ICCJ. Decizia nr. 9961/2009. Civil. Pretenţii. Recurs

Decizii civile ICCJ 2009

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ

Decizia nr.9961/2009

Dosar nr. 47483/3/2007

Şedinţa publică din 8 decembrie 2009

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin sentinţa civilă nr. 314 din 14 februarie 2008, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a respins cererea formulată de reclamantul B.G., în contradictoriu cu Consiliul Superior al Magistraturii şi Administraţia Prezidenţială, ca neîntemeiată.

A solicitat prin acţiunea promovată la data de 31 decembrie 2007, în contradictoriu cu Consiliul Superior al Magistraturii şi Administraţia Prezidenţială, antrenarea răspunderii civile delictuale a pârâţilor şi obligarea acestora la plata unor despăgubiri civile în cuantum de 500.001 lei, pentru săvârşirea faptei de subminare a statului de drept, cu consecinţa privării reclamantului de libertate timp de 1 an pentru o faptă penală care nu a făcut obiectul cercetării judecătoreşti în prealabil,

În motivare cererii de chemare în judecată, reclamantul a arătat că se află în executarea unei pedepse cu închisoarea de 1 an pentru infracţiunea de fals material în înscrisuri sub semnătură privată în formă continuată. Temeiul juridic al cererii de chemare în judecată a fost reprezentat de dispoziţiile art. 998 - 999 C. civ.

S-a susţinut că fapta concretă pentru antrenarea răspunderii civile delictuale constă în modul defectuos în care instituţiile pârâte şi-au îndeplinit atribuţiile (respectiv faptul ca Preşedintele României nu a dispus graţierea sa, iar Consiliul Superior al Magistraturii nu a procedat la o verificare reală a aspectelor sesizate de către reclamant).

Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a avut în vedere următoarele considerente de fapt şi de drept:

Prin sentinţa penală nr. 3099 pronunţată la data de 9 noiembrie 2006 de Judecătoria Arad, reclamantul a fost condamnat, în baza art. 215 alin. (2) raportat la alin. (1) C. pen., la pedeapsa închisorii de 3 ani, pentru înşelăciune şi, în baza art. 290 alin. (1) cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), la închisoare de 1 an, pentru fals în înscrisuri sub semnătură privată în formă continuată. Ca urmare a admiterii apelului inculpatului, prin Decizia penală nr. 9 pronunţată la data de 26 februarie 2007 de Tribunalul Arad în dosarul nr. 8756/108/2007, reclamantul a fost achitat pentru infracţiunea de înşelăciune, fiind menţinută dispoziţia cu privire la condamnarea la pedeapsa de 1 an pentru săvârşirea faptei de fals în înscrisuri sub semnătură privată. Decizia a rămas definitivă prin respingerea recursului. Prin înscrisurile depuse la dosar, reclamantul a dovedit că a făcut demersuri pentru a obţine graţierea şi a sesizat neregularităţi cu privire la aspectele procedurale ale litigiului penal, Consiliului Superior al Magistraturii.

Din dezvoltarea motivelor reclamantului, tribunalul a constatat că acesta susţine că a fost condamnat pe nedrept, respectiv săvârşirea unei erori judiciare.

Conform art. 52 alin. (3) din Constituţie, „statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Răspunderea statului este stabilită în condiţiile legii (...)".

Faptul că pretenţiile reclamantului au fost întemeiate exclusiv pe dispoziţiile art. 998-999 C. civ., nu este de natură a înlătura instituţia specială a răspunderii statului pentru erori judiciare. Practic dispoziţiile art. 998-999 C. civ. instituie condiţiile generale ale antrenării răspunderii pentru fapte ilicite, însă ori de câte ori, prin legi speciale, se instituie condiţii speciale, acestea trebuie analizate raportat la situaţia de fapt dedusă judecăţii.

Potrivit art. 504 C. proc. pen., „persoana care a fost condamnată definitiv are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite, dacă în urma rejudecării cauzei s-a pronunţat o hotărâre definitivă de achitare. Are dreptul la repararea pagubei şi persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal.

În consecinţă, în ipoteza în care se pretind despăgubiri pentru o condamnare penală [alin. (1)] este necesar să existe o hotărâre definitivă de achitare.

