ICCJ. Decizia nr. 1025/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizie nr. 1025/2010
Dosar nr. 30835/3/2006
Şedinţa publică din 18 februarie 2010
Asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la data de 14 septembrie 2006, sub nr. 30835/3/2006, întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, în contradictoriu cu pârâta Primăria municipiului Bucureşti, prin primar general, reclamantul I.M. a solicitat să se constate că este persoană îndreptăţită la restituirea în echivalent a imobilului situat în Bucureşti, sector 3, precum şi refuzul nejustificat al pârâtei în soluţionarea notificării cu care a fost învestită la data de 18 iulie 2001, cu privire la terenul menţionat şi să se pronunţe o hotărâre care să ţină locul dispoziţiei ce trebuia emisă de pârâtă, care să stabilească, ca urmare a efectuării unei expertize tehnice de specialitate, întinderea despăgubirilor cuvenite reclamantului, având în vedere că imobilul nu mai poate fi restituit în natură, fiind înstrăinat chiriaşilor, în temeiul Legii nr. 112/1995.
Prin sentinţa civilă nr. 1378 din 1 octombrie 2008, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a admis în parte cererea reclamantului şi a obligat pârâta să acorde acestuia despăgubirile ce i se cuvin pentru imobilul în litigiu, în condiţiile art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut că imobilul în litigiu face parte din categoria acelora cărora li se aplică dispoziţiile Legii nr. 10/2001, că reclamantul a făcut dovada calităţii de persoană îndreptăţită la restituire conform art. 3 din Legea nr. 10/2001,iar că imobilul nu mai poate face obiectul restituirii în natură, deoarece a fost fost vândut chiriaşilor, în temeiul Legii nr. 112/1995, aspecte stabilite de instanţă ca rezultat al competenţei ce i-a revenit în cadrul procedurii prealabile, în situaţia refuzului de soluţionare a notificării de către unitatea deţinătoare.
Cu privire la stabilirea cuantumului despăgubirilor, instanţa a constatat că, în temeiul Deciziei nr. 52/2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, într-un recurs în interesul legii, aceasta se va realiza de C.C.S.D., conform art. 16 alin. (2) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.
Prin Decizia nr. 114/A din 23 februarie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie, a respins ca nefondate apelurile, reţinând că tribunalul a aplicat şi interpretat în mod corect atât dispoziţiile prevăzute în Titlul VII din Legea nr. 247/2005, cât şi cele prevăzute în art. 18-25 din Legea nr. 10/2001, cu o justă raportare şi la conţinutul Deciziei nr. 52/2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 6 şi 9 C. proc. civ.,arătând că instanţa de fond a acordat ceea ce nu s-a cerut, respectiv, deşi a fost învestită cu soluţionarea pe fond a notificării nesoluţionate în termenul legal, a dispus obligarea pârâtei la emiterea unei dispoziţii cu privire la cererea conţinută în notificare, încălcând astfel, atât principiul disponibilităţii, cât şi dispoziţiile Deciziei nr. 20/2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, dispoziţii conform cărora instanţele învestite cu instrumentarea cererilor privind refuzul nejustificat de soluţionare a notificărilor realizate în temeiul Legii nr. 10/2001, în termenul prevăzut de lege, trebuie să se considere învestite cu soluţionarea pe fond a litigiului şi să procedeze în consecinţă.
Analizând recursul reclamantului din perspectiva aspectelor de nelegalitate invocate, Înalta Curte constată că acesta se circumscrie motivelor de casare prevăzute de art. 304 pct. 6 şi 9 C. proc. civ., dar este nefondat, în considerarea argumentelor ce succed:
Potrivit art. 129 alin. (6) C. proc. civ., „în toate cazurile, judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecăţii”, principiu de drept procesual, care, în speţă, a fost respectat pe deplin de instanţele învestite cu soluţionarea acţiunii reclamantului, ce a fost întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, şi care a urmărit acordarea de despăgubiri pentru bunul ce nu mai putea fi restituit în natură.
Textul legal anterior citat, coroborat cu dispoziţiile art. 304 pct. 6 C. proc. civ., constituie garanţii procesuale cărora legiuitorul le-a prevăzut ca finalitate asigurarea respectării principiului disponibilităţii, instanţa fiind obligată să statueze în cadrul procesual determinat de părţi, iar în privinţa obiectului litigiului, să se pronunţe asupra şi în limitele pretenţiilor deduse în justiţie, lucru care s-a realizat şi în prezenta cauză, instanţele de fond şi apel făcând aplicarea întocmai, a principiilor de drept enunţate.
Astfel,conform art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 (fost art. 23), în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare, unitatea deţinătoare este obligată să se pronunţe, prin decizie sau dispoziţie motivată, asupra cererii de restituire în natură.
