ICCJ. Decizia nr. 9968/2009. Civil. Exequator (recunoasterea inscrisurilor si hotararilor straine). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 9968/2009
Dosar nr. 21256/3/2008
Şedinţa publică din 8 decembrie 2009
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la 9 iunie 2008 reclamanta S.A.F.R., persoană juridică elveţiană cu sediul în Zürich a solicitat în contradictoriu cu pârâta SC I.E. SA recunoaşterea sentinţei din 24 noiembrie 2005 pronunţată de Instanţa Comercială a Cantonului Zürich în cauza dintre reclamantă şi pârâtă.
S-a solicitat totodată încuviinţarea executării sentinţei menţionate şi emiterea titlului executoriu prevăzut de art. 177 C. proc. civ.
Cererea a fost motivată în drept pe dispoziţiile art. 165, art. 167, art. 174, art. 177 şi urm. din Legea nr. 105/1992 privind raporturile de drept internaţionale private.
Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin sentinţa civilă nr. 1407 din 18 septembrie 2008 a admis acţiunea, a recunoscut pe teritoriul României efectele sentinţei pronunţate de Instanţa Comercială a Cantonului Zürich – Elveţia la 24 noiembrie 2005 în dosarul HG nr. 040446/U/EI. A fost încuviinţată executarea silită a sentinţei pe teritoriul României şi s-a dispus emiterea titlului executoriu, în condiţiile legii române menţinându-se în titlu şi hotărârea de încuviinţare, după rămânerea definitivă a hotărârii de încuviinţare a executării silite. A fost obligată pârâta la 2,3 lei cheltuieli de judecată şi a fost respinsă ca neîntemeiată cererea acesteia de acordare a cheltuielilor de judecată.
În motivarea acestei soluţii Tribunalul a reţinut următoarele:
Instanţa Comercială a Cantonului Zürich din Elveţia a pronunţat la 24 noiembrie 2005 o sentinţă prin care s-a dispus admiterea acţiunii formulată de reclamanta din prezenta cauză împotriva pârâtei din prezenta cauză şi a fost obligată aceasta din urmă la plata sumei de 281.203,65 CHF cu dobândă de 5% calculată la suma de 280.729,65 CHF începând cu data de 2 septembrie 2003 precum şi la plata cheltuielilor de judecată, şi a unor despăgubiri de părţi.
Această hotărâre a devenit definitivă la 2 august 2006, conform celor menţionate de grefierul de instanţă.
Instanţa a constatat că hotărârile străine ce privesc alte procese decât cele la care se referă art. 166 din Legea nr. 105/1992 pot fi recunoscute în România, în condiţiile art. 165 din Legea menţionată, adică hotărârea să fie definitivă potrivit legii statului în care a fost pronunţată, dată de o instanţă competentă să judece procesul, conform aceleiaşi legi şi să existe reciprocitate în ce priveşte efectele hotărârilor străine dintre România şi statul instanţei care a pronunţat hotărârea.
S-a mai constatat: că hotărârea străină întruneşte condiţiile prevăzute de legea română pentru a fi recunoscută şi că în cazul de speţă cererea de recunoaştere a hotărârii străine a fost întocmită cu respectarea cerinţelor prevăzute de art. 171 din Legea nr. 105/1992 şi că a fost însoţită de actele expres cerute de acest text.
S-a constatat că în cauză nu există elemente care să determine refuzarea recunoaşterii hotărârii străine, în condiţiile art. 166 sau art. 168 din Legea nr. 105/1992.
Nu au fost primite susţinerile pârâtei în sensul că instanţa străină a ignorat împrejurarea că nu s-a făcut dovada în cauză a facturilor lunare referitoare la cuantumul sumelor datorate ceea ce a condus la pronunţarea unei soluţii părtinitoare. S-a constatat sub acest aspect că o hotărâre poate fi atacată numai prin căile de atac legal prevăzute iar instanţa română de exequatur nu poate proceda decât la un control de legalitate a hotărârii străine, nefiindu-i permis să rejudece fondul unei hotărâri judecătoreşti intrată în puterea lucrului judecat.
Cu privire la pretinsele încălcări ale instanţei străine în judecarea fondului invocate de pârâtă, instanţa a constatat că acestea nu reprezintă o încălcare a principiilor de drept internaţional privat, ci dau expresie nemulţumirii părţii de modul de soluţionare a cauzei.
S-a constatat că pârâtei i-au fost comunicate în timp util pentru proces atât citaţia cât şi actul de sesizare, pârâta cunoscând despre litigiu şi depunând întâmpinare în exercitarea pe parcursul procesului a dreptului său la apărare.
S-a interpretat astfel că pârâta a recunoscut hotărârea prin aceea că nu a exercitat nici o cale de atac împotriva acesteia.