În ipoteza în care se invocă pentru justificarea pretenţiilor, privarea sau restrângerea libertăţii pe parcursul procesului penal, este necesar potrivit alin. (3) să existe o ordonanţă a procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate sau de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută în ari 10 alin. (1) lit. j) ori o hotărâre a instanţei de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, de achitare sau de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. (1) lit. j).

Cum prin Decizia Tribunalului Arad a fost menţinută condamnarea inculpatului la pedeapsa închisorii de 1 an, tribunalul a constatat că nu sunt întrunite condiţiile speciale ale antrenării răspunderii civile delictuale pentru o eroare judiciară în procesul penal, întrucât dispoziţia legata specială reglementează răspunderea în cazul erorilor judiciare în procese penale, ceea ce înseamnă că pe lângă condiţiile generale prevăzute de art. 998-999 C. civ., pentru admisibilitatea unei asemenea cereri este necesar a fi avute în vedere şi condiţiile impuse de norma specială.

Condiţiile menţionate au fost apreciate constant în jurisprudenţa Curţii Constituţionale ca, de altfel, şi în cazul altor cerinţe impuse de lege pentru exercitarea dreptului la acces liber la justiţie, ca fiind în concordanţă cu dispoziţiile constituţionale ale art. 21 şi art. 126 alin. (2), reţinându-se în plus, faţă de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, că acest drept nu este absolut şi poate fi ca atare subiectul unor limitări sau condiţionări, atâta timp cât nu este atinsă însăşi substanţa sa.

Această condiţionare este determinată de însăşi raţiunea instituirii acestei răspunderi a statului, o răspundere cu evident caracter obiectiv, exclusiv pentru săvârşirea unor erori judiciare lato sensu, iar nu pentru orice faptă-acţiune sau omisiune culpabilă - a autorităţilor sau a persoanelor ce activează în cadrul sistemului judiciar.

În situaţia de faţă, tribunalul a reţinut că în urma procesului penal, reclamantul a suferit o condamnare finală de 1 an închisoare cu executare, nedispunându-se nici achitarea, nici încetarea procesului penal, ceea ce înseamnă că nu a existat o eroare judiciară în situaţia sa, în sensul prevăzut de art. 504 C. proc. pen.

În ceea ce priveşte invocarea dispoziţiilor Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, tribunalul a constatat că privarea de libertate s-a făcut în conformitate cu dispoziţiile art. 5 lit. a) – f) şi în concordanţă cu jurisprudenţa Curţii care a stabilit că art. 5 instituie doua condiţii pentru ca o măsură privativă de libertate să fie conformă cu Convenţia: măsura să fie luată în conformitate cu dreptul intern şi măsura să poată fi inclusă în cel puţin una din ipotezele prevăzute cu caracter exhaustiv de art. 5 paragraf 1 lit. a)-f) din Convenţie, dispoziţii care au caracter de excepţie şi trebuie interpretate restrictiv.

Raportat la aceasta, tribunalul a constatat că procesul penal în care reclamantul a fost implicat s-a finalizat cu condamnarea sa pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 230 C. pen.

Pentru a analiza complet situaţia dedusă judecăţii, tribunalul a avut în vedere şi faptul că raportul juridic cu care a fost învestit este dat de pretenţia reclamantului ca cei doi pârâţi, iar nu Statul Român, prin Ministerul Economiei şi Finanţelor să fie obligaţi la suportarea prejudiciului suferit prin pretinsa condamnare pe nedrept. Faptele pe care reclamantul le impută constau în nefuncţionarea corespunzătoare a acestor instituţii.

În ceea ce priveşte pârâta Administraţia Prezidenţială se susţine că, dacă Preşedintele României ar fi uzat de atributul graţierii, reclamantul nu s-ar mai fi aflat în prezent în închisoare.

Potrivit art. 94 din Constituţia României, Preşedintele beneficiază de puterea de a dispune cu privire la graţierea persoanelor condamnate definitiv. Fapta ilicită este acea faptă (acţiune sau inacţiune) care înfrânge o normă imperativă prevăzută de lege. Or, în situaţia în care puterea de a graţia este o putere discreţionară a şefului statului, neexistând o obligaţie legală de a acorda graţierea, situaţie absurdă, de altfel, din perspectiva principiului separaţiei puterilor în stat, tribunalul a apreciat că nu există o fapta ilicită în sarcina acestei pârâte.