Obligaţia prevăzută de art. 25 alin. (1) din legea nr. 10/2001 nu este o obligaţie potestativă, lăsată de legiuitor la latitudinea arbitrară, discreţionară, a entităţii notificate şi, chiar dacă legea nu prevede o sancţiune pentru nerespectarea acestui termen, refuzul unităţii deţinătoare de soluţionare a cererii nu constituie un impediment pentru titularul notificării, de a se adresa instanţei de judecată, în vederea valorificării drepturilor recunoscute de legea specială de reparaţie.
În speţă, prima instanţă, învestită cu o astfel de solicitare, s-a pronunţat asupra fondului notificării în limitele competenţei prevăzute de lege, respectiv,a constatat calitatea de persoană îndreptăţită la restituire a petentului, împrejurarea că preluarea de către stat, a imobilului în litigiu, s-a făcut în mod abuziv, cât şi faptul că măsurile reparatorii ce se cuvin acestuia urmează a fi stabilite numai prin echivalent, întrucât bunul fusese vândut chiriaşilor, în temeiul Legii nr. 112/1995.
Sub acest aspect, prima instanţă s-a pronunţat în spiritul şi litera dispoziţiilor Deciziei nr. 20 din 19 martie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţii unite, conform cărora „instanţa de judecată este competentă să soluţioneze pe fond nu numai contestaţia formulată împotriva deciziei/dispoziţiei de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci şi acţiunea persoanei îndreptăţite, în cazul refuzului nejustificat al entităţii deţinătoare de a răspunde la notificarea părţii interesate”.
Faptul că instanţa a obligat pârâta să emită decizie cu propunere de acordare a despăgubirilor, în vederea înaintării, pentru soluţionare, către C.C.S.D., nu semnifică „acordarea a ceea ce nu s-a cerut”, cum în mod eronat susţine recurentul-reclamant, ci reprezintă soluţia adecvată potrivit legislaţiei în vigoare, dată cu respectarea dispoziţiilor art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 şi ale Deciziei nr. 52/04 iunie 2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţii unite.
Astfel, conform deciziei dată în recursul în interesul legii anterior menţionată, „prevederile cuprinse în art. 16 şi următoarele din Legea nr. 247/2005, privind procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor, nu se aplică deciziilor/dispoziţiilor emise anterior intrării în vigoare a legii, contestate în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005.”
Rezultă că, legiuitorul a înţeles să facă distincţie între notificările ce erau deja soluţionate la data intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005, prin consemnarea, în cuprinsul unor decizii/dispoziţii, a sumelor ce urmau a fi acordate ca despăgubire, şi notificările care nu erau încă soluţionate într-o asemenea modalitate, în privinţa cărora s-a reglementat, în cuprinsul alin. (2) din art. 16, să fie predate Secretariatului Comisiei Centrale, însoţite de documentele cu propuneri de acordare a despăgubirilor.
Din perspectiva reglementării de ansamblu a conţinutului art. 16 alin. (1) şi (2) al Titlului VII din Legea nr. 247/2005, raportat la conţinutul Deciziei nr. 52/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţii unite, prin notificări soluţionate până la data intrării în vigoare a noii legi, nu pot fi înţelese decât acele notificări pe baza cărora entităţile învestite au emis decizii sau dispoziţii motivate, prin care au stabilit acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, precum şi cuantumul acestora, neatacate în instanţă în termenul prevăzut de art. 26 din legea nr. 10/2001(anterior, art. 24).
Printr-o interpretare per a contrario, rezultă că, situaţia recurentului-reclamant din prezenta cauză, căruia nu i-a fost soluţionată în vreun fel cererea de restituire, de către entitatea deţinătoare, neexistând decizie/dispoziţie care să poată fi atacată, nu face parte din categoria celor excluse de la aplicarea art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, astfel încât soluţia pronunţată de instanţa de fond şi menţinută de cea de apel, şi anume, aceea de a obliga pârâta la emiterea unei dispoziţii cu propuneri de acordare a despăgubirilor, în vederea înaintării la Comisia Centrală, este cea impusă de cadrul legislativ actual, reţinându-se o corectă aplicare şi interpretare a legii.
Pe de altă parte, dispoziţiile art. 329 alin. (3) C. proc. civ. stabilesc, referitor la deciziile date în interesul legii, că „dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanţe”, obligativitate ce funcţionează din momentul publicării acestora în M. Of. al României, astfel încât în mod corect soluţia pronunţată s-a raportat la conţinutul acestora, fiind conformă legii.
Având în vedere considerentele arătate, Înalta Curte, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., urmează a respinge recursul.
PENTRU ACESTE MOTIVE
D E C I D E
ÎN NUMELE LEGII
Respinge recursul declarat de recurentul-reclamant I.M. împotriva Deciziei nr. 114/A din 23 februarie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 18 februarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1696/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1057/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