Totodată s-a constatat că au fost îndeplinite în cauză dispoziţiile art. 174 şi art. 167 din Legea nr. 105/1992.
S-a mai constatat că pârâta a căzut în pretenţii prin admiterea acţiunii formulate împotriva acesteia şi s-a respins cererea sa de acordare a cheltuielilor de judecată.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin Decizia nr. 196 din 12 martie 2009 a respins ca nefondat apelul formulat de pârâtă.
Pentru a pronunţa această soluţie Curtea de apel a reţinut în esenţă următoarele:
Criticile formulate de către apelantă referitoare la încălcarea de către instanţa străină a ordinii publice de drept internaţional privat român sunt în realitate critici ce vizează fondul dreptului dedus judecăţii şi care sunt pur formale deoarece ele puteau fi invocate în cadrul litigiului sau în căile de atac, neexercitate de către pârâtă deşi acesteia i s-a comunicat hotărârea conform art. 6 din dispozitivul sentinţei străine.
S-a considerat că instanţa de fond a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor legale şi a constatat că aprecierea probelor în favoarea reclamantei şi în detrimentul pârâtei nu poate fi analizată în cadrul unui proces privind recunoaşterea hotărârii străine şi nici nu constituie încălcări ale ordinii de drept internaţional privat român.
Prin hotărârea pronunţată instanţa străină nu a adus atingere garanţiilor procesuale impuse de art. 6 alin. (1) din Convenţia europeană a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, pârâta beneficiind de un proces echitabil în faţa instanţei străine.
Nu s-a primit nici critica referitoare la nerespectarea condiţiilor impuse de art. V paragraf 2 lit. b) din Convenţia de la New York.
S-a observat că documentul internaţional invocat, Convenţia de la New York din 10 iunie 1958, se referă la recunoaşterea şi executarea sentinţelor arbitrare străine, date pe teritoriul unui alt stat, decât acela unde se cere recunoaşterea şi executarea susţinerilor rezultate din diferende între persoane fizice sau juridice şi ca urmare nu este aplicabil cazului dedus judecăţii, hotărârea ce se solicită a fi recunoscută şi executată fiind pronunţată de o instanţă naţională judecătorească şi nu de o instanţă arbitrală sau de arbitri.
Împotriva acestei decizii pârâta a declarat în termen legal recurs invocând în drept motivele prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.
În fapt recurenta a invocat următoarele critici.
Referitor la pct. 7 al art. 304 C. proc. civ. s-a susţinut că instanţa de apel nu a arătat motivele pentru care a respins susţinerile apelantei referitoare la încălcarea prin hotărârea străină a motivelor de ordine publică de drept internaţional privat român care reprezintă singurul reper în raport de care trebuiau analizate criticile formulate atât cu ocazia judecăţii în fond cât şi cu ocazia judecăţii în apel.
Referitor la pct. 9 al art. 304 C. proc. civ. recurenta a criticat hotărârea pentru lipsă de temei legal şi pentru că este pronunţată cu aplicarea greşită a legii.
S-a arătat că în mod greşit s-a reţinut că pârâta ar fi invocat prin poziţia adoptată în proces reaprecierea probelor, în realitate solicitarea s-a limitat la nerecunoaşterea unei hotărâri străine dată în condiţii de încălcare a normelor de drept internaţional privat român, iar comentariile referitoare la aspectele procedurale legate de desfăşurarea litigiului şi a modului de încuviinţare şi administrare a probelor este îngăduit de dispoziţiile explicite ale art. 168 alin. (2) şi art. 169 din Legea nr. 105/1992.
Recurenta a invocat neanalizarea susţinerilor sale raportate la prevederile art. 168 alin. (2), instanţa neanalizând sub nici un aspect legalitatea hotărârii străine din punctul de vedere al desfăşurării procesului, pronunţării hotărârii şi respectării ordinii publice de drept internaţional privat român, care înglobează atât dispoziţii de drept material cât şi cele de drept procesual.
În concret recurenta a invocat că s-au produs încălcări, din punctul de vedere mai sus arătat, în sensul nerespectării principiilor egalităţii părţilor şi asigurarea unui proces echitabil, principii care fac parte din ordinea de drept public procesual recunoscută în România de dispoziţiile art. 21 din Constituţie sub următoarele aspecte:
- sentinţa străină este o hotărâre părtinitoare şi conţine aserţiuni din care rezultă tratamentul inegal al părţilor, prin aplicarea unui tratament de favoare reclamantei prin aceea că deşi s-a reţinut că aceasta a încălcat obligaţiile din contractul de mandat, s-a concluzionat că aceasta în general şi-a îndeplinit în mod corect sarcina şi pentru aceasta i se datorează onorariile solicitate.