În ceea ce priveşte fapta imputată Consiliului Superior al Magistraturii, respectiv faptul că a omis să efectueze o verificare reală a aspectelor sesizate de reclamant, fapt care l-a lipsit de calea revizuirii hotărârii de condamnare, tribunalul a constatat că aceste verificări au fost efectuate, răspunzându-se reclamantului cu adresa nr. 1570/IJ/1253/SIJ din 14 septembrie 2007.

Faptul că răspunsul acestui pârât nu susţine acuzaţiile aduse de reclamant nu înseamnă că aspectele nu au fost analizate. Astfel, tribunalul a constatat că Serviciul de inspecţie judiciară nu a constatat încălcări ale normelor procedurale în litigiul penal, menţionându-se expres care sunt limitele verificărilor ce pot fi făcute de Consiliul Superior al Magistraturi fără a aduce atingere principiilor independenţei şi autorităţii de lucru judecat, în mod corect şi legal, fără a putea fi vorba de o faptă ilicită, prin adresa comunicată reclamantului s-a arătat că legalitatea şi temeinicia unei hotărâri judecătoreşti poate face obiectul exclusiv al verificării instanţei de control judiciar în căile de atac oferite de lege, căi de atac - apel şi recurs - de care, de altfel, reclamantul a şi uzat. Au fost astfel respectate dispoziţiile art. 97 alin. (2) şi art. 17 din Legea nr. 303/2004. De altfel, raportat la motivele de revizuire prevăzute de art. 393 şi urm. C. proc. pen. şi la competenţa de urmărire a infracţiunilor, tribunalul a constatat că accesul la o cerere de revizuire împotriva hotărârii penale nici nu ar fi putut fi împiedecat de verificările efectuate de Consiliul Superior al Magistraturii.

Împotriva hotărârii primei instanţe a formulat cerere de apel la data de 28 mai 2008 reclamantul B.G., prin care a criticat-o pentru nelegalitate şi netemeinicie sub următoarele aspecte:

Primei instanţe este nelegală şi netemeinică întrucât tribunalul nu a desluşit situaţia de fapt a cauzei pendinte, începând chiar cu circumstanţele existente la data cercetării judecătoreşti din faţa instanţelor penale.

Apelantul-reclamant îşi expune propria versiune în ceea ce priveşte desfăşurarea procesului penal în urma căruia a fost condamnat; susţine că a fost condamnat pe nedrept, fără un rechizitoriu al procurorului, în baza unor copii xerox ale înscrisurilor pretins falsificate, fără efectuarea unei expertize criminalistice grafologice; rezultatul cercetării judecătoreşti în procesul penal dovedeşte superficialitate şi necunoaşterea noţiunilor elementare de fals material-fals intelectual; în perioada desfăşurării judecăţii în procesul penal, reclamantul se afla deja în judecată cu statul, pe temeiul răspunderii civile delictuale, pentru obţinerea despăgubirilor civile, tot pentru nelegalităţi flagrante în înfăptuirea justiţiei de către magistraţi; după condamnarea definitivă, reclamantul s-a adresat Consiliului Superior al Magistraturii pentru verificarea gravelor abuzuri procesuale ale magistraţilor; dacă această instituţie a statului si-ar fi respectat atribuţiile de control, în baza deciziilor de sancţionare disciplinară, reclamantul ar fi putut solicita revizuirea hotărârii penale.

Conţinutul propriu-zis al cererii de apel, constă în următoarele critici de nelegalitate-netemeinicie;

Reclamantul-apelant precizează că a formulat o acţiune în răspundere civilă delictuală, întrucât prin neexercitarea atribuţiilor de serviciu, pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii i-a adus grave prejudicii.

Astfel, această instituţie a refuzat să verifice aspectele reclamate, rezumându-se doar la un răspuns formal privind evoluţia cronologică a procesului penal, finalizat printr-o condamnare nedreaptă în ceea ce îl priveşte pe reclamant.

Prin această atitudine, s-au creat condiţiile împlinirii termenelor de prescripţie pentru angajarea răspunderii disciplinare a magistraţilor vinovaţi, cu consecinţă directă asupra posibilităţii de valorificare a instituţiei revizuirii.

