ICCJ. Decizia nr. 1065/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 1065/2010
Dosar nr. 8674/118/2007
Şedinţa publică din 19 februarie 2010
Deliberând asupra recursului de faţa, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., constată următoarele:
Prin Sentinţa civilă nr. 1053 din 25 septembrie 2008 Tribunalul Constanţa a respins acţiunea reclamanţilor C.C. şi C.G. în contradictoriu cu Consiliul Local Constanţa, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală.
A fost admisă acţiunea reclamanţilor formulată în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Constanţa prin Primar şi Primarul Municipiului Constanţa, astfel cum a fost precizată şi completată.
Au fost obligaţi pârâţii să ofere reclamanţilor măsuri reparatorii în echivalent, ce vor consta în compensarea cu alt bun imobil, cu acordul reclamanţilor sau despăgubiri acordate în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, pentru imobilul din Constanţa, str. C.V. (compus din teren în suprafaţă de 443 mp şi construcţii - locuinţă cu suprafaţa utilă de 107,28 mp şi anexe gospodăreşti demolate), valoarea măsurilor reparatorii prin echivalent urmând a fi stabilită prin scăderea valorii actualizate a despăgubirilor primite la momentul exproprierii, conform procesului-verbal evaluare din 3 august 1984, stabilite prin raportul de expertiză contabilă întocmit în cauză de expert B.N., din valoarea corespunzătoare întregul imobil expropriat - 2.940.925 RON, stabilită prin raportul de expertiză tehnică imobiliară întocmit în cauză de expertul B.D.
Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că reclamanţii au făcut dovada că sunt persoane îndreptăţite să obţină măsuri reparatorii în baza Legii nr. 10/2001 pentru imobilul ce a aparţinut autorilor lor C.N. şi C.P., teren şi construcţie situate în Constanţa str. C.V. - expropriat în baza Decretului nr. 284/1984, ocupat integral de lucrările de interes public pentru care s-a dispus măsura exproprierii.
S-a mai reţinut că în condiţiile în care restituirea în natură a bunului nu mai este posibilă, întrucât construcţiile au fost demolate, iar terenul este afectat de construcţia blocului R2, parcare auto, alei de circulaţie şi reţele de utilitate subteran, reclamanţii sunt îndreptăţiţi la măsuri reparatorii constând în acordarea unor bunuri sau servicii în compensare, ori prin plata unor despăgubiri băneşti în condiţiile legii speciale.
Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, au declarat apel pârâţii Primarul Municipiului Constanţa, Consiliul Local al Municipiul Constanţa şi Municipiul Constanţa prin Primar - care au criticat-o pentru nelegalitate pentru următoarele motive:
Reclamanţii au cerut numai restituirea în natură a imobilul expropriat, cu motivarea că nu s-a realizat scopul exproprierii. Prima instanţă a acordat alternativ despăgubiri, fără să fie cerute.
Prima instanţă a stabilit în mod nelegal valoarea despăgubirilor la care sunt îndreptăţiţi reclamanţii, evaluarea trebuia să fie făcută după criteriile prevăzute de Legea nr. 10/2001 de experţii ANEVAR.
Deşi s-au depus la dosar relaţii din care rezultă că Municipiul Constanţa nu deţine în patrimoniu bunuri sau servicii pe care să le ofere în compensare, totuşi pârâţii au fost obligaţi în această modalitate, la compensarea în fizic.
Nu s-a făcut dovada că despăgubirea încasată de reclamanţi în anul 1984, cu ocazia aplicării măsurilor de expropriere, nu a fost justă în raport cu preluările anului de referinţă.
Nu s-au acordat cheltuieli de judecată pentru Consiliul Local Constanţa.
