. 2030 Timişoara, nr. top. 5085/2, compus din casă şi curte în suprafaţă de 194 m.p. (situat în corpul de clădire B) şi nr. top. 5086/2, grădină în suprafaţă de 633 m.p., imobil situat în Timişoara, a fost preluat abuziv de către S.R.
A dispus trimiterea dosarului administrativ constituit în baza Legii nr. 10/2001 republicată, ca urmare a notificării nr. 668 din 14 noiembrie2001 a B.E.J. M.S.R., la pârâtul P.M. Timişoara, cu privire la imobilul sus, iar, până în prezent, pârâţii nu au soluţionat notificarea formulată, solicitând reclamantelor să depună înscrisuri doveditoare a caracterului abuziv al preluării.
Faţă de temeiul emiterii deciziei de acceptare a donaţiei şi de prevăzută art. 2 lit. c), prima ipoteză din Legea nr. 10/2001 republicată, tribunalul a constatat că nu era necesară depunerea de alte înscrisuri pentru fundamentarea şi emiterea deciziei sau dispoziţie în soluţionarea notificării, astfel încât să opereze prorogarea termenului de emitere a deciziei în condiţiile art. 23.1 alin. (4) din HG nr. 498/2003. în plus, pentru a opera această prorogare, unitatea deţinătoare trebuia să comunice reclamantelor, în intervalul de 60 de zile prevăzută de art. 25 din Legea 10/2001 republicată, necesitatea depunerii acelor înscrisuri, lucru care nu s-a întâmplat.
Studiind cuprinsul dosarului administrativ constituit în baza notificării, s-a constatat că actele necesare soluţionării au fost deja depuse la dosar.
Nu sunt incidente prevăzută art. 23 din Legea 10/2001 şi aceasta întrucât, aşa cum am arătat anterior, pârâtul nu a respectat procedura prevăzută de art. 23.1 alin. (4) din HG nr. 498/2003 în acest sens şi nici nu sunt îndeplinite cerinţele acestui text, în sensul că pârâtul poate emite o decizie pe baza actelor depuse la dosar.
Pentru aceste considerente, instanţa a constatat că nu există niciun motiv temeinic, de natură să justifice nesoluţionarea notificării reclamantelor, pârâtul P.M. Timişoara trebuind să soluţioneze notificarea reclamanţilor, astfel că, faţă de considerentele Deciziei nr. XX (20) din 19 martie 2007 pronunţată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (M. Of. nr. 764/12.11.2007), privind examinarea recursului în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la aplicarea dispoziţiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, instanţa a procedat la examinarea, pe fond, a temeiniciei pretenţiilor formulate de reclamante pe calea notificării, cu privire la imobilul în litigiu.
Astfel, potrivit dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 10/2001 republicată, constituie imobil preluat în mod abuziv, imobilul donat statului sau altor persoane juridice în baza Decretului nr. 410/1948 privind donaţiunea unor întreprinderi de arte grafice, a Decretului nr. 478/1954 privind donaţiile făcute statului şi altele asemenea, neîncheiate în formă autentică, precum şi imobilele donate statului sau altor persoane juridice, încheiate în forma autentică prevăzută de art. 813 C. civ., în acest din urmă caz dacă s-a admis acţiunea în anulare sau în constatarea nulităţii donaţiei printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă.
Din modalitatea de redactare a acestui text de lege rezultă cu îndestulătoare evidenţă faptul că legiuitorul a înţeles să instituie un regim juridic diferit în funcţie de modalitatea de încheiere a donaţiei în favoarea Statului, respectiv de temeiul juridic al acestui act de dispoziţie.
În primul caz, al donaţiilor încheiate în formele prevăzute de Decretele nr. 410/1948 şi nr. 478/1954, care nu respectă forma autentică, se prezumă caracterul abuziv al preluării, astfel că reclamantele nu mai sunt ţinute să facă această dovadă.
Doar în cazul donaţiilor autentice, încheiate în forma autentică prevăzută de art. 813 C. civ., este necesară această dovadă, ce se realizează prin anularea sau constatarea pe cale judecătorească a donaţiei.
În speţă, tribunalul a constatat că terenul a fost preluat de la numita M.I. printr-o decizie de acceptare a donaţiei emisă în baza Decretului nr. 478/1954, după cum atestă conţinutul actelor depuse la dosar. Reclamantele au făcut dovada că s-au adresat instituţiilor abilitate de lege să prezinte eventualul act autentic de donaţie încheiat de antecesoarea sa, răspunsul acestora fiind negativ, în sensul că nu există un astfel de act. în consecinţă, cererea reclamantelor se cantonează în prima situaţie descrisă anterior, caracterul abuziv al preluării fiind prezumat în mod absolut astfel că nu este necesară proba preluării abuzive.