În mod greşit prima instanţă a respins încuviinţarea şi administrarea în cauză a unei expertize grafologice, cu motivaţia că există incidenţa instituţiei autorităţii de lucru judecat, în raport de hotărârea penală pronunţată.

În susţinerea pretenţiei sale în justiţie reclamantul înţelege să depună la dosarul cauzei şi hotărârile penale pronunţate de instanţele judecătoreşti anterioare.

În ceea ce o priveşte pe cea de-a doua pârâta-intimată, reclamantul-apelant a precizat că fapta delictuală a constat în negraţierea faptei penale reţinute prin hotărârea penală de condamnare, în condiţiile existenţei unor neregularităţi procedurale esenţiale.

Preşedintele României nu poate ignora o asemenea cerere de graţiere, ci este chemat să o aprecieze motivat, într-un sens sau altul.

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin Decizia nr. 135A din 26 februarie 2009, a respins ca nefondat apelul formulat de apelantul-reclamant B.G. împotriva sentinţei civile nr. 314 din 14 februarie 2008 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, în contradictoriu cu intimaţii-pârâţi Consiliul Superior al Magistraturii şi Administraţia Prezidenţială.

Prima instanţă a reţinut corect situaţia de fapt care a generat pretenţia de despăgubiri a părţii reclamante, pe temeiul răspunderii civile delictuale.

Astfel, prin sentinţa penală nr.3093 pronunţată la data de 9 noiembrie 2008 de Judecătoria Arad, reclamantul a fost condamnat, în baza art. 215 alin. (2) raportat la alin. (1) C. pen., la pedeapsa închisorii de 3 ani pentru înşelăciune şi, în baza art. 290 alin. (1) cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), la închisoare de 1 an pentru fals în înscrisuri sub semnătură privată în formă continuată. Ca urmare a admiterii apelului inculpatului, prin Decizia penală nr. 9 pronunţată la data de 28 februarie 2007 de Tribunalul Arad în dosarul nr. 8756/108/2007, reclamantul a fost achitat pentru infracţiunea de înşelăciune, fiind menţinută dispoziţia cu privire condamnarea la pedeapsa de 1 an pentru săvârşirea faptei de fals în înscrisuri sub semnătură privată.

Decizia a rămas definitivă prin respingerea recursului.

Reclamantul a dovedit că a făcut demersuri pentru a obţine graţierea, respectiv că a sesizat Consiliului Superior al Magistraturii pentru a cerceta pretinse neregularităţi ale aspectelor procedurale în desfăşurarea litigiului penal.

Susţinerea principală a reclamantului a fost în sensul că acesta a fost condamnat pe nedrept, ceea ce înseamnă că se invocă o pretinsă eroare judiciară.

Prima instanţă a identificat cadrul procesual corect pentru cercetarea pretenţiei reclamantului.

A stabilit că, în conformitate cu art. 52 alin. (3) din Constituţie, „statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Răspunderea statului este stabilită în condiţiile legii (...).

Prima instanţă a identificat corect cadru procesual de învestire, sub aspectul temeiului juridic al cererii de chemare în judecată.

Astfel, faptul că pretenţiile reclamantului au fost întemeiate exclusiv pe dispoziţiile art. 998 - 999 C. civ., nu este de natură a înlătura instituţia specială a răspunderii statului pentru erori judiciare.

Dispoziţiile art. 998 - 999 C. civ. instituie condiţiile generale ale antrenării răspunderii pentru fapte ilicite, însă ori de câte ori, prin legi speciale, se instituie condiţii speciale, acestea trebuie analizate raportat la situaţia de fapt dedusă judecăţii.

În consecinţă, în ipoteza în care se pretind despăgubiri pentru o condamnare penală [alin. (1)] este necesar să existe o hotărâre definitivă de achitare.

Cum prin Decizia Tribunalului Arad a fost menţinută condamnarea inculpatului la pedeapsa închisorii de 1 an, tribunalul a constatat judicios că nu sunt îndeplinite condiţiile speciale ale antrenării răspunderii civile delictuale pentru o eroare judiciară în procesul penal, întrucât dispoziţia legală specială reglementează răspunderea în cazul erorilor judiciare în procese penale, ceea ce înseamnă că pe lângă condiţiile generale prevăzute de art. 998 - 999 C. civ., pentru admisibilitatea unei asemenea cereri este necesar a fi avute în vedere şi condiţiile impuse de norma specială.