Prin Decizia civilă nr. 30 din 4 februarie 2009 Curtea de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale, a admis apelul declarat de apelanţii-pârâţi Primarul Municipiului Constanţa, Consiliul Local al Municipiului Constanţa şi Municipiul Constanţa prin Primar împotriva Sentinţei civile nr. 1053/C din 25 septembrie 2008 pronunţată de Tribunalul Constanţa, în Dosarul civil nr. 8674/118/2007, în contradictoriu cu intimaţii reclamanţi C.C. şi C.G.
S-a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a fost obligat Primarul Municipiului Constanţa să emită dispoziţie cu propunere de despăgubiri conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005 pentru imobilul situat în Constanţa, str. C.V., compus din teren în suprafaţă de 443 mp şi construcţii demolate şi să înainteze dosarul Comisiei Centrale, din valoarea despăgubirilor urmând a fi dedusă suma de 41.617,79 RON încasată la data exproprierii, reactualizată cu coeficientul de actualizare prevăzut la art. I alin. (1) al Titlului II din O.U.G. nr. 184/2002.
Au fost obligaţi reclamanţii la 150 RON cheltuieli de judecată către Consiliul Local Constanţa.
S-au menţinut restul dispoziţiilor sentinţei.
Au fost obligaţi intimaţii-reclamanţi la 595 RON cheltuieli de judecată către apelanţi.
Pentru a pronunţa această decizie, Curtea a reţinut cele ce succed:
1. Critica apelanţilor pârâţi ce vizează depăşirea de către instanţă a limitelor învestirii se retine a fi nefondată.
Pornind de la raţiunea adoptării Legii nr. 10/2001 privind situaţia juridică a unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, exprimată în caracterul profund reparatoriu, este de precizat că prin acest act normativ legiuitorul a urmărit să înlăture prejudiciile suferite de foştii proprietari prin abuzurile săvârşite de stat.
Reglementând modalitatea de exercitare a dreptului la măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv, Legea nr. 10/2001 a instituit două etape ale procedurii de restituire, una necontencioasă şi alta contencioasă.
În ipoteza în care unitatea deţinătoare nu răspunde notificării persoanei îndreptăţite într-un interval de 60 de zile, notificatorul este îndreptăţit să se adreseze instanţei judecătoreşti, competentă să soluţioneze pe fond această notificare, conform art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.
Împrejurarea că prin cererea de chemare în judecată reclamanţii au solicitat restituirea în natură a imobilului, fără să solicite în mod expres acordarea de măsuri reparatorii pentru imobilul ce nu poate fi restituit în natură au are relevanţă în soluţionarea cererii, câtă vreme prin notificarea depusă în termen legal s-a solicitat restituirea imobilului situat în Constanţa, str. C.V., iar notificarea are caracterul unui act de declanşare a procedurilor de restituire - administrative şi/sau judiciare .
Instanţa sesizată direct de reclamanţii cărora nu li s-a răspuns în termen la notificarea formulată, soluţionează practic această notificare, limitele impuse atât în procedura judiciară, cât şi în cea administrativă care o precede fiind doar cele referitoare la identificarea imobilului şi nu cele privitoare la modalitatea de aplicare a măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001.
Pe de altă parte, este cert că instanţa de judecată, în cadrul procedurii judiciare, având competenţa de a cenzura îndeplinirea obligaţiilor prevăzute de lege de către unitatea deţinătoare, are ea însăşi competenţa de a dispune asupra restituirii bunului care a făcut obiectul notificării potrivit regulii "qui potest plus potest minus".
Se reţine, de altfel, că reclamanţii prin notificare au solicitat acordarea de măsuri reparatorii pentru partea din imobil ce nu poate fi restituită în natură, iar pe parcursul soluţionării acţiunii, în faţa instanţei de fond, după efectuarea expertizei de identificare a bunului expropriat şi constatarea gradului de ocupare a terenului cu obiective de interes public care au justificat măsura exproprierii şi-au precizat în mod expres cererea, solicitând acordarea de măsuri reparatorii prin acordarea de bunuri sau servicii în compensare sau echivalent bănesc.