- Hotărârea este pronunţată pe baza administrării eronate a probelor atât prin aplicarea de criterii diferite de apreciere a acestor probe, (cu încălcarea prevederilor art. 977 C. civ. privind principiul de interpretare a convenţiilor, conform voinţei comune) cât şi prin luarea în considerare a unor documente emise după trei ani de la momentul desfăşurării activităţilor avocaţiale.
Recurenta a arătat că faţă de toate aspectele invocate, cu privire la care cele două instanţe nu s-au pronunţat, există fără echivoc o bănuială legitimă cu privire la modul de rezolvare a cauzei deduse judecăţii de către instanţa străină.
S-a conchis că instanţa de exequatur nu a făcut controlul de legalitate constând în îndeplinirea condiţiilor impuse de art. 6 pct. 1 din Convenţia Europeană pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, precum şi a condiţiilor prevăzute de Legea nr. 105/1992 în mod special a art. 168 alin. (2) din această lege raportate la prevederile constituţionale, art. 20, art. 21 alin. (3) şi art. 126 alin. (2).
Intimata reclamantă a depus la dosar o întâmpinare, comunicată părţii adverse şi prin care a solicitat respingerea motivelor de recurs ca nefondate.
În esenţă s-a arătat că hotărârea instanţei de apel conţine motivele soluţiei de respingere a apelului şi care se referă la criticile apelantei şi a printr-o corectă aplicare a normelor legale incidente cauzei.
S-a mai susţinut că recurenta nu a indicat, în criticile formulate, în susţinerea motivului prevăzut de 304 pct. 7 C. proc. civ. ipoteza unor motive străine de natura pricinii sau contrare obiectului acţiunii.
Analiza făcută de instanţa de recurs.
Hotărârea atacată este legală şi temeinică, criticile formulate în susţinerea motivelor de recurs sunt neîntemeiate pentru considerentele ce urmează.
Hotărârile străine - în sensul art. 165 din Legea nr. 105/1992 adică actele de jurisdicţie ale instanţelor judecătoreşti notariale sau oricăror autorităţi dintr-un alt stat - îşi produc efecte în România în condiţiile art. 166-168 din legea menţionată.
În verificarea condiţiilor impuse de legea română pentru recunoaşterea hotărârii străine instanţele au verificat - în limitele îngăduite de art. 169 hotărârea pronunţată de Instanţa Comercială a Cantonului Zürich – Elveţia sentinţa din 24 noiembrie 2005.
Art. 169 dispune că sub rezerva verificării condiţiilor prevăzute de art. 165 şi art. 168 instanţa română nu poate proceda la examinarea în fond a hotărârii străine şi nici la modificarea ei.
Ca urmare instanţele au constatat, verificând în limitele arătate, că sentinţa din 24 noiembrie 2005 a fost pronunţată de o instanţă judecătorească din Elveţia, competentă să soluţioneze litigiile de natura celui dedus judecăţii (plata compensatorie cuvenită reclamantei, încă scadentă, ca urmare a reprezentării pârâtei într-un proces de arbitraj) şi că hotărârea este definitivă potrivit legii statului unde a fost pronunţată.
Aceste elemente nu au fost contestate de către pârâtă.
Cu probele administrate în cauză s-au făcut şi dovezile impuse a fi precizate pentru ipoteza când hotărârea a fost pronunţată în lipsa părţii care a pierdut procesul prevăzută expres de art. 167 alin. (2) din Legea nr. 105/1992, cum este cazul în speţă.
Despre proces pârâta a avut cunoştinţă, fiindu-i comunicat actul de sesizare şi fiind invitată să-şi desemneze un sediu pentru comunicarea actelor în proces, invitaţie faţă de care pârâta a indicat în mod expres sediul Ambasadei României la Berna unde i s-a comunicat corespondenţa făcută de instanţă cu partea şi unde s-a primit şi sentinţa din 24 noiembrie 2005 (confirmare de primire emisă de Ambasada României, fila 36 în dosarul de fond).
Pârâtei care a căzut în pretenţii i s-au respectat drepturile procesuale aceasta făcându-şi apărările în proces prin întâmpinarea depusă în cauză şi existentă şi în prezenta cauză în dosarul de fond la filele 25 – 28.
Pârâta nu a exercitat căile de atac prevăzute în cuprinsul hotărârii de obligare a acesteia la plata pretenţiilor băneşti formulate de reclamantă.
Instanţele au constatat în mod corect că în cauză nu sunt dovedite motivele expres prevăzute de art. 168 din Legea nr. 105/1992 potrivit căreia se permite refuzarea recunoaşterii hotărârii străine şi anume fie hotărârea este rezultatul unei fraude comise în procedura urmată în străinătate, fie hotărârea încalcă ordinea publică de drept internaţional privat român, fie litigiul a fost soluţionat între aceleaşi părţi printr-o hotărâre, chiar nedefinitivă, a instanţei române sau se află în curs de judecată în faţa instanţelor române la data sesizării instanţei străine.