Pentru a analiza complet situaţia dedusă judecăţii, tribunalul a avut în vedere şi faptul că raportul juridic cu care a fost învestit este dat de pretenţia reclamantului ca cei doi pârâţi, iar nu Statul Român, prin Ministerul Economiei şi Finanţelor, să fie obligaţi la suportarea prejudiciului suferit pentru pretinsa condamnare pe nedrept.

Faptele pe care reclamantul le impută celor doi pârâţi constau în nefuncţionarea corespunzătoare a acestor instituţii

În ceea ce priveşte pârâta Administraţia Prezidenţială, s-a susţinut că dacă Preşedintele României ar fi uzat de atributul graţierii, reclamantul nu s-ar mai fi aflat în prezent în închisoare.

Potrivit art. 94 din Constituţia României, Preşedintele beneficiază de puterea de a dispune cu privire la graţierea persoanelor condamnate definitiv.

Fapta ilicită, în accepţiunea legii civile, este acea faptă (acţiune sau inacţiune) care înfrânge o normă imperativă prevăzută de lege.

Nu există o obligaţie legală imperativă a Preşedintelui de a graţia, întrucât instituţia graţierii a fost configurată să poată interveni numai cu caracter de excepţie, tocmai în considerarea ideii că statul de drept se caracterizează fundamental prin separaţia şi echilibrul funcţiilor statului.

Doctrina de specialitate a identificat cu precizie trăsăturile caracteristice ale acestei instituţii de drept, graţierea fiind definită ca un act de clemenţă ce constă în înlăturarea totală sau parţială, a pedepsei aplicată de instanţă ori în comutarea ei în alta mai uşoară.

Preşedintele României nu verifică îndeplinirea de către condamnat a condiţiilor prevăzute de legea penală, ci acordă graţierea individuală ori respinge cererea, în exclusivitate, pe considerente de oportunitate.

Caracterul de excepţie al acestei atribuţii a Preşedintelui Statului Român este dat de faptul că, de esenţa instituţiei graţierii individuale, este natura sa umanitară.

Demersul deliberativ al şefului statului nu poate avea în vedere o dimensiune afectivă, ci exclusiv o apreciere în legătura directă cu valorile umanismului, cu temeiurile sociale, cu anumite argumente concrete de politică penală.

În ceea ce priveşte fapta imputată Consiliului Superior al Magistraturii, prima instanţă a reţinut corect că verificările solicitate au fost şi efectuate, dovadă în acest sens fiind adresa nr. 1570/U/1253/SU din 14 septembrie 2007.

Faptul că răspunsul acestui pârât nu sunt în acord cu acuzaţiile aduse de reclamant, nu înseamnă că această parte nu şi-a îndeplinit atribuţiile prevăzute de lege.

Astfel, tribunalul a constatat că Serviciul de inspecţie judiciară nu a constatat încălcări ale normelor procedurale în litigiul penal, cu precizarea explicită a limitelor verificărilor ce pot fi făcute de Consiliul Superior al Magistraturii, aceasta pentru a nu se aduce atingere imperativelor statului de drept-principiilor independenţei judecătorilor şi principiul autorităţii de lucru judecat.

În mod corect şi legal, fără a putea fi vorba de o faptă ilicită, prin adresa comunicată reclamantului s~a arătat că legalitatea şi temeinicia unei hotărâri judecătoreşti pot face obiectul exclusiv al verificării instanţei de control judiciar în căile de atac prevăzute de lege, căi de atac - apel şi recurs - pe care, de altfel, reclamantul Ie-a şi exercitat, fără să obţină recunoaşterea faptelor pretinse.

Conform art. 97 din Legea nr. 303/2004 alin. (1) orice persoană poate sesiza Consiliul Superior al Magistraturii, direct sau prin conducătorii instanţelor ori ai parchetelor, în legătură cu activitatea sau conduita necorespunzătoare a judecătorilor sau procurorilor, încălcarea obligaţiilor profesionale în raporturile cu justiţiabilii ori săvârşirea de către aceştia a unor abateri disciplinare, respectiv, (2) exercitarea dreptului prevăzut la alin. (1) nu poate pune în discuţie soluţiile pronunţate prin hotărârile judecătoreşti, care sunt supuse căilor legale de atac,

S-a răspuns corect că accesul la o cerere de revizuire împotriva hotărârii penale, nu depinde de eventualele verificări efectuate de Consiliul Superior al Magistraturii.