În concluzie, nu se poate reţine depăşirea de către instanţa de fond a limitelor învestirii şi nici încălcarea competenţelor prevăzute de lege pentru unitatea deţinătoare.
2. Critica ce vizează modalitatea de stabilire a despăgubirilor băneşti.
Conform dispoziţiilor art. 10 şi ale art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 republicată în ipoteza în care restituirea în natură a imobilelor nu este posibilă entitatea învestită cu soluţionarea notificării este obligată să acorde persoanei îndreptăţite, în compensare, alte bunuri sau servicii, ori să propună acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, în situaţiile în care măsura compensării nu este posibilă sau aceasta nu este acceptată de persoana îndreptăţită.
Prin urmare, în cazul compensării cu alte bunuri sau servicii, entitatea învestită cu soluţionarea notificării are plenitudinea de competenţă în stabilirea măsurii reparatorii, în timp ce în privinţa despăgubirilor formulează numai propunere de acordare a acestora, nefiind debitorul obligaţiei de acordare a acestor despăgubiri băneşti.
După modificarea Legii nr. 10/2001, prin Legea nr. 247/2005, Titlul VII art. 16, instanţa de judecată nu are competenţa de a stabili cuantumul despăgubirilor băneşti, acestea urmând a fi stabilite în condiţiile Titlului VII, de societatea de evaluare aflată la dispoziţia Comisiei Centrale şi menţionate în decizia Comisiei Centrale, care poate fi cenzurată în justiţie în condiţiile Legii contenciosului administrativ nr. 544/2004.
Alin. (2) al art. 16 din Titlul VII priveşte numai notificările nesoluţionate până la data intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005 - în care se încadrează şi cazul în speţă - statuând că deciziile, dispoziţiile sau ordinele conducătorilor administraţiei publice centrale care conţin propunerile motivate de acordare despăgubirilor vor fi înaintate Secretariatului Comisiei Centrale în termen de 30 zile de la data adoptării lor.
Legea nouă se aplică imediat situaţiilor obiective care iau naştere sub imperiul ei. Dreptul subiectiv reclamat îşi are fundamentul direct şi imediat în preluarea abuzivă a imobilului pentru care s-au solicitat măsuri reparatorii prin echivalent, adică într-un raport juridic trecut. Efectele viitoare ale acestui raport sunt imperativ stabilite de legea nouă, Legea nr. 247/2005 - existentă la momentul cenzurării de către prima instanţă a refuzului nejustificat al unităţii deţinătoare de a soluţiona notificarea formulată de reclamanţi.
Prin urmare, în mod greşit prima instanţă a stabilit cuantumul despăgubirilor la care sunt îndreptăţiţi reclamanţii pentru imobilul preluat abuziv şi a statuat că aceste despăgubiri sunt datorate de către paraţi.
3. Nici critica ce vizează obligarea pârâţilor să respecte dispoziţiile art. 26 din Legea nr. 10/2001, în sensul de a acorda cu prioritate măsuri reparatori sub forma compensării cu bunuri sau servicii ce figurează în lista bunurile disponibile aflate la dispoziţia unităţii deţinătoare, nu poate fi reţinută ca fondată.
Conform art. 10 şi 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 republicată, în situaţia în care unitatea deţinătoare nu poate restitui în natură imobilul notificat, aceasta este obligată să acorde persoanei îndreptăţite în compensare alte bunuri sau servicii, ori să propună acordarea de despăgubiri conform legii speciale.
Din cuprinsul art. 26 alin. (1) al legii rezultă că în cazul imposibilităţii restituirii în natură, regula este acordarea măsurilor compensatorii şi numai în subsidiar, dacă această măsură nu este posibilă ori nu este acceptată de el îndreptăţit, se vor face propuneri de acordare de despăgubiri.