În ceea ce priveşte construcţia aflată pe teren, este adevărat că autorizaţia de demolare este emisă cu câteva zile înaintea deciziei de acceptare i donaţiei, însă din conţinutul actelor ce au stat la baza emiterii celor două acte administrative rezultă că „Decizia" de a demola casa a fost luată de M.I. lupă ce a studiat planul de urbanism cu privire la ansamblul de locuinţe ce forma să fie construit. În consecinţă, tribunalul a constatat că şi acest imobil a ost preluat abuziv de către Stat prin metodele specifice regimului comunist, fiind greu de crezut că donatoarea s-ar fi îngrijit să predea un teren în condiţii (optime pentru ca donatarul să poată edifica nişte blocuri pe el, asumându-şi ) prin această conduită nişte costuri considerabile aferente demolării.
Pentru aceste considerente, tribunalul a constatat că imobilul revendicat n litigiu se încadrează în categoria imobilelor preluate în mod abuziv şi intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001, privind acordarea de măsuri reparatorii.
În ceea ce priveşte calitatea de persoane îndreptăţite a reclamantelor, aţă de faptul că, la momentul preluării imobilului de către S.R., antecesoarea acestora figura în C.F., ca şi proprietară a imobilului, lucru ce rezultă din conţinutul certificatelor de moştenitor depuse la dosar, precum şi de dispoziţiile art. 3 alin. (1) lit. a) coroborate cu art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 republicată, tribunalul a constatat că aceasta se justifică, în calitate de moştenitoare legale a proprietarei tabulare a imobilului de la momentul preluării sale abuzive.
În ceea ce priveşte măsurile reparatorii cuvenite, trebuie avut în vedere aptul că terenul revendicat pe calea notificării se află în proprietatea S.R., pe el fiind edificate mai multe blocuri de locuinţe. De asemenea, clădirea preluată a fost demolată, astfel că tribunalul, în baza dispoziţiile art. 1, alin. (1), art. 9, din Legea nr. 10/2001 republicată, a constatat că nu se poate dispune restituirea n natură a imobilului către reclamante, acestea urmând a fi despăgubite în condiţiile art. 11 din Legea nr. 10/2001 republicată, sens în care, raportat la prevăzută Titlului VII din Legea nr. 247/2005, se impune a fi înaintat dosarul administrativ constituit în baza notificării S.C.C.S.D., în vederea acordării de măsuri reparatorii în condiţiile art. 11 din Legea nr. 10/2001 republicată şi titlului VII din Legea nr. 247/2005.
Împotriva hotărârii primei instanţe a declarat apel pârâtul S.R., prin C.L. şi P.M. Timişoara, solicitând admiterea apelului şi schimbarea sentinţei, în sensul respingerii în totalitate a acţiunii.
În dezvoltarea motivelor de apel, pârâtul a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, în ceea ce priveşte constatarea caracterului abuziv al preluării imobilului în proprietatea S.R., arătând că reclamantele invocă un viciu de consimţământ (violenţa morală), care constituie o cauză de nulitate relativă a actului de donaţie, iar acţiunea se prescrie în termenul general de prescripţie de trei ani, prevăzut de art. 3 al Decretului nr. 167/1958, termen care a început să curgă la data de 01 ianuarie 1990.
Acest pârât apelant a mai susţinut că reclamantele intimate nu au dovedit existenţa violenţei ca viciu de consimţământ la încheierea actului de donaţie, precizând că donaţia a fost încheiată cu respectarea prevederilor art. 813 C. proc. civ. şi ale Decretului nr. 478/1954.
În ceea ce priveşte petitul privind aprobarea de măsuri reparatorii constând în despăgubiri conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005, apelantul a susţinut că este inadmisibil pe cale judecătorească în această formă întrucât reclamantele nu au aşteptat soluţionarea procedurii administrative şi, apoi, dacă nu erau mulţumite de dispoziţia primarului, puteau sa o atace în termen de 30 de zile în baza art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 - republicată.
De asemenea, împotriva sentinţei Tribunalului a declarat apel şi pârâtul S.R., prin D.G.F.P. Timiş, în reprezentarea Ministerului Finanţelor Publice, solicitând, în principal, admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale a Ministerului Finanţelor Publice şi, în subsidiar, admiterea excepţiei inadmisibilităţii acţiunii, iar pe fondul cauzei, schimbarea sentinţei, în sensul respingerii acţiunii.
În motivare, acest pârât apelant a arătat cu privire la excepţia calităţii sale procesuale pasive că această cauză reprezintă un litigiu conex sau subsecvent procedurii de restituire a imobilelor sau de acordare de despăgubiri, prevăzută de Legea nr. 10/2001, astfel că, potrivit dispoziţiilor acestei legi şi ale art. 25 alin. (2) din Decretul nr. 31/1954, S.R. este reprezentat exclusiv de către organele administraţiei publice locale, în speţă de către C.L. şi P.M. Timişoara şi nicidecum de către Ministerul Finanţelor Publice.