În ceea ce priveşte solicitarea de încuviinţare şi administrare în cauză a unei expertize grafologice, Curtea constată că prima instanţă a procedat corect atunci când nu a îngăduit o astfel de probă, faţă de contextul procesual al cauzei pendinte o solicitare de despăgubiri civile, pe temeiul răspunderii civile delictuale, în contextul existenţei unei hotărâri penale înzestrate cu puterea lucrului judecat, ce se impune a fi respectată.

În conformitate cu dispoziţiile art. 296 C. proc. civ., Curtea a respins ca nefondat apelul formulat de apelantul-reclamant B.G.

Împotriva decizie civile nr. 135A din 26 februarie 2009, în termen legal, a declarat recurs reclamantul B.G. care, invocând dispoziţiile art. 6 din Convenţia Europeană, art. 21 alin. (3) din Constituţia României, art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., a criticat-o pentru nelegalitate sub următoarele aspecte.

Recurentul susţine că hotărârea pronunţată de către instanţa de apel este nelegală, învederând iniţial aspecte legate de situaţia de fapt a cauzei, de modul defectuos în care s-a efectuat cercetarea judecătorească în faţa instanţelor penale.

De fapt, recurentul face o expunere întemeiată pe opiniile personale în legătură cu desfăşurarea procesului penal, în urma căruia a fost condamnat.

Susţine că, a fost condamnat pe nedrept, în condiţiile în care instanţele nu au fost investite cu un rechizitoriu întocmit de procuror, că s-au avut în vedere înscrisuri xeroxate false, fără relevanţă juridică, refuzându-i-se efectuarea unei expertize grafologice, că nu s-au cunoscut dosarele cu care instanţele au fost investite, cercetarea judecătorească fiind desfăşurată superficial.

Recurentul a mai susţinut că, a fost condamnat pe nedrept în baza a trei înscrisuri pretinse false, neoficiale, şi că în raport de conţinutul dosarului nu se putea ajunge la o sancţiune penală, ci doar la una civilă, respectiv la constatarea nulităţii sau a inopozabilităţii actelor respective.

Cererea de recurs se referă la următoarele critici privind nelegalitatea:

Reclamantul-recurent învederează că, de fapt, a formulat o acţiune în despăgubiri, ca urmare a faptelor judecătorilor şi procurorilor care au pronunţat hotărârea de condamnare, deci o acţiune în răspundere civilă delictuală, deoarece pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii, prin neexercitarea atribuţiunilor de serviciu, i-a adus grave prejudicii.

Arată că, această instituţie nu a verificat aspectele pe care le-a sesizat şi că s-a limitat să-i trimită un răspuns formal cu privire la evoluţia cronologică a procesului penal, care a fost finalizat prin condamnarea pe nedrept a sa.

Susţine recurentul că, procedând în acest mod Consiliul Superior al Magistraturii a dat posibilitatea îndeplinirii termenului de prescripţie pentru a nu implica răspunderea disciplinară a magistraţilor vinovaţi, cât şi a faptului că i-a limitat posibilitatea de a formula cerere de revizuire împotriva hotărârii penale.

Referitor la pârâta-intimată Administraţia Prezidenţială, învederează că fapta delictuală a constat în împrejurarea că nu a graţiat fapta penală ce s-a reţinut în sarcina sa prin hotărâre penală de condamnare, condamnare pronunţată în condiţiile existenţei multiplelor neregularităţi procedurale esenţiale.

Recurentul susţine că Preşedintele României nu putea ignora cererea sa de graţiere, ci era obligat să se pronunţe motivat în sensul admiterii sau respingerii ei.

Examinând recursul prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte îl reţine ca nefondat, pentru următoarele considerente.

Hotărârea recurată este legală şi în afara criticilor formulate de recurent, menţinând soluţia instanţei de fond, prin care a fost stabilită corect situaţia de fapt care a generat pretenţia reclamantului de a solicita despăgubiri prin invocarea răspunderii civile delictuale.