Acordarea de bunuri sau servicii în compensare este o obligaţie a unităţii deţinătoare, însă o astfel de reparaţie nu depinde numai de voinţa unităţii notificate şi a notificatorului, ci şi de existenţa în patrimoniul unităţii notificate a unor bunuri care să poată fi acordate în compensare.
În acord cu dispoziţiile art. 26 din Legea nr. 10/2001, dar şi cu prevederile art. 1 alin. (5) din O.U.G. nr. 209/2005, prima instanţă a obligat pârâta să acorde bunuri sau servicii în compensare reclamanţilor, cu respectarea dreptului unităţii deţinătoare de a decide dacă un bun proprietatea sa este sau nu necesar satisfacerii intereselor unităţii administrativ-teritoriale.
Prima instanţă nu a obligat pârâtele să acorde reclamanţilor un anumit bun din patrimoniul Municipiului Constanţa, ci a stabilit dreptul acestora de a obţine în compensare bunuri sau servicii din lista bunurilor disponibile întocmită de pârâtă conform art. 1 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 modificată prin O.U.G. nr. 209/2005, listă ce va fi valabilă la momentul rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti. În acest sens se reţine că însuşi apelantul, cu adresa nr. 166596/2008, a comunicat instanţei că în zona P.M. au fost identificate imobile ce constituie domeniu privat al municipiului şi care ar putea face obiectul restituirii în echivalent în baza Legii nr. 10/2001, după finalizarea operaţiunilor de măsurare şi evaluare; în măsura în care unitatea deţinătoare nu va dispune de astfel de bunuri sau servicii la momentul rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti sau reclamanţii nu vor accepta aceste bunuri, instanţa a stabilit în sarcina pârâtelor şi o obligaţie alternativă, respectiv aceea de a propune acordarea de despăgubiri şi respectiv de a înainta această propunere Comisiei Centrale.
Prin urmare, prima instanţă nu şi-a încălcat competenţele stabilite de Legea nr. 10/2001 şi nici dispoziţiile art. 1 alin. (5) din lege, astfel cum au fost modificate prin O.U.G. nr. 209/2005.
4. Critica apelanţilor-pârâţi ce vizează împrejurarea că reclamanţii nu au dovedit că despăgubirile încasate în anul 1984 cu ocazia exproprierii imobilului proprietatea autorilor lor nu au fost juste se reţine a fi nefondată, în raport cu dispoziţiile art. 11 alin. (6) din Legea nr. 10/2001.
Conform acestor dispoziţii legale "Valoarea construcţiilor expropriate care nu se pot restitui în natură şi a terenurilor aferente acestora se stabileşte potrivit valorii de piaţă deja dată soluţionării notificării, conform standardele internaţionale. În situaţia în care persoanele în cauză au încasat despăgubiri pentru imobilul expropriat, valoarea măsurilor reparatorii în echivalent se stabileşte prin scăderea valorii actualizate a despăgubirilor primite pentru teren, respectiv pentru construcţii, din valoarea corespunzătoare a părţii din imobil ce nu poate fi restituit în natură, stabilită conform alin. (5) şi (6) ale art. 11 din lege [art. 11 alin. (7) din Legea nr. 10/2001].
Prin urmare, în procesul de stabilire a dreptului persoanei îndreptăţite la măsuri reparatorii nu are relevanţă caracterul echitabil al despăgubirilor primite de persoana îndreptăţită la momentul exproprierii, modalitatea de calcul a despăgubirilor este reglementată de Legea nr. 10/2005 modificată prin Legea nr. 247/2005, iar instanţa de judecată nu este competentă să stabilească valoarea acestor despăgubiri băneşti, aceasta fiind în sarcina Comisiei Centrale.
5. Ultima critică vizează neacordarea cheltuielilor de judecată, respectiv onorariul de avocat către Consiliul Local Constanţa.
Conform art. 274 C. proc. civ. partea care cade în pretenţiuni va fi obligată la cerere să plătească cheltuielile de judecată.
În speţă, acţiunea reclamanţilor a fost respinsă faţă de Consiliul Local al Municipiului Constanţa ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală.