Cu privire la excepţia inadmisibilităţii acţiunii, apelantul a învederat că reclamantele pot cere realizarea dreptului, pe calea unei acţiuni privind anularea deciziei primarului de respingere a notificării sau pe calea unei acţiuni privind obligarea primarului să soluţioneze notificarea, situaţie în care, în raport de dispoziţiile art. III teza a II-a C. proc. civ., acţiunea în constatare de faţă este inadmisibilă.
De asemenea, apelantul a susţinut că acţiunea este inadmisibilă şi pentru aceea că procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001 nu a fost finalizată prin emiterea unei dispoziţii de către pârâtul P.M. Timişoara, conform art. 21 alin. (4) şi art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 - republicată.
În ceea ce priveşte fondul cauzei, apelantul Ministerul Finanţelor Publice în reprezentarea S.R. a arătat că acţiunea trebuia respinsă, ca neîntemeiată, şi chiar lipsită de interes, întrucât există o soluţie expresă cu privire la pretinsa problemă a caracterului abuziv al preluării imobilului cu titlu de donaţie efectuată în baza Decretului nr. 478/1954, conţinută de dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 10/2001, iar reclamantele aveau la îndemână calea acţiunii judecătoreşti prevăzută de art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.
Reclamantele intimate au fost citate cu menţiunea de a depune întâmpinare, dar nu au dat curs solicitării instanţei, formulând doar concluzii scrise.
Examinând apelul prin prisma motivelor invocate şi a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, Curtea apreciază că sunt nefondate apelurile declarate de pârâţi în cauză.
În legătură cu excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune în ceea ce priveşte constatarea caracterului abuziv al preluării imobilului, invocată de C.L. şi P.M. Timişoara, Curtea apreciază, aşa cum corect a stabilit şi prima instanţă, că această excepţie este neîntemeiată, deoarece reclamantele nu au solicitat anularea contractului de donaţie pentru existenţa unui viciu de consimţământ (violenţa morală), aşa cum eronat susţin aceşti apelanţi, ci au solicitat instanţei să constate că imobilul se încadrează în categoria imobilelor preluate abuziv, prevăzute de art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 10/2001 - republicată, petit care a fost determinat de către Comisia de aplicare a Legii nr. 10/2001, care le-a solicitat reclamantelor, în cadrul procedurii administrative, să depună actele din care rezultă caracterul abuziv al preluării mobilului.
De asemenea, nu este întemeiată nici excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice, pentru că în extrasul C.F. figurează ca proprietar al imobilului S.R., iar pentru opozabilitatea hotărârii trebuia să fie chemat şi acest pârât în judecată, potrivit art. 25 din Decretul nr. 31/1954, aportat la dispoziţiile art. 12 alin. (4) şi (5) din Legea nr. 213/1998.
Nici excepţiile inadmisibilităţii acţiunii, invocate în ambele cereri de apel, în raport de dispoziţiile art. 111 C. proc. civ. şi pentru nefinalizarea procedurii administrative, întrucât acţiunea reclamantelor, astfel cum a fost completată, tinde la realizarea dreptului subiectiv al reclamantelor la măsuri reparatorii în condiţiile Legii nr. 10/2001, iar Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia nr. XX din 19 martie 2007, admiţând recursul în înţelesul legii, a stabilit că instanţa este competentă să soluţioneze pe fond acţiunea persoanei îndreptăţite în cazul refuzului nejustificat al entităţii deţinătoare de a răspunde la notificare, refuz care în speţă s-a dovedit.
În sfârşit, nici excepţia lipsei de interes nu este întemeiată, în condiţiile în care notificarea depusă de reclamante nu a fost soluţionată timp de 7 ani, iar în ceea ce priveşte fondului litigiului, Curtea apreciază că prima instanţă a interpretat şi aplicat corect dispoziţiile art. 2 lit. c) din Legea nr. 10/2001 - republicată, constatând că imobilul a fost preluat abuziv şi intră în categoria celor prevăzute de textul de mai sus, fără a fi necesară depunerea altor dovezi din care să rezulte aceasta.
Tot în legătură cu fondul litigiului, prima instanţă a stabilit corect că se impune trimiterea dosarului administrativ constituit în baza Legii nr. 10/2001 la S.C.C.S.D., în vederea acordării de măsuri reparatorii conform art. 11 din Legea nr. 10/2001 - republicată şi titlului VII din Legea nr. 247/2005.
Respinge apelurile declarate de pârâtul S.R. prin C.L.M. Timişoara şi prin P.M. Timişoara, precum şi prin D.G.F.P. Timiş în reprezentarea Ministerului Finanţelor Publice împotriva sentinţei civile nr. 3673/ PI din 13 noiembrie 2008, pronunţată de Tribunalul Timiş în dosarul nr. 3644/30/2008.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursurile declarate de pârâtul S.R. prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat prin D.G.F.P. Timiş şi de pârâţii S.R. – C.L.M. Timişoara şi P.M. Timişoara împotriva deciziei nr. 64/ A din 26 martie 2009, pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, ca nefondate.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 noiembrie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 9485/2009. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 9255/2009. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