În acest sens s-a reţinut că, prin sentinţa penală nr. 3099 din 09 noiembrie 2006 a Judecătoriei Arad reclamantul a fost condamnat în baza art. 215 alin. (2) raportat la art. 1 C. proc. civ. la 3 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune, iar în baza art. 290 alin. (1) cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. proc. pen., la pedeapsa de 1 an închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată în formă continuată.

Prin Decizia penală nr. 9 din 26 februarie 2007 Tribunalul Arad a pronunţat achitarea reclamantului pentru infracţiunea de înşelăciune şi a fost menţinută hotărârea cu privire la condamnarea sa la pedeapsa de un an închisoare pentru infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată, hotărâre ce a rămas definitivă prin respingerea recursului.

În cauză, s-a făcut dovada demersurilor întreprinse de reclamant pentru obţinerea graţierii, cât şi a faptului că a sesizat Consiliul Superior al Magistraturii pentru a face cercetările necesare privind neregularităţile procedurale săvârşite în desfăşurarea cercetării judecătoreşti în cauza penală.

De fapt, reclamantul invocă eroarea judiciară săvârşită prin condamnarea sa pe nedrept.

Prin hotărârea recurată s-a stabilit cadrul procesual corect cu privire la pretenţia reclamantului, în sensul că potrivit art. 52 alin. (3) din Constituţie „Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare, în condiţiile legii".

În raport de susţinerile reclamantului, s-au stabilit ca temei juridic dispoziţiile art. 998-999 C. civ., care prevăd condiţiile generale ce antrenează răspunderea pentru fapte ilicite, cu menţiunea că, atunci când prin legi speciale se instituie condiţii speciale se impune efectuarea analizei raportat la situaţia de fapt dedusă judecăţii.

Conform art. 504 C. proc. pen. „persoana care a fost condamnată definitiv are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite, dacă în urma judecării cauzei s-a pronunţat o hotărâre definitivă de achitare". Acelaşi drept îl are şi persoana care a fost privată de libertate pe parcursul procesului penal, ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal.

În ipoteza în care se pretind despăgubiri pentru o condamnare penală, se impune existenţa unei hotărâri definitive de achitare.

În sensul celor arătate mai sus se reţine că, reclamantul a fost condamnat definitiv la pedeapsa de un an închisoare, instanţa făcând o analiză amplă cu privire la condiţiile speciale ale antrenării răspunderii civile delictuale pentru o eroare judiciară în procesul penal.

S-a mai reţinut că, în urma procesului penal reclamantul a suferit o condamnare de un an închisoare cu executare, nedispunându-se achitarea şi nici încetarea procesului penal, astfel că nu poate fi vorba despre o eroare judiciară în situaţia sa potrivit dispoziţiilor art. 504 C. proc. pen.

În speţă, raportul juridic cu care a fost investită instanţa constă în despăgubiri la care cei doi pârâţi să fie obligaţi pentru prejudiciul suferit de reclamant, ca urmare a condamnării pe nedrept.

De fapt, reclamantul impută nefuncţionarea corespunzătoare a celor două instituţii.

Referitor la fapta imputată Consiliului Superior al Magistraturii, s-a reţinut de către instanţa de apel că au fost verificate toate solicitările reclamantului, aspect confirmat prin adresa nr. 1570/J/1253/SIJ din 14 septembrie 2007.

Nu se poate reţine neîndeplinirea atribuţiunilor prevăzute de lege în raport de simpla nemulţumire a reclamantului, cu privire la răspunsul dat în dezacord cu acuzaţiile pe care le-a susţinut.

S-a constatat că Serviciul de Inspecţie Judiciară nu a evidenţiat încălcări ale normelor procesuale în litigiu penal, precizând explicit limitările verificărilor ce pot fi făcute de Consiliul Superior al Magistraturii, în scopul de a nu se aduce atingere imperativelor statului de drept, respectiv principiilor independenţei judecătorilor şi principiului autorităţi de lucru judecat.

Fără a fi vorba de o faptă ilicită, corect s-a comunicat reclamantului că temeinicia şi legalitatea unei hotărâri judecătoreşti pot face numai obiectul exclusiv al verificării instanţei de control judiciar în căile de atac prevăzute de lege, căi de atac exercitate de reclamant, fără să obţină recunoaşterea faptelor pretinse.