Cum reclamanţii se află în culpă procesuală în raport cu această pârâtă, ei datorau cheltuielile de judecată, respectiv cota parte din onorariul de avocat achitat de această pârâtă.
Împotriva deciziei de apel au formulat cerere de recurs pârâţii Primarul Municipiului Constanţa şi Municipiul Constanţa, prin primar, criticând-o pentru următoarele motive:
1. întrucât reclamanţii au cerut numai restituirea în natură, atât în faza administrativă cât şi în instanţă, acţiunea trebuia respinsă - se invocă plus petita.
2. Nu se mai putea modifica acţiunea, întrucât solicitarea subsidiară privind echivalentul terenului s-a făcut după prima zi de înfăţişare, iar echivalentul pentru construcţii cu ocazia dezbaterilor în fond.
3. Nu s-a făcut dovada, potrivit art. 1169 C. civ., că despăgubirea primită în anul 1984 nu a fost justă şi prealabilă în raport cu preţurile de circulaţie de atunci ale bunurilor.
4. Deşi a fost menţionat în apel un singur pârât obligat să emită dispoziţie potrivit legii, respectiv primarul, s-au menţinut restul dispoziţiilor sentinţei, nefiind clarificată în apel soarta pârâtului Municipiul Constanţa.
Analizând decizia de apel în raport de criticile formulate, ce se circumscriu dispoziţiilor art. 304 pct. 5, 6 şi 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, în considerarea celor ce succed:
După cum în mod corect a reţinut instanţa de apel, modalitatea de despăgubire este stabilită de instanţă în raport de dispoziţiile incidente ale Legii nr. 10/2001, ţinând cont de particularităţile fiecărei cauze în parte.
Art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 obligă în soluţionarea notificării în cazul în care restituirea în natură nu este posibilă să se stabilească măsuri reparatorii în echivalent.
Prin urmare, în condiţiile în care această obligaţie decurge din lege, nu se poate reţine plus petita, în condiţiile art. 304 pct. 6 C. proc. civ. şi nici încălcarea formelor de procedură, în condiţiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ.
3. Critica referitoare la nedovedirea faptului că despăgubirile primite la preluare nu au fost juste a fost soluţionată în mod corect de către instanţa de apel.
Faţă de dispoziţiile art. 11 din Legea nr. 10/2001, care reglementează în mod distinct regimul juridic al imobilelor expropriate, considerate ca fiind preluate în mod abuziv, nu are nicio relevanţă critica formulată de către pârâţii-recurenţi; singura obligaţie impusă în soluţionarea notificării, raportat la ipoteza primirii de despăgubiri la data preluării, este cea a deducerii acestora din despăgubirile cuvenite potrivit acestei legi.
4. După cum rezultă din decizia de apel, sentinţa primei instanţe a fost schimbată în parte, cu impunerea unei obligaţii în sarcina Primarului Municipiului Constanţa.
Menţinerea restului dispoziţiilor sentinţei este justificată în considerentele deciziei.
Astfel, se reţine că obligaţia impusă primarului prin decizia de apel intervine în ipoteza în care atribuirea prin compensare a altor bunuri sau servicii nu este posibilă sau nu este acceptată de reclamanţi o asemenea obligaţie fiind stabilită în sarcina pârâţilor-recurenţi prin sentinţa primei instanţe.
Constatând, prin urmare, că nu sunt fondate criticile formulate, Înalta Curte urmează să facă aplicarea şi a art. 312 alin. (1) C. proc. civ., dispunând respingerea recursului ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâţii Primarul Municipiului Constanţa şi Municipiul Constanţa prin Primar împotriva Deciziei nr. 30/C din 4 februarie 2009 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 19 februarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1063/2010. Civil. Contestaţie la executare.... | ICCJ. Decizia nr. 1068/2010. Civil. Obligaţie de a face. Recurs → |
|---|