Dintre impedimentele prevăzute de textul art. 168 pârâta a invocat existenţa impedimentului dedus din încălcarea ordinii publice de drept internaţional privat român invocând în sprijinul acestui motiv împrejurarea că nu a beneficiat de un proces echitabil în lumina dispoziţiilor art. 6 din Convenţia Europeană pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţile fundamentale fiind supusă unui tratament inegal prin neluarea în consideraţie de către instanţa străină a probelor folosite în apărare în proces, instanţa aplicând un tratament părtinitor pentru reclamantă căreia i-a dat şi câştig de cauză.
Este de observat în primul rând că art. 168 alin. (1) pct. 2 indică explicit cu titlu exemplificativ semnificaţia sintagmei „încălcarea ordinii publice de drept internaţional privat român" în sensul următor: „constituie un asemenea temei de refuz al recunoaşterii încălcarea dispoziţiilor art. 151 privitoare la competenţa exclusivă a jurisdicţiei române".
În art. 151 în punctele de la 1 la 8 sunt prevăzute cauzele care prin natura lor atrag competenţa exclusivă a instanţelor române şi care cu o singură excepţie (cea prevăzută de pct. 7: imobile situate în România), se referă la starea civilă a persoanei.
Sub acest aspect impedimentul prevăzut de art. 168 pct. 2 nu există în cauză.
Accepţia dată de recurentă ordinii publice de drept internaţional privat român excede interpretarea dată de legiuitor şi în materialitatea ei dă expresie nemulţumirilor părţii care a pierdut procesul cu privire la modul în care instanţa a apreciat sau a înlăturat probele invocate în apărare, critici care în mod corect au fost apreciate de instanţa de fond şi cea de apel ca vizând fondul cauzei şi - prin aceasta - neintrând în obiectul de analiză al instanţei de exequator.
Este limpede că interpretarea particulară dată de pârâtă impedimentului prevăzut de art. 168 alin. (1) pct. 2 este străină de voinţa legiuitorului, care impunând un atare impediment a dorit să acorde protecţie suveranităţii statului în care ar urma să-şi producă efecte hotărârea străină.
Cum însă din întreaga economie a dispoziţiilor cuprinse în legea specială în capitolul rezervat efectelor hotărârilor străine, rezultă că este totodată protejată şi suveranitatea statului străin (în care s-a pronunţat hotărârea) prin actul său de jurisdicţie, cu atât mai mult interpretarea recurentei dată noţiunii în discuţie, este străină intenţiei de reglementare exprimată de legiuitor în actul normativ incident în cauză.
Inegalitatea de tratament - pretinsă a fi determinată de primirea probelor reclamantei şi ignorarea probelor pârâtei - nu se poate cenzura decât prin căile legale de atac prevăzute de hotărârea străină dar neexercitate de pârâtă.
Ca urmare, în mod corect instanţele au apreciat criticile aduse hotărârii străine ca fiind de natură a pune în discuţie fondul cauzei prin analizarea apărărilor de fond formulate - lucru interzis expres de legea română aplicabilă prezentei cauze, cum s-a arătat mai sus.
Pe cale de consecinţă se constată că motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. referitor la netemeinicia dedusă dintr-o greşită interpretare a dispoziţiei legale incidente nu se poate reţine.
În mod egal nici critica referitoare la măsurile prevăzute de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. nu s-a dovedit, în cauză considerentele instanţei de apel fiind arătate în cuprinsul motivelor în susţinerea soluţiei de respingere a apelului, instanţa analizând şi răspunzând punctual la criticile formulate.
Pe cale de consecinţă pentru considerentele mai sus arătate constatând că în cauză nu s-au dovedit motivele de recurs indicate, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. se va respinge recursul ca nefondat cu consecinţa păstrării deciziei atacate.
În temeiul art. 274 C. proc. civ. urmează a obliga recurenta la plata către intimata reclamantă a cheltuielilor de judecată (dovedite cu factura nr. 36 din 25 iunie 2009 depusă la dosar) şi anume contravaloarea în lei a sumei de 4.000 franci elveţieni reprezentând onorariul de avocat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul pârâtului SC I.E. SA împotriva deciziei nr. 196 din 12 martie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV- a civilă.
Obligă recurentul-pârât la contravaloarea în lei a sumei de 4.000 franci elveţieni cu titlu de cheltuieli de judecată către intimatul-reclamant.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 8 decembrie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 9971/2009. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 9961/2009. Civil. Pretenţii. Recurs → |
|---|