În acest sens, a fost invocat art. 97 din Legea nr. 303/2004, conform căruia orice persoană poate sesiza Consiliul Superior al Magistraturii, direct sau prin conducătorii instanţelor ori parchetelor, în legătură cu activitatea sau conduita necorespunzătoare a judecătorilor sau procurorilor, încălcarea obligaţiilor profesionale în raporturile cu justiţiabilii, ori săvârşirea de către aceştia a unor abateri disciplinare, respectiv, exercitarea dreptului prevăzut anterior nu poate pune în discuţie soluţiile pronunţate prin hotărâri judecătoreşti care sunt supuse căilor de atac.

În legătură cu susţinerea referitoare la tergiversarea controlului efectuat de către Consiliul Superior al Magistraturii, care i-a îngrădit dreptul la formularea unei cereri de revizuire împotriva hotărârii penale, s-a răspuns corect că accesul la o astfel de cerere împotriva hotărârii penale nu depindea de aceste verificări, partea interesată având posibilitatea să o exercite la momentul când considera oportun, dar în raport cu dispoziţiile legale ce reglementează o astfel de cerere.

De asemenea, s-a apreciat că, în mod corect în cauză nu s-a încuviinţat şi administrat o expertiză grafologică, ţinând seama de contextul procesual, respectiv promovarea unei cereri de despăgubiri civile întemeiată pe răspunderea civilă delictuală, în condiţiile în care există o hotărâre penală care a intrat în puterea lucrului judecat şi care trebuie respectată întrutotul.

Referitor la pârâta Administraţia Prezidenţială, s-a susţinut că reclamantul nu ar mai fi fost în prezent în detenţie, dacă Preşedintele României s-ar fi pronunţat cu privire la cererea de graţiere.

Este adevărat că, potrivit dispoziţiilor art. 94 din Constituţia României, Preşedintele beneficiază de puterea de a se pronunţa cu privire la cererile de graţiere formulate de persoanele condamnate definitiv.

Fapta ilicită, în accepţiunea legii civile, este acea faptă care înfrânge o normă imperativă prevăzută de lege.

Totuşi, trebuie reţinut că nu există o obligaţie legală, imperativă a Preşedintelui de a graţia, având în vedere că instituţia graţierii a fost configurată să poată interveni numai cu caracter de excepţie, tocmai în considerarea ideii că statul de drept se caracterizează fundamental prin separaţia şi echilibrul funcţiilor statului.

Graţierea este un act de clemenţă, ce constă în înlăturarea totală sau parţială a pedepsei aplicate de instanţă ori în comutarea ei într-o altă pedeapsă mai uşoară.

Preşedintele României nu verifică îndeplinirea de către condamnat a condiţiilor prevăzute de legea penală, ci acordă graţierea individuală ori respinge cererea numai pe considerente de oportunitate.

Caracterul de excepţie al acestei atribuţii ce aparţine Preşedintelui statului, este dat de faptul că, de esenţa instituţiei graţierii individuale este natura sa umanitară.

Aşa cum a reţinut şi instanţa de apel prin hotărârea recurată, demersul deliberativ al şefului statului nu poate avea în vedere o dimensiune afectivă, ci efectiv o apreciere în legătură directă cu valorile umanismului, cu temeiurile sociale şi cu unele argumente concrete de politică penală.

În consecinţă, nu se poate reţine că reclamantul nu a beneficiat de un proces echitabil, hotărârea recurată necuprinzând motive străine de natura pricinii, fiind pronunţată în baza temeiului juridic indicat şi cu aplicarea corectă a dispoziţiilor legale ce reglementează răspunderea civilă delictuală.

În conformitate cu dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează să respingă recursul reclamantului ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul B.G. împotriva deciziei nr. 135/A din 26 februarie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 08 decembrie 2009.

← ICCJ. Decizia nr. 9968/2009. Civil. Exequator (recunoasterea...		ICCJ. Decizia nr. 9846/2009. Civil. Drepturi băneşti. Recurs →

ICCJ. Decizia nr. 9961/2009. Civil. Pretenţii. Recurs

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 9961/2009. Civil. Pretenţii. Recurs